Olimpismul și spiritul sportiv

Mai mult decât Olimpiadele precedente, Olimpiada de la Rio ne obligă să reflectăm asupra spiritului olimpic şi a transformărilor pe care acesta le-a suferit, de-a lungul timpului.

Mai întâi, trebuie să conştientizăm că sportul a devenit cu adevărat un fenomen global, aşa cum nu era cu patru decenii în urmă. Olimpiada de la Montréal, de pildă, din 1976, la care Nadia Comăneci a reinventat gimnastica, a fost mondială prin participare şi prin transmisiile TV. Totuşi, la nivelul rezultatelor, a fost exclusiv o întrecere a statelor din emisfera nordică. În afara lor, de medalii nu s-a apropiat nimeni.

Astăzi, dimpotrivă, bătălia pentru rezultate e deschisă tuturor, chiar şi sportivilor din țări minuscule sau fără infrastructură sportivă. Globalizarea este evidentă: circulația persoanelor permite atleților să se antreneze la mii de kilometri de casă.

În al doilea rând, trebuie să avem tăria de a recunoaşte că nu a mai rămas nimic din gratuitatea jocului sportiv, aşa cum l-a imaginat Pierre de Coubertin. Sunt prea mulți bani la mijloc şi prea multe drepturi de televiziune. Cum competiția a devenit globală (şi tot mai mare), costurile au ajuns şi ele la cote astronomice şi nu mai pot fi acoperite decât cu ajutorul publicității şi al drepturilor de televizare.

Spusă aşa, această observație sună neutru. În realitate, consecințele fluxurilor imense de bani sunt dramatice asupra spiritului olimpic. Competiția între sportivi a ajuns acerbă şi a depäşit, din păcate, orice noțiune de fair-play. În pofida tuturor sancțiunilor, dopajul a atins niveluri alarmante şi cred că a sosit momentul să recunoaştem că numai combaterea lui (prin pedepse şi controale) nu e suficientă. Trebuie să umblăm la prevenirea lui, iar asta înseamnă să conştientizăm rolul nefast pe care îl joacă banii şi gloria asupra spiritului olimpic. Poate că ideea desființării barierelor dintre atleții profesionişti şi cei amatori nu a fost cea mai bună. Nu numai că a şters diferența dintre Olimpiadă şi NBA, dar a introdus spiritul NBA şi în sporturi în care, până la acceptarea profesioniştilor, acesta lipsea.

După cum lipsea şi corupția. De când Olimpiada presupune bugete de ordinul miliardelor de euro, ea a devenit endemică şi, la fel ca dopajul, nu mai poate fi ținută în frâu numai prin pedepsirea celor prinşi, după ce au comis frauda.

Personal, cred nici că înmulțirea disciplinelor sportive admise la Olimpiadă nu e un câştig incontestabil. Nu numai din cauză că nu corespunde viziunii inițiale a lui Pierre de Coubertin (decât dacă o deformăm până devine de nerecunoscut). Înainte de orice, nu cred că această creştere necontrolată a disciplinelor a adus vreo sporire a interesului pentru Olimpiadă şi nici a celui pentru sport, în general. În schimb, a dus la creşterea enormă a bugetului întrecerii, făcând-o prizoniera publicității şi a televiziunii. Rezultatul: atleții sunt obligați să concureze la ore nepotrivite, în condiții climatice chiar periculoase pentru sănătatea lor. Cred că, în ciuda cifrelor de audiență, interesul general pentru Olimpiadă a scăzut. E a nu mai e acea întrecere unică, ci e doar una nemăsurat de mare.

În fine, Olimpiada trebuie ținută departe de jocurile politice, iar CIO a eşuat la acest capitol. Dacă nu va lua o poziție fermă în acest sens, următoarea Olimpiadă s-ar putea să fie o pantomimă a unei confruntări desfăşurată în altă parte. Ceea ce ar fi teribil de trist.

Mai ales pentru că, dincolo de toate aceste motive de îngrijorare, sportul rămâne un uriaş fenomen planetar şi, cum spunea un gânditor, o religie a lumii contemporane. Valoarea sa socială e considerabilă, ca şi potențialul său de armonie socială. Nu trebuie decât câteva corecții – şi o clară revenire la valorile fondatoare ale lui Pierre de Coubertin -, pentru ca Olimpiada să redevină spectacolul înălțător care a fost până nu demult.