EXCLUSIV – Analiză GeoPOL: MRU ar avea de câştigat dacă l-ar înfrunta pe Băsescu

Q Magazine prezintă în EXCLUSIVITATE analiza GeoPOL referitoare la principalele tendinţe politice în noul an electoral cât şi o prezentare a principalilor actori politici implicaţi şi a posibilelor strategii ale acestora.

“Analiza GeoPOL se bazeaza atât pe cercetările şi sondajele sociologice din ultimele luni, cât şi pe analiza secundară calitativă necesară prognozelor pe care le facem în raport; acurateţea prognozelor noastre este certă, va fi verificată oricum prin desfăşurarea şi rezultatele proceselor electorale din 2012; din păcate, probabilitatea unor ‘întâmplări electorale’ generatoare de schimbări pozitive de magnitudine majoră este mică; dar asta nu-nseamnă că nu vom avea un an electoral foarte interesant, sau surprize cu efect de ‘torsiune’ electorală determinant”, a declarat, în exclusivitate pentru Q Magazine, Cozmin Guşă, unul dintre fondatorii Institutului GeoPOL.

A. Context şi premise. 2012 – un an tipic pentru o ,,democraţie originală’’

Fiecare an electoral de după 1989 a fost dominat de cele două mesaje publice, puternic mediatizate şi intercorelate, ce-au marcat de fapt dezbaterea internă din politica românească în ultimii 20 de ani: desprinderea de trecutul comunist şi primenirea/schimbarea/întinerirea clasei politice. În 2012 suntem într-un moment în care pare ca s-au realizat ambele deziderate, însă deja se consideră a fi prea târziu şi, evident, cu rezultatele îndoielnice pe care le resimţim nu doar la nivelul regresului clasei politice, ci şi al societăţii româneşti per ansamblu.

Dincolo de această concluzie negativă referitoare la sterilitatea mesajelor principale ale dezbaterii publice din anii electorali post ’89, identificăm în preambulul analizei o altă problemă vizibilă a politicii româneşti: dependenţa cvasi-exclusivă a instituţiilor politice de liderii dominanţi/fondatori, în dauna regulilor statutare, relaţie ce va marca nivelul slab ce-l prognozăm pentru campaniile partidelor în 2012. Preconizăm acest fapt deoarece „politicienii dominanţi/fondatori”, care s-au afirmat imediat după 1989 (inclusiv prin „fondarea baroniilor locale”, ce constituie azi într-un mod degradant placa turnantă a organizării votului la nivel local), sunt în general astăzi la pensie, înlocuiţi din funcţii şi supliniţi atribuţional. Într-un mod paradoxal, plecarea „bătrânilor” se dovedeşte însă fatală managementului intern al cvasi-totalităţii partidelor politice, ce se complac azi într-o precaritate de organizare specifică partidelor nou înfiinţate din anii ’90. Sunt de subliniat astfel cel puţin două aspecte consecutive: amatorismul evident al noilor conduceri ale partidelor, precum şi lipsa de preocupare a „bătrânilor” ce se retrag azi, pentru a-şi organiza moştenitorii politici într-o structură durabilă şi eficientă.

În aceste condiţii, precizăm că strategiile simpliste, deja devenite clasice sub numitorul comun al „mitei electorale”, declarative sau materializate, nu vor mai fi îndestulătoare pentru principalele partide în noul climat mai pragmatizat. Câteva argumente:

a) La nivelul majorităţii populaţiei s-a consolidat neîncrederea în omul politic (mai ales când acesta „promite sau face daruri”), aceasta neexcluzând fenomenul mituirii electorale în 2012, dar negarantând în acelaşi timp că voturile vor reflecta proporţia mitei electorale;

b) Comunicarea cu alegătorii nu mai respectă canoanele clasice, Internetul modificând radical percepţia politică şi forma de activism politic; cei peste 9 milioane de români utilizatori de internet sunt în general populaţie informată, conştientă de majoritatea tehnicilor vechi de manipulare , sau oricum posibil a fi informată in timp util despre diferitele proceduri electorale distorsionante (folosite şi în prezent de staf-urile de campanie ale partidelor, neperformante şi lipsite de expertiza necesară); acest fenomen, coroborat cu prăbuşirea audienţei presei scrise (citită îndeosebi de populaţia de vârsta a treia), modifică răspândirea vectorilor de opinie informali ai comunităţilor în zona new-generation, mai informată în zona tendinţelor noi, mai doritoare să-şi impună opinia; nici acest fapt nu este luat în seamă de „armata militanţilor” politici, profesionalizaţi după metode şi criterii valabile în trecut;

c) Solidaritatea socială nu mai este un comportament majoritar dezirabil, în condiţiile în care populaţia vârstnică, educată ca atare, scade vertiginos (peste 800 de mii într-un ciclu electoral); la fel ca în cazul politicienilor „bătrâni”, nici majoritatea vârstnicilor n-au reuşit să-şi transfere codul de valori generaţiilor mai tinere, acestea considerând într-un adevărat stil postmodern că individualismul este valoarea reală, iar loialitatea faţă de membrii societăţii, aşezată de partidele actuale în fruntea listei cu promisiuni, este trecută pe plan secund; să mentionam deci că şi-n 2012 „dictatura gerontocraţiei la vot” este un element determinant de care partidele vor ţine cont în alcătuirea strategiei electorale.

În fine, să notăm ca ingredient specific anului 2012 şi turbulenţele din sânul instituţiilor de forţă şi ordine publică ale statului român (servicii secrete, parchete, MAI etc.), „sfâşiate’’ între datoria respectării legii, tendinţa de a urma linia directoare a preşedintelui în funcţie, respectiv dorinţa subiectivă de a se poziţiona „corect” în eventualitatea schimbării majorităţii parlamentare în acest an, dorinţă favorizată emoţional de certitudinea ultimilor doi ani din mandatul actualului protector de la Cotroceni. În această atmosferă, putem doar schiţa mental în acest moment lista de suspiciuni/rapoarte/demiteri/numiri, ce nu doar că „va încălzi” excesiv dezbaterea şi comportamentul actorilor politici, dar va bulversa cu certitudine ritmul şi sensul de lucru al instituţiilor menţionate.

Protestele violente şi gonflate mediatic din piaţa Universităţii, tratate superficial şi necredibil de către autorităţile statului, şi care s-au soldat cu mazilirea mult prea tardivă a guvernului Boc, învestirea directorului SIE ca prim-ministru şi retragerea liderilor politici din funcţiile de miniştrii (un eveniment care a scos la suprafaţă degringolada internă a PDL), dezertările consecutive din partidul preşedintelui către tabăra opoziţiei (dezertări interpretate fie ca trădare, fie ca eroism), disponibilitatea arătată de către Traian Băsescu pentru scurtarea mandatului de preşedinte astfel încât alegerile prezidenţiale să fie din nou organizate concomitent cu cele parlamentare, în fine, toate acestea constituie un şir de evenimente evident neprevăzut de scenariul politic luat în calcul la finalul anului trecut, pentru anul 2012. Posibila consecinţă? Un nou şir de evenimente cu impact electoral la fel de neprevăzut care, pe fondul managementului precar de la vârful partidelor, va genera un fundal de campanie difuz, caracteristic mai degrabă unei „democraţii originale” din lumea a treia, deloc concordant cu statutul euroatlantic al statului român.

Elementul tipic pentru democraţia românească în 2012, indicat şi de cifrele sondajelor din ultimele luni, este că avem în faţă un an în care este aşteptată iarăşi „Schimbarea”, în acelaşi context al votului negativ. Drept urmare, tabloul electoral este pictat azi în nuanţe care indică drept învingători atât o mare coaliţie a unei opoziţii fără program identificabil ca atare şi fară lideri de forţă (USL), cât şi emergenţa unei forţe politice ce se hrăneşte din disperarea gregară de la periferia societăţii (PPDD), pe un fond de dezorientare şi relativ non-combat al partidelor de la putere (PDL-UNPR), obişnuite să fie tractate exclusiv de charisma sau stratagemele unui Traian Băsescu care azi pare nu doar lipsit de soluţii, dar chiar dispus să-şi asume o neutralitate ce, într-un an electoral, i-ar putea aduce mai multă linişte în cazul foarte probabil al unei viitoare coabitări.

Elementul de noutate al competiţiei electorale constă în apariţia unor lideri din noua generaţie (Victor Ponta, Mihai Răzvan Ungureanu, Dan Diaconescu), cu şanse reale de a căpăta un rol major la finalul anului, precum şi şansele reale ale unor partide noi, unele nedefinite încă. Să notăm la capitolul noutăţi şi lungimea competiţiei electorale, care începe în 2012, la locale, şi se încheie undeva în 2014, la alegerile prezidenţialele, care ar putea fi însă anticipate („chimia” relaţionării interne din partide fiind puternic influenţată de această perspectivă). De subliniat este şi ruptura dintre definirea ideologică a partidelor şi utilizarea electorală a ideologiilor, cu concluzia evidentă că marketingul are prioritate în faţa ideologiilor. Şi nici n-ar avea cum să fie altfel atâta timp cât opoziţia frecventabilă, USL, se întinde de la stânga la dreapta, pe trei ideologii bine configurate şi, în mod normal, greu de conciliat: socialism (aripa Iliescu din PSD), social-democraţie (mainstream-ul definit de către Victor Ponta) şi liberalism, în vreme ce dreapta este ocupată doar declarativ de către PDL, ce reprezintă sinteza unui partid social-democrat (devenit popular peste noapte), şi a unei dizidenţe liberale (fostul PLD).

Aşa cum analiştii avizaţi anticipau, votul uninominal n-a potenţat legătura dintre parlamentar şi comunitatea de alegători, ci, mai curând, a evidenţiat capacitatea baronilor locali de a capta voturi pentru partid şi pentru candidaţii acestuia în colegiu. Consecinţa a fost că în loc ca votul uninominal să crească dependenţa parlamentar-colegiu în folosul celui din urmă, acesta a ranforsat dependenţa parlamentarului de baronul local, disocierea alegerilor locale de cele parlamentare crescând practic influenţa baronului local în perspectiva parlamentarelor. Putem estima aşadar că Parlamentul României de la finalul anului 2012 se va transforma şi mai mult din instituţie reprezentativă a societăţii româneşti, în instituţie reprezentativă a baronilor locali, ceea ce ne va da marca unei orânduiri social-politice de tip feudal (sa recunoaştem totuşi o oarecare legitimitate a dominaţiei baronilor, atâta timp cât aceştia sunt (re)aleşi prin votul uninominal al „supuşilor”). Votul din 2012 va fi puternic influenţat şi de preconizata modificare a legislaţiei electorale înspre un sistem mixt, care este argumentat prin necesitatea promovării în Parlament a profesioniştilor fără notorietate sau charismă, reprezentând de fapt nu numai acceptarea eşecului sistemului de vot uninominal, dar şi falimentul partidelor în a organiza o selecţie corectă în urma unei competiţii libere.

În deplină proporţionalitate cu disperarea aleşilor locali de a se (re)alege, intensitatea procesului de fraudare va fi una maximală. Acest proces va fi posibil „fără reclamaţii” tocmai pentru că este folosit transpartinic, baronii locali ai tuturor partidelor vechi câştigând ultimele runde de alegeri mereu în acelaşi fel fraudulos, nesuferind deloc în urma acestor acte ilegale, foarte grave pentru o democraţie. Faptul că primele condamnări au fost minore şi s-au dictat doar săptămâna trecută la Cluj pentru alegerile europarlamentare din 2009 (sic!), cu coordonatorul fraudarii condamnat la 4 luni (cu drept de recurs), iar executanţii la 2 luni (cu suspendare!), urmând ca celelalte sentinţe să se pronunţe abia în iunie (adică, după alegerile locale), este mai degrabă încurajator pentru adepţii fraudării, în mod sigur descurajator pentru promotorii importanţei votului. De semnalat ar fi şi lipsa de dezbatere reală din mass-media în legătură cu acest subiect, reliefând o complicitate condamnabilă a reprezentanţilor presei cu agenda de manipulare a staffurilor de campanie. Subliniem aici că principalii perdanţi ai acestei atitudini fraudulos-permisive a reprezentanţilor sistemelor juridic şi mediatic vor fi îndeosebi noile mişcări politice ce ar putea fi creditate de către electoratul reformist (Noua Republică, Împreună 2012, România Noastră), care în lipsa sistemului de fraudare/mituire patentat de către baroni şi fără reprezentanţi suficienţi în secţiile de votare, vor rata cu siguranţă startul politic, în condiţiile în care vor avea strategia greşită de a candida la alegerile locale.

Imaginea disecată a mass-mediei consacrate, în 2012, apare ca fiind una deloc pregătită spre a susţine un proces electoral independent şi constructiv. Cum arată însă peisajul majorităţii instituţiilor media cu agenda consacrată dezbaterii politice? Cu probleme financiare grave (datorate managementului greşit), cu salarii neplătite de luni de zile (permisivitatea unor jurnalişti disperaţi sau interesaţi), cu companiile de administrare aflate în cvasi-faliment sau insolvenţă, cu patronatul implicat activ în procesul electoral al anumitor partide, respectiv acţionând activ şi discreţionar împotriva altora, ş.a.m.d.. Concluzia evidentă este că dezbaterea accesibilă publicului va fi una puternic viciată, iar rezultanta acestei dezbateri la nivelul mentalului colectiv una dezastruoasă pentru finalitatea demersului electoral.

Din nefericire, alături de această stare debusolantă a mass-mediei, trebuie să socotim în 2012 şi subiectivitatea extremă a institutelor de sondare a opiniei publice (cu foarte puţine excepţii), care şi-au subordonat publicarea rezultatelor intereselor unor forţe politice şi/sau economice, renunţând la profesionalism, transformându-şi vectorii publici în veritabile ,,goarne” ce declanşează jocuri interne în partide, respectiv dezbateri publice false, dar aducătoare de profit financiar.

Legat de contextul internaţional ce-ar putea influenţa dezbaterile electorale şi alegerile din România, în 2012 ne aflăm într-o situaţie net diferită de 2004, respectiv 2008. Dacă la ultimele cicluri menţionate mai sus, doar partidele extremiste (sau cele elitiste, fără şanse electorale reale) şi-au permis să sugereze vreo orientare diferită de cea euro-atalantistă, din pricina crizei economice şi a originii acesteia, prognozăm că discursul se va nuanţa treptat înspre componenta estică de relaţionare externă, la finalul anului putând asista la exprimări nete pro-eurasianiste ale principalelor partide (justificate prin pragmatism economic), ceea ce va genera dezbateri publice intense. În contextul campaniei şi alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2012 din SUA (ce se vor desfaşura deja pe fondul evenimentelor dintr-o Uniune Europeană care-n acel moment va glisa, încet dar sigur, pe o axă de evoluţie Berlin-Moscova), piaţa politică internă se va-mparţi într-un mod greu de definit precis în acest moment: totuşi, într-un mod predictibil, Traian Băsescu şi forţele sprijinite de catre acesta vor avea o atitudine explicit integratoare către vest (chiar daca Londra va fi înlocuită cu Berlinul, iar Bruxelles-ul va avea acces la Moscova via Berlin, pe noua axă băsesciană); restul partidelor/alianţelor care contează vor căuta să contrabalanseze această strategie externă obligatorie a preşedintelui, prin eventuale contacte/protocoale bilaterale externe cu profit economic imediat cuantificabil, de natură să sugereze electoratului român profitabilitatea unui posibil vot în favoarea acestora, cu precauţia expresă de a nu “deranja” viitorul exponent prezidenţial american al parteneriatului strategic, indiferent care va fi acesta. Nu prevedem în 2012 sugestii explicite de sprijin pentru vreo forţă politică romanească nici din partea diplomaţiei SUA, cu atât mai puţin din partea Rusiei, ambele marşand pe principiul “alegerii invingatorului”, post-factum. La nivelul Uniunii Europene, guvernarea în condiţii de criză a erodat puternic executivele din toate statele membre (în ţari ca Franţa, Italia sau Spania criza urmând să-şi atingă maximul probabil în această toamnă), astfel că vreo abordare directă din partea acestora a campaniei din România este improbabilă, bineinţeles şi indezirabilă.

B. Starea partidelor

Partidul Democrat Liberal – PDL
Degringolada internă a PDL în 2012 a fost anticipată de către analiștii lucizi încă din anii trecuţi, argumentele oferite prin managementul turbionar al PDL practicat de către preşedintele Băsescu, precum şi constituirea centrelor de putere regională divergenţe în PDL (centre constituite pe baza contractelor frauduloase cu statul român), fiind suficiente pentru a putea prevedea dezagregarea curentă. În plus, presiunea politică şi mediatică aplicată asupra principalului partid de la guvernare (oricum erodat de o performanţă administrativă slabă pe un fond de criză economică majoră), miza inclusiv pe implozia sau chiar abandonarea acestuia.

Speranţa PDL de a se redresa public cu ocazia alegerilor locale (estimând însă în mod greşit forţa de convingere a baronilor PDL pentru votul politic), pare năruită azi, aspect vădit nu doar de cota electorală din sondaje, mult sub standardele partidului, dar mai ales de înfăţişarea PDL în faţa electoratului ca un partid cu moral scăzut, lipsit de lideri impunători care să propună soluţii la criză. Spre comparaţie, PD-ul inceputului de mandat al lui Traian Băsescu a fost un maestru al „rebrandingului” (sau face-liftingului, mai degrabă!). A trecut brusc de la stânga la dreapta, a adoptat culoarea „revoluţiei portocalii”, şi-a revizuit dramatic targetul electoral în 2008 faţă de 2004, în fine, şi-a modificat si numele prin asocierea cu PLD, mai apoi schimbându-şi inclusiv acronimul, din PD-L în PDL. Bineînţeles, toate aceste schimbări de formă au fost doar conjuncturale, de folos pentru momentul politic vizat, Traian Băsescu eşuând şi el în reformarea profundă a partidului pe care l-a girat public şi l-a condus din umbră, eşec ce se va deconta şi el tot în 2012, adăugându-se pasivului preşedintelui României.

Reprezentanţii dreptei proguvernamentale par acum pregătiţi să se regrupeze în jurul unui nou partid, sub bagheta lui Mihai Răzvan Ungureanu, părăsind proiectul PDL, care poate fi redus în toamnă la dimensiunile PD-ului de dinaintea Alianţei DA. Cu o diferenţă notabilă însă, dată de absenţa suportului unui lider cu valoarea electorală pe care o avea, în 2004, Traian Băsescu. Iar această perspectivă poate fi credibilă doar analizând cauzele specifice pentru care PDL a ratat selecţia candidatilor pentru alegerile locale din luna iunie, care urmau să demonstreze cât de viabil mai este proiectul PDL. Avantajaţi de faptul ca fragila USL aparea şi ca o alianţă alcatuită din partide nereformate, deci incapabile structural să nominalizeze oameni noi pentru candidaturi, PDL ar fi trebuit să recurgă la implementarea profesionalismului în administraţie, inclusiv prin susţinerea unor independenţi marcanţi. În loc de asta au fost preferate soluţiile facile (unele chiar degradante), de natură să nu tulbure prea devreme apele unui partid oricum în regresie accentuată. Acest fel de a trata campania pentru alegerile locale, împreună cu faptul că unii membri marcanţi ai PDL nici n-au mai avut răbdarea de a trece împreună cu partidul testul electoral din luna iunie a acestui an, migrând cu succes în barca opoziţiei, arată limpede că actuala structură de rezistenţă a PDL nu este capabilă să suporte nici măcar stresul presupus de negocierile pre-electorale din cadrul partidului. Şi cu atât mai puţin campania electorală şi, mai ales, deznodământul acesteia.

Pentru a avea o perspectivă personalizată asupra turbioanelor din partidul preşedintelui, să spunem şi că PDL este părăsit atât de vârfuri ale aripii conservatoare (Sorin Frunzăverde), cât şi de oameni pregnanţi din aripa declarată reformatoare (Cristian Preda, în condiţiile în care analiza noastră a arătat că acesta a forţat practic excluderea). Concluzia transmisă public: nici pragmaticii şi nici idealiştii nu mai au loc în PDL! Întrebarea legitimă a observatorilor: atunci cine mai are? Chestiunea demonstrează de fapt că fisurile din partid au tipar distinct și că efortul de a le localiza și repara nu e doar prea costisitor, ci şi imposibil de realizat pe termen scurt chiar şi cu o strategie strălucită. Aşa încât concluzia noastră este că pentru militanţii PDL se întrevăd două posibilităţi concrete în momentul imediat următor alegerilor locale: prima, o nouă miţcare politică emergentă de centru-dreapta, modelată de viziunea lui Mihai Răzvan Ungureanu ţi a forţelor ce îl sprijină în mod evident (pentru care si-au exprimat susţinerea mai ales anumite voci critice din PDL, gen Preda-Voinescu-Macovei); a doua, un PDL contractat şi conservator, aflat într-o anumită formă de dizidenţă faţă de Traian Băsescu, reconstruit în jurul nucleului de baroni locali vechi ai PD, de către „greii” partidului – Videanu, Blaga, Berceanu -, ce-ar recupera doar o mică parte a electoratului actual al partidului. În acest caz, va fi interesantă opțiunea unui anumit pol de putere din PDL, reprezentat de Boc-Udrea-Anastase, care în mod evident vor „semnaliza” conform indicațiilor mentorului lor de la Cotroceni (să notăm că deja Elena Udrea a semnalizat si ea favorabil posibilitatea apariţiei unui nou partid de dreapta cu MRU lider, contabilizat ca un demers aproape kamikaze înaintea campaniei, fapt care dovedeşte că şi pentru acest pol de putere din PDL partidul a încetat să mai fie o trambulină politică). Oricum, ezitările nefiresti ale lui Emil Boc de a candida la primăria Cluj în condiţiile în care sondajele îl indică caştigător, dublate de lipsa de atitudine a conducerii PDL, mefientă faţă de actualul preşedinte al partidului care este puternic prins în iţele scandalului Apostu, exprimă suficient de clar magnitudinea problemelor interne înaintea campaniei.

Amenințare majoră
Campania USL

Risc major
Totala decontare electorală, atât a crizei cât şi a guvernării ineficiente, asemeni PNŢ-CD-ului la alegerile din 2000.

Vulnerabilitate majoră
Dezintegrarea prin migraţie individuala sau de grup, cauzata de pierderea increderii liderilor, membrilor şi simpatizanţilor faţă de proiectul PDL.

MRU
Anunţarea timpurie a apariţiei unui nou partid de dreapta condus de către actualul premier (sau a „Mişcării Răzvan Ungureanu”, după cum speculau unii observatori), are menirea de a lansa dezbaterea electorală în contextul în care este disputat fie caracterul genuin al actualelor partide de dreapta (cazul PDL), fie anvergura electorală a acestora (PNȚ-CD), fie orientarea lor spre zone de nişă (posibil, cazul PNL). Deşi scena politică autohtonă pare „lăsată” pe partea stângă , proiecţia e valabilă doar dacă observatorul pleacă de la premisa „sinistrării” USL ( USL – ca o alianţă electorală de stânga). În realitate, distribuţia ideologică în cadrul USL e relativ echilibrată între stânga şi dreapta, iar eventuala confuzie poate proveni din evaluarea tacticii electorale a USL care vizează puţin sau chiar deloc ofensiva ideologică, dar foarte mult, axa Putere vs. Opoziţie, axă de dezbatere comodă şi poate singura maxim-eficientă în condiţiile stării actuale a electoratului. Subliniem, cu privire la partea dreaptă a eşichierului politic, că singurul partid veritabil de dreapta din România post-decembristă care încă contează din punct de vedere electoral este PNL, tocmai partidul de unde se revendică şi actualul premier. Restul, cum ar fi PNŢ-CD, la rându-i de dreapta, e ţinut în viaţă mai curând de scandalurile statutare, în vreme ce doctrina populară a UDMR e umbrită total de statutul de partid etnic şi de eterogenitatea preferinţelor ideologice ale membrilor partidului – extrema dreaptă, socialism, agrarianism, ş.a.

Revenind la posibila mişcare generată de actualul prim-ministru, aceasta pare a fi singura posibilă pe termen scurt, şi care să şi conteze electoral. Aspirând ce ar rămâne „frecventabil” din actualul PDL şi beneficiind în acelaşi timp de perspectiva (azi certă) creditului acordat de populaţie, se poate interpune cu succes între părţile USL. Poziţia aceasta reprezintă însă deopotrivă un avantaj, dar şi un dezavantaj. Dezavantajul constă în faptul că, în pofida uzurii politice acumulate prin mediatizare excesivă, dar şi a percepţiei lipsei de proiecte, Ponta şi Antonescu reuşesc să-l flancheze încă pe Ungureanu în ierarhia încrederii populaţiei. Sau, altfel spus, că doar puţina zgură politică pe care a acumulat-o MRU în timpul mandatului său, dublată de remanenţa apartenenţei la „proiectul Traian Băsescu”, îl impiedică pe MRU să se detaşeze net de liderii USL. (Iar perspectivele nu sunt roz, si numai dacă luam în calcul că într-o singură săptămână premierul a trecut prin două cazuri controversate, Chevron şi Cuprumin, iar violenţa abordării lor de către liderii USL arată limpede că „se lucrează” hotărât la decredibilizarea MRU). Să marcăm însă şi aspectul deloc de neglijat (care semnifică şi nevoia mare a electoratului de a identifica figuri noi, decise, precise, inteligente, aducătoare de soluţii), că MRU e încă unul dintre cei mai credibili politicieni din România în conditiile în care e asociat in mod clar cu Traian Băsescu, Emil Boc, PDL, tot atâtea branduri politice de care electoratul pare aproape dezgustat, plictisit in cel mai bun caz, cel puţin pe termen scurt. Prognoza noastră este că viitorul politic al actualului prim-ministru şi al posibilei sale construcţii politice, poate fi înrâurit substanţial de felul în care va fructifica acest atu valoros al profesionistului-credibil, dublat de elementul de noutate. În acest sens, MRU are la dispoziţie mai multe variante de acţiune, utilizabile împreună sau separat:

a) Și fapte şi vorbe; adică bună guvernare şi discurs specific bunei guvernări. Fără îndoială că reîntregirea salariilor bugetarilor e un gest de justiţie socială, ce-l va proiecta pozitiv (mai ales în condiţiile, puţin probabile, în care „preţedintele jucător” şi partidul său vor alege să se abţină de la comentarii). Importantă va fi însă expunerea clară a sustenabilităţii deciziei, în contextul în care ţinta de deficit bugetar pentru acest an este de 3% din PIB. De asemenea, buna guvernare înseamnă (şi) alocarea echidistantă a resurselor către administraţiile locale, în funcţie de nevoile comunităţilor diriguite de către acestea, iar nu pe criterii politice. În ceea ce priveşte discursul, acesta ar trebui sa fie unul specific bunei guvernări, pragmatizat, precis si deloc criptic, respectiv un mod de comunicare care să traducă semnificaţia termenilor folosiţi pe înţelesul publicului larg. (Mai clar, să nu fie înţesat cu clişee gen ,,modernizarea statului’’, chestiune deja caducă într-un context european în care statele se post-modernizează.) Avantajul MRU este că azi pare singurul politician calificat la vârf ce-ar putea aborda un astfel de limbaj, beneficiind (încă!) de credibilitate din partea tuturor;

b) Confruntare principială cu Traian Băsescu. În felul acesta, MRU îşi va evidenţia profilul de administrator neatârnat, în contrast cu Emil Boc, perceput de public ca om (de paie!) al şefului statului. Confruntarea cu Traian Băsescu ar putea atrage în partidul premierului vocile critice de calitate, care, la rându-le, au nevoie şi de vorbe şi de fapte. Ultimii douăzeci de ani au demonstrat că intelectualii din politica românească au avut mai degrabă un rol decorativ, de şlefuire a imaginii partidului şi de avangardă în disputele doctrinare cu celelalte partide (efort răsplătit cu sinecuri, de care aceștia nu s-au rușinat vreodată). Intelectualii nu prea au avut însă un rol activ, de făptuitori, de administratori pricepuţi şi eficienţi care să răspundă nevoilor electoratului. Subliniem aici că apelul explicit al lui MRU, „Lăsaţi intelectualii să facă politică!”, trebuie dublat de un filtru de expertiză si proiecte viabile care să li se aplice acestor posibili „intelectuali emergenţi”;

c) Câştigarea disputei intra-generaţionale cu Victor Ponta. Miza confruntării este poziţia de lider al noii generaţii de politicieni, care va administra şi reprezenta România în următoarele două decenii. Confruntarea se poartă de la distanţă şi e deocamdată echilibrată. Potenţialul lui Victor Ponta nu rezidă însa doar din publicul pe care şi l-a fidelizat şi din alianţa anti-putere cu PNL şi Crin Antonescu, ci şi din „școala PSD” și din luptele de „guerilla” pe care şi le-a asumat în ultimii 10 ani, toate acestea recomandându-l ca un adversar politic redutabil. Spre comparaţie, MRU abia acum speră să-şi formeze publicul, dar şi discursul de politician aflat la vârf, ca să nu mai vorbim de „meciurile” interne pe care tot acum le va susţine. Dezavantajele evidente ale lui Victor Ponta constau în faptul că e asociat cu baronii PSD, sau cu „dinozaurii PSD” – Ion Iliescu sau Adrian Nastase. Dar și aici pare să fie un relativ echilibru, întrucât şi MRU e legat de oameni politici puţin dezirabili pentru electoratul autohton, precum Traian Băsescu sau Emil Boc. De aici, remarca noastră conform căreia capacitatea celor doi de a-şi confecţiona o imagine credibilă, în care politicienii vechii generaţii să apară în plan secund (sau din care aceştia să lipsească complet), poate fi decisivă pentru câştigarea disputei intra-generaţionale. Menţionăm că deznodământul disputei cu Victor Ponta din 2012, va avea reverberaţii mult mai largi, influenţând covârşitor şi prognozatul meci prezidenţial din 2014, care azi pare sa fie MRU-Antonescu, chiar cu varianta MRU-Ponta, în condiţiile în care un alt lider cu şanse al noii generaţii, George Maior, preferă deocamdată sa arbitreze imparţial, conform fişei postului său.

d) Partid propriu (Mişcarea Răzvan Ungureanu). Acest calcul de formare a unui nou partid s-ar baza inclusiv pe faptul ca toţi preşedinţii post-decembrişti ai României au fost lideri ai unui partid sau alianţe politice. Dacă MRU şi forţele ce îl sprijină aspiră la funcţia de şef al statului, acesta ar avea nevoie pe calapodul clasic de un partid politic care „să joace” pentru el. Iar cum spaţiile facil de cucerit sunt ocupate azi de partidele vechi, e limpede că un viitor partid ar trebui axat pe publicul educat din mediul urban, format din buni practicieni în meseriile liberale, pe antreprenorii de succes din mediul urban si rural deopotrivă, atrăgând totodată şi vârfurile şi vectorii noii generaţii. Am nominalizat aici de fapt categoriile de public cel mai puţin implicate din punct de vedere politic, un public remarcabil care ar susţine sistemele democratice. (Slaba lor implicare de până acum, se datorează îndeosebi neprofesionalismului dovedit de cei care au condus până acum statul, de ignorarea de către aceștia tocmai a categoriilor menţionate, coroborat cu o neîncredere manifestată şi faţă de electoratul acestui tip de lideri „post-decembrişti”, cu care oamenii de o anumită ţinută nu doresc sa se identifice). Subliniem din nou că forţa de atracţie (şi implicit succesul într-o secvenţă temporală limitată) pe care noua mişcare politică o poate exercita asupra acestui segment electoral va depinde covârşitor de raportarea actualului prim-ministru la Traian Băsescu şi PDL, de performanţa sa administrativă ce-ar trebui sa fie clară şi uşor de cuantificat, de confruntarea directă și încununată de succes cu liderii USL, dar şi de „pedigree-ul” politic al fruntaşilor noului partid. Dacă ultimele două necesităţi depind exclusiv de MRU, este limpede că primele două depind mai mult de posibila înţelepciune a lui Traian Băsescu și a leadership-ului semnificativ al PDL. Spre comparaţie, menţinerea totală în siajul lui Traian Băsescu va avea drept rezultat cert ştampilarea lui MRU şi a posibilului său partid ca pe o nouă întreprindere băsesciană, menită să-l salveze politic atât pe actualul şef statului, cât şi pe membrii PDL loiali acestuia, ceea ce va dinamita orice viitor al acestui proiect politic.

Ameninţare majoră
Bâlbâielile în plan administrativ si participarea timpurie la jocul politic, şi mai ales la cel electoral, ce-i vor atrage mediatizarea negativă pe durata campaniei electorale de alegeri locale.

Risc major
Invadarea proiectului său de partid de către persoane purtătoare de imagine politică negativă venite dinspre PDL şi UNPR.

Vulnerabilitate majoră
Asocierea cu preşedintele actual, cu lideri ai PDL care doresc să-i gireze mişcările politice; posibilele defectiuni majore ale organizării alegerilor i se vor deconta negativ tot actualului prim-ministru.

Uniunea Social Liberala – USL
Trecând cu relativ succes peste toate agitaţiile interne ale ultimei perioade, este limpede că USL şi-a consolidat şansa de a accede la guvernare la finele lui 2012. Chiar dacă acest fapt se datorează mai degrabă proastei administrări a guvernului Boc, respectiv a lipsei de coerenţă a strategiei politice coordonată de către Traian Băsescu, decât vreunei performanţe manageriale a cuplului Ponta-Antonescu, aceştia din urmă nu vor ezita să-şi clameze succesul de etapă prin gesturi de autoritate (vezi cazul Chiliman), de natură să le consolideze puterea internă în partidele proprii, greu pusă la încercare de recenta selecţie a candidaţilor pentru alegerile locale. Oricum, este de aşteptat ca puternicii baroni locali cu state vechi în PSD și PNL sau alte personaje politice osificate din cele trei partide (PSD, PNL, PC), problemele clare cu legea avute de membrii marcanţi ai alianţei, precum și nou veniţii de la PDL sau UNPR, să constituie problemele structurale ale USL în perioada următoare.

Spre exemplu, aducerea în USL, uneori pe poziţii privilegiate (cazul Frunzăverde), a unor foşti membri PDL poate fi utilă în termeni de punere la punct a unor reţele electorale locale. Prezintă însă şi un risc major pentru structura partidelor constitutive ale USL, unde lideri vechi, mulţi având deja la activ o opoziţie lungă şi dificilă, se văd ameninţaţi clar sau chiar daţi la o parte. Efectul: acţiuni generatoare de mişcări turbionare greu de cuantificat până după alegerile locale.

În termenii actuali, în mod paradoxal, principala slăbiciune a USL rezidă în aceea că membrii alianţei par siguri de victorie, element ce va fi puternic speculat în această vară, în condiţiile unui mediu politic puternic şantajabil şi conectat infracţional. Liderii majori ai USL gestionează deocamdată cu lejeritate acest aspect, tocmai pentru că nici nu au altceva de făcut, în contextul în care speranţa victoriei este singurul liant al acestei alianţe, altfel deloc „miscibilă”. Vor fi alegerile locale un prim pas spre triumful parlamentar sau vor oferi alianţei motive pentru luptele intestine? Va mai avea angajamentul anti-putere vreun sens dacă alegerile locale, şi apoi cele parlamentare, vor reduce PDL la dimensiunile de la începutul anului 2004? Sunt întrebări la care inclusiv strategii USL refuză să răspundă, din prudenţă , interes, ori din lipsa expertizei.

Ameninţare majoră
O mişcare politică de anvergură a lui Mihai Razvan Ungureanu, cu mesaj, acţiune şi component corecte, dublată de rezultate economice palpabile ale guvernului MRU, de natură nu doar să reducă magnitudinea mobilizării votanţilor anti-putere, dar să genereze mobil de vot nehotărâţilor.

Risc major
Neînţelegeri între PSD-PNL legate de gestionarea campaniei, respectiv a distribuirii locurilor eligibile la alegerile locale în contextul înmulţirii pretendenţilor prin sosirea în alianţă a foştilor baroni PDL.

Vulnerabilitate majoră
Relaţia interpersonala Crin Antonescu – Victor Ponta.

Partidul Poporului Dan Diaconescu – PPDD
Forcingul electoral al PPDD, care deja a întrecut (conform sondajelor) PDL la Bucureşti şi în Transilvania e deocamdată doar o iluzie. Lipsit de o maşinărie de partid călită în confruntările electorale, PPDD va obţine scoruri electorale mici în condiţiile prezenţei modeste la alegerile locale (40-45%). În schimb, o prezenţă importantă (dar puţin probabilă) la sufragiul din acest an (55%-60%) poate avantaja PPDD. Mai mult decât atât, poziţia din sondaje a PPDD este dată de intenţia de vot, iar nu de votul propriu-zis. Forţa mediatică a OTV (în scădere vertiginoasă în ultimele 6 luni, spre extincţie din luna iulie 2012), se va verifica mai ales în procesul de transformare a electoratului potenţial al PPDD în electorat votant.

Ameninţare majoră
Posibilitatea rămânerii în afara jocului (post)electoral, în persectiva alianţelor tradiţionale din plan local ale partidelor vechi.

Risc major
Posibilitatea ca electoratul totuşi să nu considere util votul pentru PPDD, în condiţiile în care campania electorală se va centra pe axa putere-opoziţie.

Vulnerabilitate majoră
Hipertrofierea imaginii publice în dauna organizării de partid şi a experienţei politice a liderilor.

Uniunea Naţionala pentru Progresul României – UNPR
De o reală eficienţă pentru strategia lui Traian Băsescu din ultimii ani, UNPR apare înaintea alegerilor locale mai degrabă ca o colecţie de politicieni decât ca un partid. Autopoziţionarea sa electorală ca adevărata stângă progresistă nu are foarte mult sens pentru un public deloc atent la asemenea „fineţuri” ideologice. În plus, percepţia electorală a UNPR drept partid din arcul guvernamental diminuează şi mai mult potenţialul electoral al formaţiunii, în pofida zestrei consistente de primari pe care o deţine. Legat de acest aspect, un important plus pentru UNPR a constat în faptul că partidul a început anul electoral în forţă, având în panoplie două sectoare din Bucureşti, ale căror primării par aproape câştigate de către Neculai Onţanu şi Cristian Popescu-Piedone, ceea ce desemna UNPR drept forţa numărul unu din capitală. Acea posibilitate nu se constituia doar ca o victorie de palmares, ci s-ar fi reflectat şi în potenţarea scorului naţional al partidului, certificând oarecum chiar soliditatea construcţiei politice a acestuia. Recenta întoarcere a lui Cristian Popescu-Piedone la PC (marca ruşinoasă a permisivităţii politicii româneşti), arată însă în subsidiar că UNPR nu e propriu-zis o necesitate politică. Dominantă, până după testul localelor, va fi mai curând ideea că partidul a apărut doar ca o nevoie a regimului Traian Băsescu (un partid potenţat artificial de către fidelii acestuia), înfiinţat cu mult efort doar ca un debuşeu pentru politicienii certaţi cu partidele-mamă şi care are „șansa” să dispară când aceştia vor fi găsit o oportunitate mai bună. Dacă însă UNPR reuşeşte un scor de 4-7% la alegerile locale, va căpăta în mod clar o valoare de întrebuinţare pentru viitoarele construcţii politice conjuncturale, fie pe partea stângă a eşichierului (zona compatibilă din USL, respectiv PPDD), fie în alianţă cu o parte din centru-dreapta (probabil cu aripa „conservatorilor” PDL).

Ameninţare majoră
Campania PSD

Risc major
Dependenţa exagerată a partidului de rezultatele pe care le va obţine la alegerile locale, în condiţiile în care a avut dificultăţi în a recruta candidaţi cu şanse reale pentru aceste alegeri.

Vulnerabilitate majoră
Imagine publică nedefinită, lipsa unei poziţionări electorale certe în conditiile unei alianţe mai curând disfuncționale cu PDL.

Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania – UDMR
UDMR este în 2012 într-o situaţie unică. Obişnuită să intre uşor în Parlament şi să fie cooptată la guvernare tocmai datorită stabilităţii conferite de voturile ei, Uniunea nu va mai fi necesară unui proiect guvernamental în cazul în care USL va obţine un scor consistent chiar la alegerile locale. O asemenea situaţie va discredita UDMR în faţa minorităţii maghiare, deja disputată din punct de vedere electoral de forţe/curente politice concurente, ceea ce va genera un recul electoral major pentru parlamentare. UDMR s-a poziţionat pe piaţa politică românească drept un partid a cărui participare la guvernare a asigurat o bună gestionare a relaţiilor interetnice din ţară. Cu excepţia momentului Tg. Mureş 1990, nu au existat tulburări sociale semnificative care să aibă în centru minoritatea maghiară. Nu se poate anticipa ce efecte va produce asupra relaţiilor interetnice din România o eventuală prăbuşire a UDMR în rândurile electoratului maghiar, ceea ce nu este in nici un caz un element linistitor. Tocmai de-aceea subliniem ca foarte important, ca-ntr-un moment complicat pentru partid unul dintre cei mai cunoscuţi şi populari lideri ai UDMR, Gyorgy Frunda, încearcă o candidatură mai mult decât dificilă în contextul discuţiilor aprinse privind secţia în limba maghiară a Universităţii de Medicină din Târgu-Mureş, oraş în care comunitatea maghiară nu poate asigura o majoritate candidatului său. Această candidatură pare a fi şi testul unui nou mesaj al UDMR (dublat remarcabil de catre Peter Eckstein Kovacs, candidat „adorabil” la primaria Cluj), precum şi al unei noi abordări electorale, adresate mai degrabă comunităţilor mixte decât celor majoritar maghiare: un mesaj definit prin elemente non-discriminatorii, vizând comunitatea locală ca întreg, nu anumite segmente ale acesteia, purtat de liderul UDMR cel mai critic în raport cu puterea şi cel mai bine prizat public la nivel naţional, nu doar în rândul cetăţenilor de origine maghiară. Este vorba şi de exploatarea potenţialului electoral al partidului în afara comunităţilor majoritar maghiare, singura strategie care îi poate asigura o oarecare creştere în contextul în care de la a patra forţă politică a ţării (2008), UDMR are in 2012 temeri inclusiv legate de accederea în parlament.

Ameninţare majoră
Pierderea de popularitate în rândurile comunităţii maghiare în contextul asocierii cu guvernarea PDL şi al apariţiei unor forţe politice şi civice concurente pe un segment pe care UDMR l-a monopolizat în ultimii 20 de ani.

Risc major
Cantonarea într-un limbaj/mesaj ultranationalist pe durata campaniilor.

Vulnerabilitate majoră
Pierderea statutului de unic şi funcţional reprezentant al minorităţii maghiare.