Flautul fermecat al Teodorei Iliescu

Un alt instrumentist talentat din Orchestra Națională de Tineret, în paginile Q Magazine. 

La răscruce de drumuri

Teodora provine dintr-o familie iubitoare de muzică. Părinții ei, Adina și Paul Iliescu, au cântat muzică ușoară în anii ’80, alături de vedetele din acea vreme. Au renunțat la cariera muzicală pentru a-și închina talentul lui Dumnezeu.

Drumul ei în muzică nu a început, așa cum ați putea crede, cu flautul, ci cu pianul. A fost dorința mamei ca Teodora să studieze pianul și, astfel, din momentul în care a pășit în clasa I la școala de muzică, până în clasa a V-a, acesta a fost instrumentul studiat. În clasa a V-a a trebuit să aleagă un al doilea instrument. Flautul a fost instrumentul ales.

„M-a fascinat încă de la început flautul. Poate și pentru că era un instrument nou, poate pentru că mi se părea mai ușor să citesc o linie melodică, nu două linii cum este la pian. În același timp,  m-a fascinat și profesorul de flaut, Mircea Caragiani. Astfel, în clasa a VII-a am hotărât să-mi canalizez atenția către flaut. Așa a devenit flautul instrumentul principal, iar pianul a căzut pe locul doi. Bine, a fost și un moment în care mi-a fost greu să aleg între cele două instrumente. Am decis să particip la concursuri și, dacă luam locul I la unul dintre ele, acela urma să fie instrumentul principal. Culmea, am luat premiul I și la pian, și la flaut. Nu m-a ajutat deloc asta. Nu am dat cu banul, dar cred că am simțit că trebuie să continui cu flautul. Ceea ce am și făcut, dezamăgind-o puțin pe profesoara de pian”, povestește Teodora.

Există un sens în toate

Teodora a absolvit anul I de Master la clasa profesorului Ion Bogdan Ștefănescu.

„La clasa profesorului Ștefănescu am ajuns în al doilea semestru din anul III. Am avut mari emoții, pentru că îl cunoșteam de mai mult timp, îl auzisem cântând. Pentru mine era un model. Îl consider cel mai bun flautist din România. Nu credeam că pot face față exigențelor dumnealui. Abia când am văzut că i-a plăcut, m-am liniștit. Relația cu Ion Bogdan Ștefănescu este asemănătoare cu cea pe care o ai cu un tată. Totdeauna am putut discuta orice. El m-a învățat ce este expresivitatea, m-a învățat să găsesc un sens în orice bucată muzicală, ceea ce este extraordinar”, îmi spune Teodora Iliescu cu o voce din care se simte admirația sa pentru cel care a fermecat lumea cu flautul său de aur.

Am încercat să aflu de la Teodora dacă a avut acum, la început de carieră, momente de grație, momente speciale, care au marcat-o în mod special.

„La o lună după ce am intrat în Orchestra de Tineret a fost un concert în care am cântat direct la piculină (n.r. flaut mic, cu registru acut) Simfonia
a IX-a de Șostakovici. Cu toate că instrumentul nu îmi era foarte familiar, momentul a fost important pentru mine, întrucât a fost o provocare ce mi-a dat încredere și să arăt că pot să fac față și acestor evenimente speciale. Un al doilea moment s-a întâmplat la un recital susținut la Geneva, un spectacol- omagiu pentru Dinu Lipatti. Era pentru prima dată când am participat doar eu și cea care mă acompania la pian. Nu a fost o experiență ușoară. M-am simțit de parcă eu aș fi fost gazda, prezentatoarea tuturor acelor bucăți muzicale. Până atunci avusesem doar recitaluri împreună cu clasa de flaut, cu mai mulți colegi. Nu eram doar eu și flautul meu”, povestește emoționată Teodora, subliniind faptul că în viață nu există doar momente de grație, ci și dezamăgiri sau momente grele care te pun la încercare.

Teodora Iliescu dezvăluie că profesorul ei i-a tot spus că este prea exigentă cu ea însăși. După ce i s-a spus de mai multe ori acest lucru, Teodora a încercat să găsească un echilibru: să nu fie nici suficientă, nici nemulțumită tot timpul. Ea consideră că niciuna dintre extreme nu te poate duce mai departe în carieră, pentru că și într-un caz, și în celălalt atenția nu se mai fixează exact pe ceea ce trebuie.

Frumosul vine de la Dumnezeu

În Orchestra de Tineret a intrat în 2017, deși în 2016 se înscrisese la audiții, dar, pentru că se considera nepregătită, a preferat să nu se prezinte. Îi era teamă să nu fie considerată slab pregătită de dirijorul Cristian Mandeal, a cărui exigență este notorie. La insistențele unei prietene, s-a prezentat la audițiile din 2017, și nu mică i-a fost mirarea când l-a auzit pe Marin Cazacu, directorul artistic al Orchestrei de Tineret, exclamând: „Unde ai fost până acum?”

„Muzica nu poate fi interpretată oricum. Nu poți să scoți niște note oricum. Asta este ceea ce ne insuflă dirijorul Cristian Mandeal. Mi se pare extrem de importantă această învățătură”, îmi spune Teodora Iliescu.

Când am rugat-o să se descrie în câteva cuvinte, Teodora a avut probleme. I s-a părut complicat să se autodescrie.

„Sunt ca orice om, cu bune și rele. Îmi doresc mult să reușesc să fac cât mai mult, să învăț cât mai multe lucruri. Dacă pot să aduc zâmbetul pe fața oamenilor prin ceea ce cânt, prin muzică, este extraordinar. Mi-ar plăcea să pot face lumea mai bună prin muzică. Singură nu pot, dar, dacă măcar i-aș convinge să privească partea frumoasă a vieții, pentru că tot ce este frumos vine de la Dumnezeu, ar fi un pas înainte”, spune Teodora.