Alexandru Arșinel a fost înmormântat

Actorul Alexandru Arșinel a fost înmormântat duminică, 2 octombrie, la cimitirul Bellu din Capitală, pe Aleea Mateiu Caragiale.

• România cumpără prin SAFE blindate fabricate în Ungaria. Fără aprobarea Parlamentului
• Moțiunea de cenzură urmează a fi depusă astăzi. „Domnule Bolojan, ați promovat ideologia unui progresism exacerbat, împotriva intereselor economiei naționale și ale poporului român!”
• Nicușor Dan participă la Summitul Inițiativei celor Trei Mări de la Dubrovnik
• Protest împotriva măsurilor guvernamentale. „Nu mai acceptăm austeritatea suportată exclusiv de cetăţeni, inechitatea, lipsa de respect și taxarea excesivă a muncii”
• Apa Nova investește 49 de milioane de euro pentru modernizarea infrastructurii de apă și canalizare

Printre personalitățile prezente la înmormântare s-au numărat actorul Vasile Muraru, realizatoarea TV Mirela Vaida, Gheorghe Turda, Aurelian Temișan, Monica Davidescu, Adrian Enache. 300 de oameni l-au însoțit pe ultimul drum, alături de soția și de fiul său.

La slujba din biserică au putut intra doar rudele și prietenii foarte apropiați. Restul oamenilor au rămas afară și au lăsat flori pe treptele lăcașului de cult.

Locul de veci al regretatului actor se află în apropiere de Aleea Scriitorilor. Toți cei veniți pentru a-l conduce pe ultimul drum i-au acoperit sicriul cu flori și coroane.

„Sunt un om gospodar şi mi-am făcut mormânt la Bellu. Să nu aibă grijă copiii când n-o să mai fiu. Eu sunt un om gospodar și pregătesc toate în așa fel încât să nu las multe probleme după mine”, povestea Alexandru Arșinel, în 2015, pentru evelinepauna.ro.

Iată ce mai spune acesta în interviul acordat Evelinei Pauna, în decembrie 2015.

„E.P.: Când ați învățat ce înseamnă „să deveniți Arșinel”?
A.A.: Când am început să fiu strigat pe stradă. Să fiu recunoscut. Să fiu arătat cu degetul.
E.P.: Ați ști astăzi să trăiți fără glorie? Ați mai putea să trăiți în anonimat?
A.A.: Draga mea, n-am urmărit vreodată cu obstinență lucrul acesta. Niciodată! Am mers din treaptă în treaptă, din aproape în aproape și, la un moment dat, m-am trezit arătat cu degetul pe stradă. Fără să urmăresc altceva decât să fiu bun pe scenă. Nu mă cramponez de această calitate. Îmi face plăcere, nu sunt ipocrit. Dar nu sunt leșinat dupa mine, cum sunt unii artiști. Nu mă iubesc în halul ăsta încât nonstop să doresc să apar pe la televizor, nonstop să vorbesc despre mine și așa mai departe.
E.P.: Iubirea din viața dumneavoastră a fost și este soția.
A.A.: Soția, copiii și nepoții. Si prietenii.
E.P.: Dar pe soție când ați întâlnit-o? Știu că primul impact a fost devastator, că ați spus „e o femeie superbă”…
A.A.: Așa e. Ne-am întâlnit în 1964, vara. Dincolo de faptul că mi s-a părut o femeie superbă, după ce am cunoscut-o, și eu și prietenii noștri au spus că este o femeie de un farmec extraordinar. Are un șarm special, care este accentruat de graseierea ei – de la ea mi se trage pronunția de Alexandrrru. Soția mea este femeia alături de care am construit o țară. O țară a mea.
E.P.: Vă amintiți cum ați cerut-o de soție?
A.A.: Am bâlbâit-o. Eu, în momentele de genul acesta, emoționante, sunt stângaci. Dincolo de ceea ce pot să par, la un moment dat – un tip plin de tupeu. Eu, în fond, sunt un timid. Mai ales în relații strict sufletești. Țin minte că i s-a pus pata lui mama și a zis că vrea să-i cunoască pe părinții ei. Și ne-am întâlnit la o masă la soacra mea – Dumnezeu să o odihnească – care făcea o friptură de vacă cum n-am mai mâncat decât în Argentina. Și, înainte să plec la spectacol, mama mi-a spus „Nelu, aveai ceva de spus!”. Și așa am cerut-o pe Marilena de soție. Nu după mult timp ne-am căsătorit, am făcut cununia civilă aici, în București. Și nunta – toamna, la Iași. Am organizat petrecerea într-un cort mare, au venit rudele mele de la Dolhasca, au venit și din rudele ei. Îmi aduc aminte că suta de lei era foarte mare, deci unii invitati ne-au dat câte 25 de lei. Și, din banii pe care i-am scos la nuntă, mi-am luat un magnetofon Tesla. Îmi doream.
E.P.: Păi vă doreați dumneavoastră. Dar soția?
A.A.: Ea a fost de acord, nu a ridicat niciodată pretenții. O fată extraordinară! Îmi doream acel magnetofon și pentru că îmi trebuia în profesie – începusem să cânt la bar – , dar și ca să-l imprim pe tata când sforăia, că nu mă credea când îi spuneam.
E.P.: Cântați la bar. Ei bine, soția nu era geloasă?
A.A.: Nu. Nu am simțit asta. Eu îmi vedeam de treabă și vedea și ea că trag la bine. Poate că am și necăjit-o uneori, dar nu mi-a arătat niciodată. Acum, după atâția ani, îmi mai aduce aminte de niște momente.
E.P.: Care a fost cel mai frumos gest pe care l-ați făcut din dragoste pentru soția dumneavoastră?
A.A.: Că am luat-o de nevastă. Nu știu… Eu am încercat, de-a lungul anilor, să-mi arăt recunoștința într-un fel sau altul. Dar nu cred că am făcut suficient, și asta mai ales din cauza profesiei mele. Am fost mult, mult, plecat de acasă. Ea a crescut copiii, ea a avut grijă de ei.
E.P.: De ce a vrut soția dumneavoastră să rămână în anonimat? De fapt, ea a vrut?
A.A.:  Da, ea a vrut. Și acum vine doar la premiere, în rest n-o mai vezi prin teatru.
E.P.: Toată lumea care nu v-a cunoscut îndeaproape își imagina că jumătatea dumneavoastră, și în viața privată a fost Stela Popescu…
A.A.: Pe Stela am întâlnit-o la Institutul de Teatru. În 1978 am devenit cuplu pe scenă. Eu aveam mai bine de 10 ani de când eram la Teatrul Tănase. A fost o întâmplare. Spun, de multe ori, că, în viața mea, întâmplarea a jucat un rol deosebit. Ea era în cuplu cu Bănică și făcea un succes extraordinar, de câțiva ani. Și Puiu Maximilian scrisese un spectacol pentru Grădina Boema. Bănică n-a mai putut să onoreze contractele și… așa m-au ales pe mine. Începusem și eu să mă mișc, să joc… Așa am făcut primul spectacol. A ieșit bine și, din clipa aia, nu ne-am mai despărțit vreodată! Au mai existat priviri de ceartă, ne-am mai și înfuriat. Dar n-a existat nicio privire care să ducă la despărțire. Stela te trage la bine, te învață de bine.
E.P.: Dar a existat vreodată vreo regăsire sentimentală?
A.A.:  Nu. Am pornit de la o stare sentimentală extrem de corectă. Eu am ținut mult la Puiu. Poate am ținut mai mult la Puiu decât la Stela. Cu Stela îmi făceam treaba. Puiu era omul care muncea și trudea în spate, pentru noi, ca noi să fim în față. 
E.P.: A fost cel mai bun prieten al dumneavoastră?
A.A.:  Puiu Maximilian s-a situat pe un loc special, pe un piedestal pe care eu l-am respectat, l-am prețuit. Dispariția lui este numai imaginară… Noi jucăm și astăzi multe dintre momentele lui Puiu, ba mai mult, noua generație de artiști de la Teatrul Tănase, de multe ori interpretează scheciuri, roluri și monoloage scrise de Puiu pentru mine și Stela. Puiu a fost și a rămas pentru mine un fel de Caragiale al Revistei Românești, cu momente artistice nemuritoare, valabile pentru totdeauna!”. Interviul integral poate fi citit aici.

Alexandru Arșinel a murit, joi seara, la vârsta de 83 de ani. Actorul era internat la Spitalul Universitar din Capitală, în secția de Terapie Intensivă, după ce a avut nevoie de asistență medicală.

Artistul a fost dus la spital de fiul său, pe 15 septembrie, pentru că i-au apărut escare, nişte iritaţii ale pielii care apar atunci când o persoană stă foarte mult timp la pat. De atunci, actorul nu a mai fost văzut în public, fiind vizitat doar de prieteni și familie.