Două globalisme, trei europenisme, trei suveranisme. Sunt suveraniștii antieuropeni?

O aberație pusă în lumină de alegerile parlamentare și prezidențiale românești din anii 2024 și 2025, precum și de disputele politice care le-au urmat a fost aceea că retorica din spațiul public cât și opțiunile de vot s-au construit în jurul unor cuvinte cu pasiune pronunțate și apărate, dar al căror înțeles real era ignorat de majoritatea celor care recurgeau la ele într-un sens sau altul.

• Moțiunea de cenzură urmează a fi depusă astăzi. „Domnule Bolojan, ați promovat ideologia unui progresism exacerbat, împotriva intereselor economiei naționale și ale poporului român!”
• Nicușor Dan participă la Summitul Inițiativei celor Trei Mări de la Dubrovnik
• Protest împotriva măsurilor guvernamentale. „Nu mai acceptăm austeritatea suportată exclusiv de cetăţeni, inechitatea, lipsa de respect și taxarea excesivă a muncii”
• Apa Nova investește 49 de milioane de euro pentru modernizarea infrastructurii de apă și canalizare
• Grindeanu: Cer secretarilor de stat și prefecților PSD să își prezinte demisiile

Am întâlnit, astfel, oameni serioși și cu multă carte care mi-au spus, uimiți că eu nu înțeleg asemenea lucruri elementare, că au votat pentru ca România să rămână… „europeană”, alternativa fiind, în opinia lor, Europa democrată sau Rusia autocrată.

Alți interlocutori au ales „suveranismul”, întrucât acesta ne ferește, chipurile, de dispariția națiunii române în creuzetul colonialismului european, de anularea identității noastre naționale (adică a modului nostru specific de a trăi și a gândi) în cadrul unei federații numite Statele Unite ale Europei, care ar urma să fie, de fapt, o altă Uniune Sovietică. Pentru aceștia alternativa ar fi fost supraviețuirea statului român suveran (eventual neutru) sau moartea ca subiect al istoriei consecutiv integrării într-un imperiu european. De aici, nu a fost greu ca „suveraniștii” să fie descriși ca fiind ostili, în bloc și nediferențiat, alianțelor României și integrării ei europene (și euro-atlantice), pe cale de consecință putând fi calificați ca „izolaționiști” de manieră absolută și, astfel, „extremiști”.

Cei care li se opuneau deveneau „pro-europeni” iar alegerea trebuia să fie între „pro-europeni” și „anti-europeni”.  Simplu și clar! Mult prea simplu și mult prea clar! Prea ca la țară! – după cum sună o celebră reclamă comercială. O falsă claritate simplificatoare care a permis manipularea masivă a opiniei publice făcându-i pe mulți români să voteze exact așa cum nu și-ar fi dorit, adică de o manieră care îi îndreaptă în sens opus țintelor lor. Nu este totul să mergi pe drumul cel bun; esențial este să te deplasezi și în sensul corect, în direcția bună, iar pentru asta trebuie să știi a citi indicatoarele de circulație, a le pricepe înțelesul.

Două globalisme

1. Mai întâi trebuie să reamintim diferența dintre „globalizare” și „globalism”.

Cea dintâi este un fenomen obiectiv, făcut inevitabil și de progresul tehnologic. Sub impactul acestuia universul terestru a devenit „un sat mare” în care ajungem a ne cunoaște direct unii pe alții, a ne compara unii cu alții, a ne aprecia unii pe alții, a conta unii pe alții și a ne acomoda unii cu alții, până în punctul în care independența își pierde caracterul absolut pentru a face loc interdependenței și a conferi caracter indivizibil securității, stabilității și chiar bunăstării. Ca orice situație de neocolit, globalizarea trebuie administrată. De aici intervine subiectivismul și voluntarismul factorului politic, cu expresii variabile în funcție de raportul între înțelepciunea și egoismul fiecăruia, între abilitatea și inabilitatea fiecăruia, precum și între puterile fiecăruia.

Pentru ca pacea lumii să fie durabilă este esențial ca globalizarea să fie organizată politic în așa fel încât să profite tuturor.

„Globalismul” este o ideologie care stă la baza deciziilor politice referitoare la administrarea globalizării. Ea nu este, însă, o ideologie unitară. Astfel, există două tipuri de „globalism”: „globalismul imperialist” și „globalismul corporatist”, respectiv „globalismul suprastatal” și „globalismul parastatal”. Primul, a căpătat denumirea de „globalism progresist” și este ideologia unei revoluții mondiale în curs de desfășurare.

2. „Globalismul progresist” sau „globalismul revoluționar” este o altă utopie născută prin deformarea teoriei marxiste, împinsă la ultimele sale limite imaginabile. De aceea i s-a spus „globalism neo-marxist” și de aceea el este extremist. 

Karl Marx credea că tot răul în lume își are originea în inegalitatea proprietății și, în special, a proprietății asupra mijloacelor de producție. De aceea, pentru el, proletarizarea totală a societății, adică etatizarea proprietății materiale și lăsarea tuturor cu o avere constând exclusiv din forța de muncă, era soluția instaurării unei ordini sociale juste și durabile, scăpată de crizele economice și nedreptățile sociale intrinseci capitalismului.

Naționalizarea proprietății ar fi condus și la un fel de naționalizare a gândirii, oameni egali din punct de vedere al stării materiale și dependenți de performanța colectivă urmând a dezvolta o gândire colectivă îndreptată în folosul colectivității și lepădată de egoismele individuale.

În acest sens, schimbul de valori trebuia calibrat prin planificarea producției, iar nu prin expresia liberă a cererii. Progresul economic și social era dependent de îndeplinirea planului politic unic, devenit motorul istoriei, și nu de jocul nevoilor și intereselor diverse și variabile ale indivizilor, fiecare cu personalitatea sa distinctă. Depersonalizați și înregimentați, indivizii alcătuiau colectivității amorfe, iar nu comunități coerente. La apogeul aplicării respectivei teorii, aceștia aveau avantajul unui trai îndestulat și rezonabil, fiecare aducându-și contribuția la prosperitatea colectivității după posibilitățile sale și primind de la aceasta după nevoile sale. Punerea în practică a teoriei i-a dovedit, însă, caracterul utopic, între doctrina comunistă și „comunismul real” apărând diferențe uriașe imposibil de depășit.

Neo-comunismul merge mai departe și, socotind că astfel poate depăși slăbiciunile teoriei originare, își propune nu numai egalizarea averilor prin desființarea proprietății private, ci și egalizarea identităților culturale prin desființarea tradițiilor identitare ale națiunilor și astfel prin înlocuirea guvernării de către statele națiune, cu disparitățile lor de putere, cu o guvernare globală antinațională și antidemocrată / anti populară. Dacă națiunile au apărut în epoca modernă odată cu capitalismul și democrația reprezentativă, globaliștii neo-marxiști vorbesc despre trecerea în postmodernism, desăvârșind, astfel, proiectul lui Karl Marx și Friederich Engels, autorii Manifestului Partidului Comunist.

Neo-marxiștii nu mai vorbesc despre dispariția naturală a statului pe o anumită treaptă a istoriei, ci despre transformarea condusă politic a statului-națiune într-un stat global ai cărui membri nu mai sunt cetățeni, căci în ordinea globală nu mai există „cetăți” cu identități geopolitice distincte, ci supuși „fericiți” fără identitate culturală.

Statul național este organizarea politică, armura politică, structura politică (politica fiind exercitarea puterii spre atingerea unui obiectiv anume) a națiunii ca ansamblu social coerent, ca o comunitate având identitate culturală comună, rezultat al unor tradiții comune născute din promovarea unor interese comune, impuse sau circumscrise de o geografie specifică. Inițial, relația dintre geografie și viața umană

s-a reflectat în organizarea familiei ca instrument pentru producerea celor necesare existenței omului, atât în prezentul său biologic individual, cât și în viitorul speciei. Vorbim despre perpetuarea speciei în sens larg. Concepția asupra organizării societății este o proiecție a organizării familiale le nivelul statului. Când națiunile culturale (popoarele) s-au dotat cu națiuni civice (statele), constituindu-și state-națiune, ele au încheiat un contract social între membrii lor, pe de o parte, precum și între aceștia și instituțiile statale cărora le-au delegat puterea, pe de altă parte, definind astfel ordinea democrată.

Democrația modernă (diferită de cea veche ateniană) s-a născut, așadar, în statul național și s-a dezvoltat grație lui.

Desființarea statului național înseamnă desființarea democrației, adică a implicării poporului în conducerea politică a comunităților umane. Pentru aceasta, comunitatea trebuie să revină la stadiul de colectivitate, iar familia tradițională, aflată la originea statului național trebuie să dispară.

Cum din modelul familiei tradiționale au derivat nu numai proiectele privind construcția cetății terestre, adică ideologiile, ci și proiectele privind construcția cetății celeste, adică religiile, nu numai ideologiile trebuie negate, ci și religiile trebuie desființate.

Cele dintâi se dorește a fi înlocuite cu tot felul de abordări așa zis tehnocrate, deci așa zis științifice, și uniformizante, cum ar fi cele ecologiste, cu derivatul lor referitor la energia verde. Introducerea în joc a digitalizării și a „inteligenței artificiale” oferă o splendidă cale și un fantastic mijloc pentru dezumanizarea politicii.

Fără ideologie nu mai există nici partide politice. Partidele politice grupate în jurul unor convingeri ideologice create prin reflecție umană, nu mai sunt necesare; mișcările civice fără contur identitar le pot lua locul ca forțe de manevrare a unor mase tot mai lipsite de repere și de discernământ.

Fără partide, care sunt principalii actori ai democrației, nu se mai poate vorbi de democrație. Iată de ce, peste tot partidele sunt demonizate, iar ideologiile ridiculizate. Dacă alternative ideologice nu mai sunt și dacă alternative politice, respectiv pluripartidism, nu mai există, între cine să mai alegi? Și dacă alegeri, în sensul real al cuvântului, nu mai sunt, nici democrație nu mai este.

Statul-națiune a creat democrația; moartea democrației este moartea statului-națiune, moartea națiunii ca putere, moartea puterii naționale.

Ordinea publică alunecă astfel spre oligarhie, iar aceasta, în lipsa structurilor naționale devine globală. Este vorba despre o oligarhie globală, evident, minoritară în raport cu comunitatea globală, care decide fără consultarea majorității globale ce este corect și ce nu este corect din punctul de vedere al atitudinii politice, organizând totodată o poliție așa zis civică, în realitate poliție politică, aflată în permanentă stare de alertă, chemată să vegheze și să alerteze justiția revoluționară, care îi este brațul armat, pentru sancționarea comportamentelor deviante de la linia oficială. Aceasta este expresia represivă a doctrinei woke. (Woke înseamnă vigilență populară, în apărarea drepturilor … conforme „corectitudinii” politice dictate.)    

Simultan, religiile sunt sufocate de tot felul de aberații ateiste, infinit mai agresive decât raționamentele simpliste ale ateismului militant comunist. Agenții formali ai acestora nu mai sunt statele comuniste care puneau presiune asupra societății, ci organizațiile societății civile înseși formate din activiștii „corectitudinii politice”. Familia tradițională, ca izvor și paznic al credințelor religioase se distruge, sens în care nu mai trebuie făcută distincția între genuri, între bărbat și femeie, între soț și soție, între mamă și tată.

Distrugerea familiei tradiționale, adică a familiei organizate potrivit legilor naturii, și înlocuirea ei cu un set de relații interumane împotriva naturii, inapte de a asigura perpetuarea speciei umane, devine indispensabilă pentru eradicarea credințelor religioase și a identității culturale a națiunilor.

Pentru că tradițiile culturale (care includ și tradițiile religioase și familiale) sunt adânc înrădăcinate în conștiința popoarelor și se află la temelia civilizației umane, cu universalismul său plural, din perspectiva globalismului revoluționar neo-marxist, toate urmele ei materiale și spirituale trebuie distruse. De aici doctrina și practica „aneantizării culturale” – cancel culture. Vedem deja aplicarea ei în muzeele unde diverși indivizi distrug patrimoniul cultural universal aruncând cu vopsea peste opere de artă de valoare inestimabilă, sau pe străzile marilor orașe ale lumii, unde monumente care perpetuează amintirea istoriei naționale sunt atacate și mutilate. În universitățile americane, de pildă, sunt demolate statuile părinților fondatori.

O regulă fundamentală a democrației este că un vot este egal cu un vot, iar decizia se ia cu voturile majorității. Oligarhia, prin definiție, se conduce după voința și în funcție de interesele minorității. Într-o ordine globală, cu atât mai mult cu cât majoritățile pot fi numai relative și de aceea ușor de blocat, neo-marxismul (în tradiție bolșevică) dă prioritate absolută minorităților; minorități cu atât mai favorizate cu cât sunt constituite pe criterii nenaturale sau chiar împotriva naturii. A nu discrimina minoritățile sau a accepta chiar discriminarea pozitivă este una; dictatura minorității este alta. A nu persecuta minoritățile este una; a le lua obiceiurile ca model de viață obligatoriu este alta. A îți păsa de viața minoritarilor este una; a te prosterna și umili înaintea lor este alta. Într-o cavalcadă a obsesiei minoritare, propaganda globalismului neo-marxist a avansat de la protecția minorităților naționale, firească în măsura în care era vorba despre minorități cofondatoare ale națiunilor civice, la protecția dreptului femeii de a fi promovată chiar dacă nu are merite, ajungând la protecția unor drepturi pe atât de nefirești pe cât minoritatea titularilor lor este nefirească.

Totul, pentru a instaura privilegiul general al minorității de a decide soarta majorității, într-o ordine în care identitatea oricum nu contează.

Iată, pe scurt, tezele, obiectivele și metodele neo-marxismului, ale globalismului neo-marxist. Este vorba despre un imperialism global care nu ignoră utilitatea instrumentelor statului, dar dorește să  instaureze un stat global de tip oligarhic și fără structuri interne constituite pe criterii naționale.

Ca și Marx, George Soros a fost la început un simplu teoretician care și-a folosit averea (spre deosebire de Marx, Soros era un om de afaceri prosper) pentru a-și răspândi teoria și, ceva mai târziu, pentru a-i susține pe actorii politici apți a o pune în aplicare. Această teorie, în forma sa inițială, pledând pentru o societate deschisă și liberă, în contrast cu societatea închisă și controlată specifică dictaturilor care caracterizaseră secolul al XX-lea, avea multe părți bune.

De la un moment dat ea a fost preluată și dusă până la expresiile sale extreme de cercuri politice americane care și-au dat seama că ordinea mondială unipolară, pax americana, cu SUA ca unică superputere globală acționând ca jandarm mondial, nu mai poate fi păstrată, noile puteri emergente cu vocație de actor global nemaiacceptând-o și contestând-o în numele suveranității lor naționale.

Nu Soros și prietenii lui, ci liderii politici americani au înțeles că singura cale pentru a-și păstra supremația mondială era transformarea imperiului lor multinațional într-un imperiu global anațional.

Chiar și un asemenea imperiu, conceput ca un super stat lipsit de structuri politice naționale, avea nevoie de un centru, iar acesta trebuia să fie, în mod normal, locul de origine al revoluției globalismului progresist, Washingtonul.

De aceea, administrațiile americane ale ultimelor decenii, de la Obama până la Biden (inclusiv în timpul primului mandat al lui Donald Trump, dar nu neapărat cu implicarea conștientă a acestuia) au declanșat revoluția mondială sorosistă/ neo-marxistă, făcând din globalismul progresist o doctrină revoluționară, tot așa cum, pornind de la marxism, Lenin, Troțki și Stalin au conceput și declanșat revoluția mondială comunistă.

Valul revoluționar stârnit pe malurile Potomacului a traversat Oceanul Atlantic și a ajuns în Europa, transformând UE într-un bastion neo-marxist aflat pe linia frontului de luptă cu conservatorismul suveranist al Rusiei și al Sudului global, acum în poziția de a culege fructele suveranității. Acesta este conflictul epocii actuale, care se consumă în „secolul Asiei”.

Dacă unele dintre ideile acestei revoluții se regăsesc în discursul sau acțiunile USR, ori ale emulilor săi din noul PSD și rătăcitul PNL, faptul nu este deloc întâmplător.

USR este coloana a cincea a globalismului neo-marxist/ soroșist în România. (Tot așa cum altădată era Partidul Comunist din România, agentul Internaționalei Comuniste cu sediul la Moscova.)

3. Să trecem acum la globalismul corporatist/ parastatal. În afara acestui globalism anațional, pe care l-am putea numi suprastatal, prin raportare la statele moderne autodeterminate pe principiul naționalității, există însă și un globalism parastatal, adică aflat în afara oricărei ordini de tip statal și chiar opus acesteia. Nu mai este vorba despre un globalism imperialist, ci de unul corporatist. Acesta, operator nestatal colectiv, are nevoie de statele actuale, dar golite de conținutul lor cultural și democratic, doar ca „brațe înarmate” pe care să le folosească în scopul ținerii sub ascultare a națiunilor și ca alibi statal al agendelor sale oligarhice parastatale.

Un atare globalism este rezultatul fugii capitalurilor naționale de sub controlul politic al statului național. Cel din urmă, statul, fie el democratic, aristocratic sau oligarhic, liberal sau autoritar, a avut ca obiectiv politic, printre altele, civilizarea capitalului privat; adică punerea capitalului în slujba cetății/ cetățenilor. Mai ales guvernele naționale ale stângii democrate au pus la baza acțiunilor lor principiile potrivit cărora statul este mai important decât piața, munca mai importantă decât capitalul, egalitatea și decizia politică mai importantă decât libertatea și decizia economică. Chiar și atunci când guvernele de dreapta au respins aceste principii și le-au inversat ordinea de precedență, încă, sub presiunea populară, ele au refuzat să permită capitalului a urma o logica maximizării profitului, specifică lui, în detrimentul coeziunii sociale și naționale.

Statul național a învins în lupta cu capitalul național, dar, odată domesticit, acesta s-a refugiat în universul parastatal, scăpând astfel controlului politic general și în special celui democratic, popular.

Acolo capitalurile s-au unit pentru a alcătui o putere net superioară celei a oricărui stat-națiune, debarasându-se de obligația serviciului dedicat cetățenilor.

Pentru a civiliza și acest capital globalizat este nevoie de o putere politică superioară celei a națiunilor civice (statelor națiune) luate separat. De aceea, în lupta cu capitalismul global s-a încercat o anumită globalizare a politicului prin asocierea statelor naționale, pe baze interguvernamentale sau federale. O atare asociere reprezintă o reacție globalistă de tip național, față de agresiunea globalismului corporatist, o globalizare politică impusă de globalismul corporatist.

Înainte de a adopta ideologia și agenda politică a globalismului neo-marxist/ soroșist, UE a fost concepută a fi, printre altele, agentul politic democrat al disciplinării și civilizării capitalului globalizat, al puterii sale oculte organizată ca oligarhie parastatală. Donald Trump s-a bazat pe puterea SUA pentru a se confrunta cu această oligarhie, respectiv cu globalismul corporatist, reprezentat în administrația sa de miliardarul Elon Musk.

Pentru a reuși, UE ar fi trebuit să se transforme dintr-o „Europă-piață” într-o „Europă-putere”; adică într-o uniune de state și cetățeni funcționând pe baze (con)federale ca o democrație transnațională (nu ca putere supranațională, imperială).

Prinsă într-o luptă pe trei fronturi – cu egoismele și miopiile naționale, cu puterile politice imperiale rivale și cu corporațiile globalizate – nu a reușit decât să derapeze spre a-și asuma statutul de avangardă a armatei revoluționare soroșiste, cel al vârfului de lance al revoluției globalismului neo-marxist.

În ceea ce privește SUA oficială, cea constituțională, administrația Trump s-a trezit că, în timp ce aliatul corporatist i se alăturase spre a combate globalismul neo-marxist, el săpa la temelia suveranismului american din perspectiva intereselor corporatiste. Ideologia neoliberală așezată la temelia globalismului corporatist, potrivit căreia statul nu este soluția problemelor sociale, ci amplificatorul lor prin politicile sale de reglementare a pieței (limitând libertatea concurenței) și redistribuire a profitului după criterii contrare meritului, în lupta ei cu ideologia globalismului revoluționar neo-marxist, a intrat în coliziune și cu ideologia conservatorismului național suveranist.

Războiul împotriva globalismului se dă, astfel, pe două fronturi, fiecare corespunzând unui alt tip de adversar globalist și de gândire globalistă. Eventuala înfrângere pe unul dintre ele face irelevantă victoria pe celălalt. Fi-va un singur stat, fie el și de puterea SUA, capabil să câștige ambele războaie purtate simultan? Mai degrabă speranța vine de la structurile asociative de putere care se constituie azi în spațiul majorității globale și în special în mediul asiatic, precum BRICS, Organizația de Cooperare de la Shanghai, Consiliul Statelor Turcice, Inițiativa „Drumului și centurii” etc.

Spre deosebire de globalismul imperialist/ neo-marxist, care urmărește desființarea statului națiune, împreună cu tot ceea ce amintește de istoria lui, și aducerea unui popor global lipsit de identitate culturală sub imperiul unei guvernări suprastatele globale, globalismul corporatist/ neo-liberal are nevoie ca statele-națiune să supraviețuiască, dar numai în calitate de „paznic de noapte” (expresia, referitoare la capitalismul național, îi aparține lui Marx, dar este valabilă și în contextul prezent) al capitalului globalizat și de curea de transmisie între puterea parastatală globală ocultă și oligarhică, pe de o parte, și comunitățile naționale de scalvi, pe de altă parte. 

Să adăugăm că, în afara capitalului privat, fenomenul globalizării se regăsește și în cazul crimei organizate și terorismului, structurile organizatorice ale celor din urmă acționând ca actori nestatali sau, mai exact, parastatali. De multe ori între aceste structuri și forțele globalismului corporatist se fac alianțe, întrucât cu toate au ca inamic statul național suveran și puterea imperială neo-marxistă. Am putea vorbi, astfel, despre un al treilea tip de globalizare, cu mențiunea că aceasta nu a atins (încă) gradul de universalizare și de coerență politică a celorlalte.

Așadar, două globalisme, iar nu unul singur, ambele la fel de rele și ambele contestând democrația, libertățile individuale și suveranitatea națională. Trebuie să ne pregătim pentru lupta cu amândouă, fiind convinși că nu putem ajunge la compromisuri cu nici una și că înfrângerea nu este o alternativă. 

Trei europenisme

Pe fondul dezinformării și al inculturii politice și juridice, românii s-au împărțit în „pro-europeni” și „suveraniști” fără a se fi obosit să definească acești termeni și fără a fi socotit necesar a le înțelege sensul. În mod spontan, s-a acreditat ideea că cei care nu sunt „pro-europeni” nu pot fi decât „anti-europeni”. Așadar, cei care își zic „suveraniști” ar fi „anti-europeni”. Or, dacă nu ești cu Europa, cu cine poți fi? Evident, cu Rusia, căci ea este vecinul cel mai apropiat al „României europene” și „adversarul ereditar” al Occidentului, care include și Europa. Un „Occident democrat” aflat în luptă cu „Rusia comunistă” (căci fiind urmașa URSS, Rusia nu poate fi decât comunistă), aliata „Chinei comuniste… Și tot așa…

Nu contează că democrația euro-atlantică a deviat spre oligarhie, nici că Rusia și China au adoptat de mult sistemul economic capitalist, cu consecința că această opțiune a determinat, în special în cazul capitalismului de stat chinez, înlocuirea unui regim politic autoritar cu unul aristocratic pe linia tradițiilor mandarine precomuniste. Pe când corporatismul a distrus democrația în spațiul occidental, glorificarea ei ipocrită în discursul public păstrând-o doar în forma imposturii, ea rămâne să mai funcționeze tocmai în Rusia, în forma sa iliberală (așa zisa „democrație suverană).

Nu despre modul de organizare a societăților rusă și chineză este, însă, vorba aici, ci despre ce înseamnă a fi „pro-european”; adică ce este „europenismul”? Fără a fi dat răspuns la această întrebare, mulți oameni serioși, cu multă carte, cu experiență de viață și cu statut social respectabil au „ales” eticheta europenistă cu convingerea că lupta politică în România se dă între „pro-europeni” și „anti-europeni”, între a fi cu Europa sau a fi împotriva Europei, între Occident și Orient (ambele imaginare), între integrarea europeană și vasalitatea rusească.

În realitate, războiul europenismului se poartă exclusiv pe teren european, între europenismul imperial sau suprastatal, europenismul federal/ „comunitar” sau transnațional și europenismul inter-național sau inter-guvernamental. Ultimele două sunt suveraniste sau, în orice caz, compatibile cu suveranismul. Dacă aceste distincții ar fi fost cunoscute, mulți și-ar fi dat votul suveraniștilor (fie ei, în România, și numai „suveraniști surogat”).

1. Europenismul imperial este un globalism neo-marxist regional. El își are originea îndepărtată atât în imperialismul revoluționar francez, care din lozinca „libertate, egalitate, fraternitate” a decis să păstreze doar termenul mijlociu („egalitatea” a fost totdeauna valoarea fundamentală a stângii, care la extremă a devenit „egalitarism” și a negat „libertatea”), cât și în extremismul socialismului naționalist german, care a imaginat un Reich paneuropean „prietenos” unde accesul la bunăstare a națiunilor negermane era condiționat de respectul pentru disciplina muncii germană și de acceptarea exigențelor agendei geopolitice germane.

La finele celui de al Doilea Război Mondial, nici unul dintre aceste două proiecte (napoleonian și național-socialist) nu a avut condițiile necesare spre fi aplicat. În locul lor, sub presiunea SUA, care avea nevoie de reconcilierea franco-germană pentru ca, bazându-se pe ea, să lupte cu cea de a doua superputere globală (nucleară) în ordinea mondială bipolară, rivalul strategic sovietic, URSS, „părinții fondatori” ai ordinii (con)federale europene postbelice, au lansat „proiectul european”. Acesta era conceput să ducă la apariția unei uniuni de state și cetățeni, diferiți și egali, liberi și solidari, în care competiția dintre națiuni, generatoare de războaie, dispărea, făcând locul, ca garanție a păcii în Europa (occidentală), exploatării comune a resurselor naționale, precum și atingerii unor niveluri egale de bunăstare. Faptul implica înlocuirea ambiției vizând o Europă franceză sau o Europă germană, cu afirmarea Franței europene și a Germaniei europene ca motor în doi cilindri ai unei Europe unite – mai întâi o Europă-piață și, cu timpul, o Europă-putere (adică o Europă politică cu un nivel de integrare impus de necesitățile comune ale membrilor). O atare viziune a durat pe toată perioada Războiului Rece, respectiv până în anii 1990.

După terminarea Războiului Rece, odată cu dispariția sistemului mondial bipolar și afirmarea trecătoare a ordinii mondiale unipolare, cu dezmembrarea URSS și emergența unor noi puteri capabile și doritoare să își asume rolul de actori globali într-o ordine mondială multipolară, Franța (prima putere militară continentală a UE) și Germania (prima putere economică a UE), în condițiile redeșteptării instinctelor lor imperiale, au revenit, nedeclarat dar evident, la proiectul Europei franceze, respectiv al Europei germane, eventual într-o formulă mixtă franco-germană.

Prima regulă a unei „UE imperiale” este aceea că statele membre își cedează suveranitatea și nu doar delegă exercițiul ei instituțiilor europene. Ca orice cesiune și aceasta este, în principiu, irevocabilă. Faptul că actualele tratate constitutive ale UE permit statelor membre să se retragă din uniune, nu pare acestor „pro-europeni” un obstacol de netrecut. Până la o viitoare modificare a tratatelor, părăsirea uniunii va fi făcută ca și imposibilă prin mărirea artificială a costurilor acesteia pentru statele atrase de „exit”, precum și prin confiscarea puterii la periferia uniunii de către forțele politice auto-intitulate „pro-europene”, cu sprijinul centrului și, desigur, prin metode nedemocrate.

A doua regulă imperială privește construcția unei „UE cu mai multe viteze”. Este vorba despre un nucleu dur, desigur franco-german, în jurul căruia se învârt mai multe categorii de sateliți pe orbite mai apropiate sau mai depărtate de centru. Pe prima orbită se vor găsi, într-o primă etapă, statele care au adoptat moneda euro, toate celelalte fiind obligate să o facă până la urmă.

Acestea vor participa la dezbaterea deciziilor politice ale centrului, având posibilitatea de a le amenda printr-un vot majoritar, în evaluarea căruia unele voturi vor avea o greutate politică mai mare decât a altora (sic!). Pe a doua orbită vor gravita statele membre cărora li se va recunoaște dreptul de a fi consultate cu privire la deciziile politice al centrului, fără a le putea, însă, modifica prin efectul voinței lor proprii. În fine, pe a treia orbită vor fi plasate statele cvasi-membre obligate să aplice deciziile politice ale centrului, chiar și atunci când nu au fost consultate în privința lor, cu mențiunea că, teoretic, ele vor fi avut posibilitatea de a-și rezerva o relativă autonomie strategică în exercițiul unor anumite atribute ale suveranității (tot mai reduse, odată cu trecerea timpului).

Toți aceștia vor constitui (deja constituie) „Comunitatea politică europeană” (formulă inventată de Președintele Emmanuel Macron), centrul împreună cu statele de pe primele două orbite urmând să fie UE propriu-zisă. Această structură imperială nu este cu totul actuală încă, dar cunoscând cam ceea ce au „pro-europenii” imperialiști pe masa de lucru se poate anticipa că acesta este planul lor.

Germania a dorit totdeauna un imperiu european puternic cu instituții slabe pe care ea să le poată domina în voie. Asta mai înseamnă că statele europene ar trebui să cedeze uniunii practic întreaga lor suveranitate, dar administrarea concretă a afacerilor uniunii ar avea loc în condițiile unei formule descentralizate obținute consecutiv faptului că statele naționale existente ar transfera o parte din puterile lor către centrul imperial și o altă parte către unitățile teritoriale locale.

Modelul imperial francez are în vedere o Europă slabă cu instituții puternice, care, pe de o parte, să preia de pe umerii Franței povara administrării afacerilor statelor membre, iar pe de altă parte, să fie pârghia eficientă prin care interesele strategice franceze să se impună acestora. Într-o asemenea abordare, uniunea ar urma să își însușească mai puține atribute suverane, dar să le exercite pe acestea în chip super centralizat, fără riscul vreunei opoziții la nivel național sau local.

În toate aceste cazuri, prin Statele Unite ale Europei s-ar înțelege o organizare politică similară celei a Statelor Unite ale Americii, funcționând ca un creuzet în care identitatea culturală a națiunilor europene să se topească. Astfel actualele state naționale, odată lipsite de profil național distinct, ar urma să se amestece într-un tot amorf sub aspect cultural, ele rămânând simple unități teritoriale ale suprastatului imperial, fără interese și agende strategice, care ar avea cu centrul aceleași raporturi pe care acum le au cu administratorii subunităților lor teritoriale în cadrul descentralizării administrative naționale.

Așadar, europenismul imperial (suprastatal) are ca ultim țel dispariția statelor-națiune într-un imperiu care promite supușilor săi de la periferie, altădată cetățeni ai unor națiuni suverane, în schimbul rentei imperiale plătite de ei din exploatarea resurselor naționale, accesul la nivelul de viață al locuitorilor centrului/ nucleului dur; orice descentralizare administrativă în cadrul uniunii imperiale va rezerva centrului monopolul geopoliticii (adică al politicii externe, de securitate și apărare).

Acest europenism radical care neagă existența statelor națiune chemate să îl pună în practică (printr-o politică, evident, sinucigașă) nu poate fi calificat decât ca extremist.

Deci, nu așa zișii „suveraniști” sunt extremiștii, ci adversarii lor politici adepți ai europenismului imperial/ suprastatal.

Fiind vorba despre desființarea națiunilor în favoarea constituirii unei entități politice suprastatele, prin chiar modul ei de naștere și concepția de funcționare nu doar nedemocrată, ci antidemocrată, europenismul imperial are nevoie să recurgă la doctrina globalismului progresist neo-marxist/ soroșist care urmărește aceleași scopuri la nivel universal. Iată de ce, acest europenism este o specie a globalismului neo-marxist. Lui i se opun atât europenismul federal/ transnațional cât și cel inter-național/ inter-guvernamental.

2. Europenismul inter-național face din UE o organizație interguvernamentală având ca scop și competență construcția unei piețe libere pe care bunurile, serviciile, capitalurile și cetățenii europeni să se miște libere. Ambiția acestui europenism este o „Europă-piață” ale cărei instituții ar avea misiunea de a face ca libertatea concurenței să se exprime în condițiile în care se respectă și loialitatea concurenței. Pe piața unică europeană, de pe care barierele vamale (așa zis tarifare) și cele de altă natură decât taxele vamale (așa zis netarifare) sunt eliminate, concurența trebuie să fie liberă dar, în același timp, loială.

În acest sens, de-a lungul istoriei primelor forme de integrare europeană, s-a și dezvoltat o întreagă jurisprudență națională și europeană care a definit, pornind de la cazuri concrete, ce se înțelege prin loialitatea concurenței. Pornind de la ea sau în lumina ei statele membre au intrat într-un proces de uniformizare și armonizare a normelor de drept național pertinente, fără ca să se ajungă la „unificarea” dreptului la nivel european; adică la un drept al UE adoptat de un legislativ paneuropean cu norme obligatorii pentru statele membre.

Acest tip de europenism a fost agreat în special de Marea Britanie. Cel puțin până în punctul în care i s-a cerut să nu pervertească loialitatea concurenței la nivel european, atât direct, prin subvențiile de stat acordate societăților comerciale britanice, cât și indirect, prin politici fiscale de natură a mări avantajele competitive ale agenților economici britanici, precum și să contribuie la formarea unui buget european din care să se aloce fonduri pentru susținerea dezvoltării economice a membrilor mai săraci, în așa fel încât să se evite tentația revenirii la războaiele comerciale și totodată să se ofere marilor exportatori șansa de a avea cât mai mulți cumpărători solvabili.

Pe când mai avea o industrie competitivă și nu se temea de concurența producătorilor din statele europene mai puțin industrializate, Marea Britanie și alte puteri europene în aceeași situație, se dădeau în vânt după o piață liberă cât mai extinsă, în condițiile în care puteau decide absolut suveran cu privire la politicile economice interne, la care se adăuga și avantajul drepturilor de monopol asupra progresului tehnologic.

Mai târziu, când economia britanică a început să gâfâie, fondurile europene de solidaritate au devenit o atracție, uitată, însă, de îndată ce accesul la ele a implicat respectarea reglementărilor europene, iar legislativul european a început să adopte norme obligatorii și pentru curțile de judecată ale Regatului Unit. Neputând reduce UE la o simplă piață (mai ales o piață financiară cu „capitala” în City-ul londonez, pe care firmele britanice să se poată împrumuta în condiții favorabile), s-a preferat Brexitul.

Cu alte cuvinte: ori europenism inter-guvernamental ori Brexit. O Europă-putere, adică o entitate politică pan-europeană, realizată prin asocierea statelor europene (naționale și suverane), nu a plăcut niciodată Marii Britanii care și-a dezvoltat tăria în baza unei mentalități insulare, ca actor maritim preocupat să dezbine permanent puterile continentale pentru a le domina. Cu atât mai puțin ar fi putut să placă Londrei o Europă-putere ghidată de ideea europenismului imperial. O confederație continentală europeană era deja foarte rea; un imperiu continental european era inadmisibil.

În același fel a privit UE și aliatul strategic al Regatului Unit, SUA. O Europă-piață, dependentă de umbrela de securitate americană și capabilă să susțină economia americană prin importuri de produse americane și credite convenabile, da! O Europă-putere care să rivalizeze cu puterea americană și să adopte o altă agendă strategică decât cea americană, nu!

Pentru școlile europene de gândire, experiența Brexitului este utilă întrucât arată degringolada Regatului Unit după părăsirea UE (bună sau rea, cum o fi fiind uniunea). Decuplarea de piața europeană creează probleme mari unei economii cu o industrie tot mai firavă și, totodată, în nevoia acută de a se susține prin creșterea consumului extern. Transferul centrului financiar european de la Londra la Frankfurt a reprezentat o altă lovitură adusă economiei britanice, ale cărei efecte distructive nu au putut fi compensate încă. Mai presus de toate, tensiunile interne de tip constituțional consecutive plecării Regatului Unit din spațiul politic european, au pus sub semnul întrebării însăși unitatea acestuia, Scoția și Irlanda reafirmându-și dorința de a se autodetermina internațional prin secesiune.

Aceasta a determinat guvernele britanice post Brexit și în special guvernul Starmer să treacă la o așa zisă „resetare” a relațiilor cu UE; în fapt cedări parțiale dar dureroase de suveranitate ori cel puțin limitări ale caracterului absolut al suveranității.

Susținerea războiului din Ucraina, în concordanță cu abordarea soroșistă/ neo-marxistă franceză și germană, dincolo de tradiția rusofobiei engleze, datând încă din secolul al XIX-lea, este expresia interesului presant al Londrei de a se reconcilia cu Parisul și Berlinul, prin intermediul Bruxellesului, și a reveni cumva în UE prin efectul unui nou război al Crimeii, fie el încheiat și printr-o cvasi remiză.

Această strategie a disperării concepută în sistem bielă-manivelă, adică război cu Rusia și reconciliere cu UE ca un cuplu de forțe menit să scoată Regatul din înțepenirea complexului de crize interne în care un șir de guverne inepte l-au adus, a pus deja pe jeratic opinia publică britanică, iar cazanul revoltei sociale a început să dea în clocot.

Revenind la europenismul-interguvernamental trebuie spus că, sub aspectul statutului juridic, acesta dorește ca UE să fie o simplă organizație internațională (precum ONU, OSCE sau Consiliul Europei) în care guvernele se întâlnesc pentru a-și coordona politicile și a-și rezolva eventualele probleme prin negocieri multilaterale, fiecare urmărind să își maximizeze câștigurile și să aplice (sau nu) cele convenite pe cont propriu. Aceasta spre deosebire de europenismul imperial și cel federal, pentru care UE este o entitate politică unitară supra-statală, respectiv trans-statală, cu personalitate juridică distinctă, aptă să îi reprezinte pe membri în relațiile cu terții și să proiecteze politici comune pentru toți.

Diferența între europenismul imperial și cel federal constă în împrejurarea că în cazul celui dintâi adoptarea politicilor comune se decide de către „nucleul dur”, adică de hegemonii uniunii, conform regulilor oligarhice, iar în cazul celui din urmă decizia se ia democratic de către instituții comunitare constituite și controlate de statele membre, în cadrul unor raporturi de putere precis definite între entitățile federate, care își păstrează suveranitatea, și entitatea federală, căreia i se delegă exercițiul unor atribute ale suveranității membrilor, în așa fel încât interesele națiunilor constitutive ale uniunii, definite de ele însele, să fie protejate și satisfăcute.

Practica a dovedit că Europa-piață nu poate funcționa numai cu intervenția politică necesară pentru garantarea caracterului loial al concurenței. Legătura între schimburile comerciale și politica economică națională nu poate fi nici ruptă nici ignorată.

De aceea, instituțiile europene care reglementează piața trebuie să aibă și un drept de supraveghere a proiectelor vizând dezvoltarea economică a statelor membre. Acestea depind de conceperea politicii fiscale, bugetare, monetare și de credit la nivel național. Modul în care ele sunt construite influențează direct schimbul de valori și mersul concurenței pe piața unică europeană. De armonizarea politicilor menționate depinde coeziunea economică la nivelul uniunii, reprezentată, în acest caz, de ansamblul statelor membre. Refuzul unei asemenea armonizări în folosul promovării separate a unora dintre interesele membrilor, duce, în cele din urmă, la distrugerea pieței unice, și de acolo, înapoi la războaiele monetare, cele vamale, cele comerciale și… cele militare.

În plus, dacă barierele vamale și nevamale între țările membre ale UE au dispărut pentru a se crea o piață internă unică, ele continuă a fi folosite pe piața externă pentru a-i proteja pe producătorii europeni. O piață unică solicită o protecție unitară, astfel încât competența negocierii tratatelor de comerț internațional în numele membrilor UE, trebuie și a trebuit transferată uniunii.

Este evident că statele europene pot negocia mai bine împreună, decât separat, acorduri comerciale cu diverși parteneri terți (precum SUA, China, Brazilia, India, Rusia etc), dar mandatarea uniunii cu dreptul de a încheia tratate de comerț internațional este un alt pas către Europa politică, ceea ce euroscepticii susținători ai unei UE interguvernamentale nu pot accepta.

Negreșit, succesul în plan economic al Europei-piață nu poate fi durabil dacă nu se regăsește și în… farfuria cetățeanului, în nivelul securității sociale. Aceasta reclamă, deci, și o „Europă socială”, capabilă să asocieze coeziunea economică a UE cu coeziunea socială. În acest scop, din nou, se pune problema comunitarizării politicilor fiscală și bugetară. Nu poți asigura un nivel egal de protecție și asistență socială în toate statele europene (membre ale UE) fără ca politicile fiscale și bugetare să fie corelate și uniformizate, și asta este aproape imposibil de realizat prin negocieri interguvernamentale. Or, în lipsa unei atari uniformizări, sub presiune populară, se ajunge la renaționalizarea politicilor economice și comerciale și astfel ne întoarcem la concursul dintre națiuni; ceea ce înseamnă renunțarea la orice proiect european comun și revenirea în Europa războaielor fratricide.

În fine, complexitatea raporturilor intra-europene (cele dintre subiectele pieței unice și cele conexe acestora) disciplinate prin reglementări inevitabil transnaționale, cere intervenția unor instituții paneuropene dotate cu puterea și învestite cu sarcina de a aplica legea tuturor, indiferent de originea lor națională, în timp ce, promovarea și apărarea intereselor națiunilor membre în afara UE reclamă o politică externă europeană comună, al cărei ultim recurs nu poate fi altul decât politica militară/ de apărare comună. Comunizarea acestor politici (mai exact spus, federalizarea lor) conferă putere politică UE, dar o și transformă dintr-o entitate economică plurinațională într-o entitate politică transnațională.

Or, partizanii europenismului inter-național/ inter-guvernamental nu acceptă, în numele suveranismului, respectiv din perspectiva caracterului absolut și exclusiv al suveranității, o Europă putere care să intre în competiție cu puterile statelor naționale membre.

Aceștia nu fac distincție între cedarea suveranității și delegarea exercițiului suveranității, nici între europenismul imperial care implică o construcție politică unitară și centralizată cu o compoziție internă amorfă, și europenismul federal care se referă la o entitate politică unitară descentralizată, funcționând ca o democrație transnațională (potrivit euroscepticilor, imposibil de creat), cu o structură internă complexă în cadrul căreia părțile componente, în funcție de convenția lor, își pot păstra suveranitatea și chiar o pot exercita direct în diferite situații și diferite modalități.

Pentru a evita apariția unei Europe politice, considerate a fi un supra-stat, europeniștii inter-guvernamentaliști, cunoscuți și sub numele de eurosceptici, insistă în aplicarea a cel puțin două reguli și anume: i. ca instituțiile UE să se constituie exclusiv pe criteriul reprezentativității naționale, astfel încât acestea să fie nu „europene”, ci „plurinaționale”, trimișii lor, ocupanți ai unor locuri rezervate fiecărui stat participant (se face o distincție subtilă între „membru”  și „participant”), acționând asemenea părților într-un contract de vânzare-cumpărare, iar nu precum membrii consiliului de administrație al unei societăți comerciale; ii. ca deciziile să se ia cu unanimitate de voturi (așa cum este cutuma în organizațiile internaționale/ interguvernamentale). Într-o asemenea uniune, cetățenia europeană este admisă, dar cetățenii europeni au cu UE numai un raport juridic indirect, valorificat exclusiv prin intermediul statului național al fiecăruia.  

Campionii acestui europenism sunt Polonia și Ungaria (pe lângă Marea Britanie care a și părăsit UE). Statele baltice înclină în aceeași direcție. Lor li se pot adăuga Danemarca și Suedia, precum și Irlanda, Cehia și Slovacia (aceasta cu o opțiune mai puțin clară). Într-o anumită măsură poate fi inclusă în acest grup și Italia guvernărilor național-populiste recente, care se depărtează astfel de federalismul european susținut de mari personalități italiene, dintre care unii fondatori ai proiectului european, de la Alcide De Gasperi sau Altiero Spinelli, la Romano Prodi, Lamberto Dini sau Giorgio Napolitano.

3. Europenismul (con)federal presupune crearea unei uniuni de state și de cetățeni, funcționând ca o federație de state-națiune suverane, respectiv ca democrație transnațională.

Statele membre înzestrează federația cu resursele trebuincioase funcționării sale, fiecare proporțional cu avuția sa. În același timp ele delegă (nu cedează) unor instituții europene (iar nu multi sau pluri naționale), pe care le organizează și le supraveghează în comun, dreptul de a exercita unele dintre atributele aferente suveranității lor (toate aceleași atribute) în așa fel încât să asigure realizarea optimă a intereselor lor naționale comune. Interesele care nu sunt comune rămân a fi gestionate de fiecare stat membru în parte, Uniunea contribuind, după caz, doar la facilitarea armonizării acelor interese, astfel încât ele să nu intre în coliziune. Aceasta este „Europa națiunilor”. Ea este o democrație transnațională care gestionează în comun interese comune spre un profit comun.

Cât privește cetățenii, ei au drepturi în raporturile cu statele lor națiune, dar și în raporturile directe cu uniunea, putând acționa, după caz, pentru valorificarea lor, atât la nivelul autorităților naționale, cât și la cel al autorităților europene. Putem vorbi astfel despre drepturi individuale consolidate și dublu protejate.

Normele adoptate de legislativul federal au statut național (adică aceeași putere cu legile statului în sistemul legislativ al căruia se inserează), sens în care trebuie să respecte regula conformității cu Constituțiile naționale ale tuturor statelor membre. Conformitatea cu Constituțiile naționale este și condiția validității tratatelor constitutive ale UE, precum și a tratatelor de aderare la UE.

În cazul contradicțiilor între reglementările legislativului federal și cele ale statelor federate, cele dintâi prevalează întrucât se bucură de o legitimitate sporită: cea izvorâtă din tratatele constitutive ale UE, ratificate de parlamentele naționale, și cea care își are sursa în legea fundamentală a fiecărui stat națiune membru, Constituția.

Un asemenea mecanism garantează respectul pentru identitatea națională a fiecărui stat, sintetizată în expresie juridică de Constituție și circumscrisă de interesele vitale ale acestuia.

Europenismul federal acordă UE personalitate juridică, fără a răpi calitatea de subiect de drept internațional statelor federate. Raportul de putere între statele federate și structura federală se poate defini în orice fel, dar în orice caz el nu urmează modelul Statelor Unite ale Americii, din rațiuni obiective.

UE ar putea funcționa ca o federație asimetrică în care deciziile strategice luate la nivel unional pot prevala asupra celor ale statelor membre sau ca o federație simetrică în care statele membre, având puteri egale cu uniunea pot oricând bloca deciziile acesteia.

În prezent, obiectivele strategice ale UE sunt stabilite de Consiliul European, format din șefii de state (în cazul republicilor prezidențiale sau semiprezidențiale) și guverne (în cazul republicilor parlamentare și al monarhiilor constituționale) ale membrilor uniunii, iar atribuțiile suverane referitoare la politica externă, de securitate și apărare au rămas a fi exercitate la nivelul statelor membre, ele nefiind delegate sau transferate la nivel transnațional.

Spre deosebire de situația Imperiului Austro-Ungar care dispunea de o politică externă și de apărare unitară, UE nu are o politică europeană externă sau de apărare comună. Tot ce pot face instituțiile europene (dacă nu doresc să încalce tratatele constitutive, cum se întâmplă în prezent) este să depună eforturi pentru a facilita armonizarea și sinergia politicilor externe, de securitate sau de apărare rămase în sfera suveranității naționale.

Europenismul federal presupune și trecerea de la regula unanimității în procedura de luare a deciziilor, caracteristică organizațiilor internaționale și metodei interguvernamentale de gestionare a intereselor comune, la cea a votului cu majoritate calificată sau supercalificată. Unanimitatea, din punct de vedere juridic, se transformă lesne într-un drept de veto acordat fiecărui membru, cu mențiunea că inegalitatea politică și economică a membrilor creează la îndemâna statelor mai dezvoltate mijloace de presiune care îi împiedică pe cei mai slabi să recurgă prea des la respectivul drept.

Dezavantajul sistemic al recurgerii la veto este acela că dacă astfel poate fi împiedicată luarea unei decizii nefericite, cel puțin din punctul de vedere al statului care se opune, blocajul nu rezolvă problema în discuție.

În schimb, votul cu majoritate calificată (două treimi din membri) sau supercalificată (trei pătrimi sau patru cincimi din membri), realizează, statistic și probabilistic, echilibrul între minoritățile care blochează și majoritățile care decid, iar în cazul votului cu dublă majoritate (un anumit procent din numărul de membri cumulat cu un anumit procent din populație) evită atât un dictat din partea statelor mari, cât și unul din partea statelor mici, împingându-le pe toate la negocieri și compromisuri.

Adițional, europenismul federal admite așa numita procedură de opt out (opțiunea rămânerii în afară) în baza căreia statele în dezacord strategic cu o anumită decizie pot opta în mod legitim să nu o aplice sau să nu li se aplice, în pandant cu procedura cooperării consolidate folosită de statele care într-un anumit domeniu preferă o integrare mai profundă să o adopte fără a le implica pe celelalte. Dacă statele membre suverane nu sunt satisfăcute de aceste modalități și garanții ele pot părăsi uniunea fără explicații, retrăgând delegarea exercițiului de competențe suverane acordată instituțiilor transnaționale europene  și recuperând plenitudinea exercițiului suveranității lor (niciodată cedată, niciodată pierdută).

Toate aceste proceduri, sofisticate și de aceea complicate la prima vedere, se pot acomoda cu exigențele suveranismului euro-pozitiv despre care vom vorbi puțin mai încolo.

Câtă vreme suveranitatea nu se pierde, ci numai se exercită într-o modalitate neconvențională pentru a consolida statul național și siguranța lui prin performanțe superioare obținute în solidaritate (materializată în mobilizarea și împărțirea fondurilor structurale) și prin înlăturarea concursului între națiuni, suveranismul și federalismul european se împacă și se sprijină reciproc.

Europenismul federal, lăsând suveranitatea statelor națiune membre, în expresie fie nudă fie efectivă, a determinat introducerea în tratatele constitutive a unor orientări politice care au devenit astfel obligații juridice pentru instituțiile comune europene.

Cele mai importante coordonate politice obligatoriu de respectat în funcționarea UE ar fi astfel: i. realizarea  coeziunii economice, sociale și teritoriale ale uniunii; ii. libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor pe teritoriul uniunii; iii. crearea unui spațiu de securitate, justiție și libertate în cadrul uniunii; iv. asigurarea capacității de angajare a întregii forțe de muncă în cadrul uniunii; v. echiparea uniunii pentru a deveni o uniune economică și monetară; vi. asigurarea păcii mondiale și a protecției drepturilor fundamentale ale omului (Tratatul UE include și o Cartă a drepturilor fundamentale ale cetățeanului european, călcată în picioare azi de către Comisia europeană și de Curtea de Justiție a UE) prin respectarea Cartei ONU și în cadrul ONU, cu luarea în considerare a caracterului indivizibil al securității la nivel global și încurajarea diplomației multilaterale (exact ceea ce nu face actuala UE, deraiată de la scopurile sale politice declarate și de la prevederile tratatelor constitutive europene).

Sub aspectul structurii organizatorice, o uniune de tip (con)federal reunește instituții ale democrației reprezentative alese prin votul direct și universal al cetățenilor (legislativul european) și instituții alese indirect (executivul european), precum și instituții formate pe criteriul competenței (de regulă executivul) cu instituții formate pe criteriul reprezentării naționale (de regulă a doua cameră a legislativului și un for politic de planificare, supervizare și control strategic). Toate acestea sunt agregate într-un sistem de control și echilibrare reciproce. Mecanismul este complex și de aceea se defectează ușor. Dacă este menținut în funcțiune, inclusiv prin vigilența și solidaritatea națiunilor suverane membre, el nu numai că nu le desființează, ci le consolidează garantându-le pacea, bunăstarea, siguranța și demnitatea, securitatea personală (individuală) și socială (colectivă), națională (culturală) și internațională (geostrategică).

De adăugat că o variantă a acestui europenism federal care fundamentează „Europa națiunilor”, este și cel care, sub denumirea „Europa regiunilor”, are în vedere o Uniune politică ale cărei entități componente nu sunt statele-națiune, ci regiunile europene care s-ar bucura de o omogenitate culturală și etnică superioară. Un atare proiect își propune tot desființarea statelor-națiune, dar nu prin topirea lor într-o „Europă imperială”, ci prin întoarcerea lor către regiunile care le-au precedat nașterea și din care s-au format prin procesele de unificare națională.

Dacă „Europa națiunilor” ca uniune a statelor națiune suverane funcționând pe baze federale poate fi privită ca un pas înainte spre desăvârșirea proiectului național, „Europa regiunilor” (dorită de anumite partide regionale din state precum Belgia, Olanda, Spania sau Italia) ne întoarce în epoca premodernă, în timp ce „Europa imperială” ambiționează implementarea unei utopii postmoderne croită pe linia celor care au inspirat toate autoritarismele europene ale secolelor XIX și XX, sfârșind cu cea bolșevică. 

Europenismul imperial înseamnă prea multă Europă. Europenismul inter-guvernamental înseamnă prea puțină Europă. Ne rămâne doar formula mixtă a europenismului federal care ne duce la Europa națiunilor.

Trei suveranisme

S-a încetățenit în România și aiurea, adesea cu rea credință și în scopuri manipulatorii, ideea că suveranismul se opune europenismului, că numai un stat aflat în afara unei entități politice transnaționale europene poate să ia decizii conforme exclusiv intereselor sale, că federalizarea intereselor naționale, adică agregarea lor într-un tot unitar și gestionarea comună a celui mai mic numitor comun al lor anihilează suveranitatea, că interdependența omoară independența, că suveranitatea nu poate fi decât absolută și exclusivă ca drept de a face ce vrei pe parcela de pământ aflată în jurisdicția unei puteri suverane.

De aici afirmația că suveranismul este egal cu izolaționismul, că el se opune imboldurilor obiective ale globalizării și că, într-o epocă a interdependențelor naturale care impun cooperarea și solidaritatea, el fomentează separatismul și confruntarea, duse până la formele sale cele mai rele, războinice și genocidare. De aici și etichetarea suveranismului ca formă de extremism și anume extremism de dreapta. O etichetă la îndemâna extremei stângi neo-marxiste (soroșiste), adepta revoluției globaliste, fie ea imperialistă fie corporatistă.      

1. Suveranismul național-populist sau euro-nihilist este cel care poate fi privit ca opusul simetric al globalismului imperial, suprastatal, soroșist. Dacă acesta din urmă, în scopul creării unui guvern sau al unei guvernări mondiale anti-naționale și anti-democrate, are și caracter politic, suveranismul național-populist este, în condițiile realităților lumii de azi, unul cvasi eminamente retoric, discursiv, teoretic, filosofic. La fel de utopic ca și globalismul neo-marxist, acest suveranism nu se manifestă în exercițiul puterii politice, ci numai în lupta electorală pentru cucerirea acesteia. Odată ajuns la guvernare, el adoptă diferite forme de europenism, în măsura în care integrarea europeană avansează nu prin efectul opțiunii imaginative a națiunilor europene, ci sub acțiunea necesității lor de a se consolida și a dura.

Discursul suveranismului național-populist, exprimând convingerea că țara noastră, „cea mai frumoasă și mai bogată din lume”, beneficiind de „un popor harnic, educat, cinstit, înțelept și viteaz”, poate să se descurce singură, progresând exclusiv prin forțe proprii, fără asumarea unor cooperări externe care să o oblige la concesii și compromisuri, caută a atinge coarda emoției populare, a înflăcăra spiritele, ceea ce nu este rău, precum și a dezvolta patriotismul, dragostea de țară, mândria națională și încrederea în propriile forțe, în resursele neamului, ceea ce este chiar foarte bine.

Numai că, dacă astfel se ajunge la concluzia autarhiei (a izolării și a autosatisfacerii economice  absolute, precum și a independenței totale în raport cu orice convenții internaționale), drumul se blochează de îndată. Numai nebunii mai pot crede în așa ceva. Un guvern care ar adopta și aplica un asemenea program ar face implozie în câteva luni.

O variantă, aparent mai rațională și mai fezabilă, a acestui tip de suveranism este „neutralitatea”. Partizanii neutralității invocă exemplele pozitive ale Austriei, Elveției, Suediei sau Finlandei, printre altele; o neutralitate pe care, cu excepția Elveției, toate au fost obligate să o părăsească, într-o formă sau alta. Înaintea lor, o țară neutră, creată de diplomația lordului Palmerston, a fost Belgia, dar statutul ei de neutralitate a rezistat doar până la izbucnirea Primului Război Mondial. Finlanda și Austria au adoptat neutralitatea nu pentru că ar fi fost autosuficiente, ci pentru că numai așa au putut supraviețui ca state suverane; adică state din universul suveranității cărora a fost exclusă tocmai plenitudinea capacității de a adopta liber politica externă, în primul rând cu privire la formarea de alianțe. Ucraina ar fi putut și ea supraviețui cu păstrarea frontierelor generoase ale Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene dacă ar fi acceptat neutralitatea. Această situație nu este de invidiat.  

De adăugat că neutralitatea depinde și de așezarea geografică a statelor.

Când încălzirea globală a făcut exploatabile resursele naturale și rutele de transport din regiunea arctică, dezghețul fizic al Oceanului Înghețat de Nord a făcut imposibilă păstrarea neutralității Finlandei și Suediei la frigiderul geostrategic global. „Garanții” occidentali, altminteri obligați, conform ordinii internaționale, să respecte statutul lor de neutralitate, le-au împins în NATO, profitând de blocarea Rusiei pe frontul ucrainean, tot așa cum garanții integrității Ucrainei denuclearizate i-au împins pe ucraineni în războiul devastator cu rușii.

Așadar neutralitatea nu este același lucru cu suveranitatea. Dimpotrivă!

De asemenea, adoptarea statutului de neutralitate nu este un act unilateral al statului în cauză, ci presupune un acord multilateral între acesta și alte state care trebuie să accepte, să definească și să supravegheze comportamentul statului neutru în conformitate cu interesele lor și condițiile impuse de ele. Cât timp statele garante consideră că statul garantat se comportă „corect” din punctul de vedere al agendei lor geopolitice și își îndeplinește obligațiile asumate față de ele, acesta este liber să ia deciziile pe care le dorește în mod „suveran”. Dacă măcar unul dintre garanți are o altă opinie, apar probleme. A se vedea cazul Ucrainei, în contextul Memorandumului de la Budapesta din 1994: cum s-a apreciat că nu mai este perfect neutră și trage cu ochiul spre vest, cum s-a trezit cu o palmă peste ceafă venită din est. (Cam la fel a pățit și Belarus, care a reușit totuși să evite, deocamdată, componenta militară a sancțiunii întrucât din punct de vedere geografic se află la o distanță mai mare decât lungimea brațului SUA și UK.)

Nici un stat din lume nu poate trăi astăzi fără cooperare internațională, fără participarea la diferite forme de integrare, fără alianțe și parteneriate. Cu atât mai mult cu cât este vorba despre un stat de putere mică sau mijlocie, precum România, însingurarea nu este posibilă. Cum ar putea concura România complet liber și exclusiv pe cont propriu cu state europene de talia Germaniei, Franței, Spaniei, Italiei, Marii Britanii sau chiar a Poloniei? Oare în negocierile cu puteri neeuropene, România este mai eficace atunci când o face singură sau atunci când le vorbește ca membru al Uniunii Europene și prin glasul Uniunii a douăzeci și șapte de state?

În orice manual de politică externă și diplomație se poate citi regula potrivit căreia statele, oricât de suverane ar fi, trebuie să evite cu orice preț izolarea internațională. În același timp, criteriul unei bune politici externe este evitarea dominării externe. Cele două reguli pot intra în contradicție. Există riscul ca evitarea izolării prin intrarea în alianțe să conducă la dominarea statului mai slab de către aliații săi mai puternici. Este cazul României de azi.

Soluția nu este, însă, refuzul integrării internaționale și al respingerii automate a oricăror formule de federalizare, ci împăcarea federalizării cu independența. Este exact ceea ce suveranismul modern, înțelept și realist, încearcă și trebuie să o facă, oricât de complicat și de riscant ar fi.

2. Suveranismul eurosceptic se opune europenismului federal (pe lângă cel imperial, desigur), deci Europei politice sau Europei putere, fără a refuza însă „Europa-piață” sau „Europa interguvernamentală”.

În acest sens, un adevărat „Manifest suveranist” a fost lansat, nu de vreun cetățean european, ci de către unul dintre cei mai cunoscuți dizidenți sovietici, Vladimir Bukovski (pe care am avut ocazia să îl întâlnesc în calitatea mea de raportor al Consiliului Europei pentru tema „decomunizării Europei”, privită ca o continuare a politicii postbelice referitoare la denazificarea Germaniei).

În 2005, pe când Comunitățile europene tocmai se transformau în Uniune europeană, iar Convenția pentru viitorul Europei, după îndelungate dezbateri asupra naturii juridice a uniunii, respinsese tentația refacerii imperiului habsburgic, în favoarea unei uniuni democrate de state națiune și cetățeni, tot mai solidare, funcționând pe baza metodelor federale, acesta a făcut o paralelă între URSS și UE. Critica sa, dincolo de unele aprecieri eronate, anticipa cu exactitate derapajul imperial al UE, pe atunci ascuns privirii celor mai mulți, dar astăzi vizibil cu ochiul liber.   

„URSS – spunea Bukovski – era condusă de 15 persoane ne-alese, care se numeau unele pe altele și nu trebuiau să dea socoteală nimănui. Uniunea Europeană este condusă de două duzini de persoane care s-au ales între ele, care se întrunesc cu ușile închise, care nu dau socoteală nimănui.”

Lucrurile nu stau chiar așa.  Consiliul european reunește șefii executivelor din statele membre care sunt aleși direct de cetățenii lor (ex. președintele Franței) sau indirect de parlamentele naționale direct alese (ex. primul ministru al Spaniei). Lor li se adaugă Președintele Parlamentului European, parlament ales direct de cetățenii europeni, precum și Președintele Consiliului European, Președintele Comisiei Europene, Înaltul Reprezentant/ Prim Vicepreședinte pentru politica externă (politică încă neintrată încă în competențele uniunii), toți numiți cu votul Parlamentului European, direct ales. Consiliile UE de ramură sunt formate din membrii guvernelor naționale, aleși de legislativul național și responsabili față de acesta inclusiv pentru prestația lor în instituțiile europene (în practică, din păcate, asta nu prea se întâmplă). Despre Parlamentul European, ales prin vot direct și universal, nu mai este nimic de adăugat. Toate celelalte instituții europene sunt formate sau conduse de persoane numite cu votul Parlamentului european, în cele mai multe cazuri, la propunerea guvernelor naționale.

Nici punerea semnului egalității între Parlamentul European și Sovietul Suprem al URSS nu este corectă. Executivul european (Comisia europeană) nu poate intra în funcție fără votul de încredere al Parlamentului European, iar acesta poate demite Comisia, așa cum s-a și întâmplat (cazul Comisiei Santer).

De asemenea, programul Comisiei este supus aprobării Parlamentului. Este drept că Parlamentul European nu are un drept direct la inițiativă legislativă, dar își poate folosi greutatea politică pentru a cere executivului să facă anumite propuneri de legislație și reglementările europene cu putere de lege se adoptă numai cu votul Parlamentului European.

Deficitul democratic al UE în prezent vine nu din modul în care Uniunea este organizată prin tratate, ci din modul în care funcționează în fapt: netransparent, discreționar, fără să răspundă în fața cetățenilor alegători pentru acțiunile sale, fără a respecta ghidajul politic și principiile consacrate în tratatele constitutive ale uniunii.

Împrejurarea că Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen a refuzat să dea socoteală Parlamentului pentru felul în care a gestionat fondurile europene în administrarea pandemiei Covid 19, fără a fi fost sancționată (mai mult, chiar, i s-a reînnoit mandatul), spune totul despre oligarhizarea UE. Această transformare nu a fost, însă, efectul exclusiv al abuzurilor transnaționale și al abandonării proiectului democrației transnaționale europene în favoarea instaurării unui regim oligarhic paneuropean, ci și, ori chiar mai ales, al crizei democrațiilor naționale.

Euroscepticismul este alimentat și justificat de asemănarea UE cu URSS la care s-a ajuns prin acțiunea complotului între oligarhii naționali și oligarhii supranaționali, cei dintâi căutând refugiu și protecție la nivelul oligarhiei europene.

Atunci când parchetul german a început urmărirea Ursulei von der Leyen pentru acte de mare corupție comise în exercițiul funcției de ministru național al apărării, ea a fost rapid propulsată în fruntea Comisiei europene, unde și-a continuat activitatea infracțională susținută de guvernele națiunilor imperiale europene, cu care, fără îndoială, împarte prada.

Când Curtea de Justiție a UE a decis că judecătorii naționali trebuie să refuze acordarea drepturilor fundamentale cuvenite cetățenilor statelor lor, potrivit Constituțiilor naționale, dacă respectul respectivelor drepturi ar pune în pericol așa zise „interese financiare ale Uniunii”, de nimeni și de nimic definite, dar cu puternic miros de corupție, nici un șef de stat sau de guvern nu a intervenit pentru a opri o asemenea încălcare nu numai a libertăților cetățenești, dar și a expresiei juridice a identităților naționale. (Poate doar cu excepția premierului maghiar, Viktor Orban.)

Aceasta nu mai este o democrație transnațională și o Europă federală, ci o oligarhie supranațională și o Europă imperială. Europenismul eurosceptic în ea are modelul căruia i se opune și pe care vrea să îl reducă, cu toate riscurile, la o simplă piață comună.

„Există o alternativă la a fi guvernat de aceste două duzini de responsabili autoproclamați la Bruxelles (în realitate nu „autoproclamați”, ci „uzurpatori oligarhizați” – nn) de la Bruxelles: se numește independență.” – afirmă Vladimir Bukovski.

Dacă luăm cuvântul „independență” ca revenire la o separare absolută între națiuni aflate în competiție, el duce spre războaie, ca acelea care au mai fost și care s-au terminat cu pierderea independenței unora în favoarea altora sau cu un dezastru generalizat care a făcut ca o federalizare inacceptabilă să devină inevitabilă.

Vladimir Bukovski adaugă apoi: „Ni s-a spus că scopul Uniunii Sovietice era crearea unei noi entități istorice – Poporul Sovietic – și că trebuia să ne uităm naționalitățile, tradițiile și obiceiurile. Același lucru se întâmplă și în cazul Uniunii Europene, se pare. Nu vor să fii britanic sau francez, vor să fiți cu toții o nouă entitate istorică: Europenii. Una din marile ambiții ale URSS a fost distrugerea Statului Național. Este exact ceea ce vedem în Europa astăzi. Bruxelles-ul vrea să nimicească statele naționale, pentru ca acestea să înceteze să mai existe.”

Descrierea este perfectă dacă se referă la europenismul imperial. De frica lui, euroscepticii nu vor să accepte nici proiectul unei federații de state-națiune suverane, uitând că organizarea imperială și cea federală se exclud. Polonezii, la care această frică se manifestă uneori paroxistic, au motive să se teamă întrucât, dispărând pentru o vreme din istorie ca urmare a împărțirii lor între habsburgi, nemți și ruși, nu uită experiența Dublei Monarhii, atât de eficientă în crearea unui imperiu în care piața, armata, politica externă, moneda și pașapoartele erau comune (performanțe la care UE nu a ajuns încă), dar complet eșuată din cauza incapacității de a recunoaște pluralismul identităților naționale și de a concilia interesele naționale.

De aici concluzia că singurul europenism de succes va fi cel care va atinge aceeași profunzime a integrării cu vechiul Imperiu Habsburgic fără a lichida, ignora, înlănțui națiunile, ci, dimpotrivă, edificând o Europă politică din cărămizi naționale.

„Naționalizarea Europei” nu este soluția. În trecut ea a dus la cele două războaie mondiale și la dubla ocupație, americană și sovietică, a continentului.

Nici dispariția forțată a națiunilor nu este răspunsul corect la nevoia de pace și prosperitate a europenilor. Ieșirea din dilema unificare versus fragmentare, solidaritate versus confruntare pare a fi „europenizarea națiunilor”.  

„URSS avea Gulagul – continuă Bukovski. Cred că el există și în UE. Un gulag intelectual numit „Corectitudinea Politică”. Când cineva vrea să spună ceva despre subiecte precum rasă sau gen, iar opiniile sale diferă de cele aprobate oficial, va fi ostracizat. Este începutul Gulagului, începutul pierderii libertății voastre.”

Cetățenii europeni din România simt acum dureros pe pielea lor presiunea acestui sistem opresiv care arestează gândirea, simțămintele și expresia, inclusiv pentru a anula istoria și cultura națională, identitatea națională și rațiunea naturii lucrurilor.

Și, fostul dizident rus conchidea: „Pe scurt, aceeași ideologie și aceleași sisteme. UE este vechiul model sovietic servit cu sos occidental. Dar insist: asemenea Uniunii Sovietice, Uniunea Europeană poartă în ea germenii propriei sale pierzanii. Vai, când se va prăbuși, căci se va prăbuși, ea va lăsa în urmă o imensă distrugere și colosale probleme economice și etnice. Vechiul sistem sovietic nu era reformabil. Nici Uniunea Europeană. Nu sunteți obligați să acceptați ceea ce au plănuit pentru voi. La urma urmei, nu v-au întrebat dacă doriți să vă alăturați lor. Eu am trăit în viitorul vostru și acesta nu a funcționat.”

Mesajul este adresat victimelor conștiente de ceea ce li se pregătește și li se întâmplă într-un imperiu paneuropean sau într-o oligarhie suprastatală paneuropeană, ori celor care cu un entuziasm tâmp preaslăvesc o asemenea Europă politică, purtătoare, din chiar ziua conceperii ei, a germenilor eșecului ei istoric.

Odată instalată, această Uniune europeană imperială, similară Uniunii Sovietice, nu mai poate, într-adevăr, fi reformată, așa cum nici Uniunea Sovietică nu a putut fi, dar nici dispariția ei nu rezolvă marile probleme ale păcii și prosperității în Europa, așa cum nici demolarea imperiului sovietic nu a făcut să înflorească fericirea popoarelor pe ruinele lui. De aceea, dacă reforma este inutilă și insuficientă, ceea ce trebuie este revoluția. În termeni pașnici, vorbim despre refondarea UE; proces în avangarda căruia trebuie să se găsească și România.  

Bukovski nu exclude, însă, asocierea într-o Europă piață, precum aceea în care au dorit să intre și au crezut că intră „pro-europeni” precum polonezii și ungurii, împinși de nevoia de a-și duce mai departe proiectul național prin cooperare economică între state aflate pe o poziție de egalitate juridică, așa numita egalitate suverană.

Iată de ce este greșit ca europenismul euro-sceptic să fie considerat pur și simplu ca fiind antieuropean. El este deopotrivă național și internațional. De aceea, „Manifestul suveranist” al lui Vladimir Bukovski s-ar putea încheia foarte bine cu sloganul „Suveraniști din toate țările uniți-vă!”

3. Suveranismul europozitiv (euroconstructiv) este cel care se potrivește cu viziunea suveraniștilor români, în măsura în care ei au ajuns să o definească în mod conștient (mai este de lucru aici), sau cu instinctul național și european al celor pentru care ideea suveranistă nu s-a limpezit încă suficient, rămânând la nivelul emoției, fără a-l fi atins și pe cel al convingerii raționale.

Atunci când s-a decis să adere la (con)federația europeană deja constituită într-un grad relativ avansat și să participe la refondarea UE, chiar înainte de a-i deveni membru,  prin efortul creator depus în cadrul Convenției privind viitorul Europei, România a gândit că proiectul său național, inclusiv în partea având ca obiect refacerea integrității sale teritoriale, pierdută la finele celui de al Doilea Război Mondial, și aducerea întregii sale națiuni culturale sub același acoperiș politic, poate avea loc într-o formulă în care statele națiune aparținând marii familii culturale europene și cetățenii lor fac din solidaritatea intereselor și eliminarea concurenței dintre ele  temelia unei păci durabile garantate prin coeziunea lor economică, socială și teritorială, prin echilibrul nivelului lor de dezvoltare, precum și prin accesul egal la securitatea personală și socială a cetățenilor, la securitatea națională și internațională a statelor membre. O Românie puternică într-o Europă puternică a fost obiectivul declarat al românilor în anii 1990, când negocierile de aderare au început, cu convingerea că de acum încolo nimeni nu poate fi bun român fără a fi bun european și nu poate fi bun european fără a fi bun român.

Toți diferiți și toți egali, toți liberi și toți solidari – acestea au fost principiile fundamentale ale proiectului european la care a aderat România.

Pentru a recupera decalajele de dezvoltare și competitivitate dintre ea și puterile europene occidentale, România avea nevoie de o redistribuire a avuțiilor naționale la nivelul continentului celui mai însângerat de războaie fratricide. Era vorba atât de avuția actuală cât și de mijloacele apte a produce avuție. Acest obiectiv nu se putea atinge fără ca entitatea rezultată din asocierea națiunilor europene și chemată, inițial, să asigure poliția pieței unice, să dețină o putere politică adecvată. Raportat la interesele naționale ale României o simplă Europă-piață era prea puțin. Era nevoie de o Europă putere, care nu avea cum se organiza altfel decât ca Europă politică. Agenții economici români nu se aflau în situația de a intra neprotejați politic pe acea piață și a concura cu omologii lor din alte țări mai dezvoltate și mai puternice.

Reichastagul german după capturarea sa de către Aliați, la 3 iunie 1945

După cel de al Doilea Război Mondial, URSS și SUA ocupaseră câte o jumătate de Europă, fiecare îndeplinind în zona sa exclusivă o dublă funcție: să oprească orice război între statele aflate sub controlul lor, pe de o parte, și să descurajeze războaiele pe care puteri terțe ar fi dorit să le declanșeze împotriva acestor state, pe de altă parte. În cadrul Pactului de la Varșovia, de pildă, URSS a înghețat conflictele româno-maghiare sau cele polono-cehoslovace și, în același timp, în logica ordinii bipolare, prin echilibrul terorii la nivel global, a garantat securitatea membrilor blocului sovietic împotriva unei agresiuni declanșate de unul dintre membrii blocului american. România a beneficiat de acest sistem, chiar dacă a trebuit să lupte permanent împotriva insistențelor hegemonului sovietic de a-i limita suveranitatea. (Leonid Brejnev formulase doctrina „suveranității limitate”, respinsă de România.)

După sfârșitul ordinii mondiale bipolare, România avea nevoie de același tip de protecție și același tip de garanții, dar în condițiile în care suveranitatea sa nu mai era limitată forțat, ci federalizată consensual – adică asociată cu suveranitățile unor națiuni egale în drepturi, având scopuri comune, circumscrise de valori culturale comune. Uniunile inegalilor impuse anterior de SUA și URSS, trebuiau înlocuite cu o Uniune voluntară de egali (egali din punct de vedere juridic), înzestrată de membrii săi suverani, cu suficientă putere pentru a face războiul și sărăcia nu doar imposibile, ci și inadmisibile, inutile și indezirabile pentru toți. Securitatea ar fi rezultat nu din „echilibrul terorii”, ci din „echilibrul dezvoltării”, nu din echilibrul puterii militare, ci din echilibrul puterii economice sau echilibrul bunăstării.

Pentru asta se impunea conceperea unei entități politice europene transnaționale fără hegemoni, care să facă egoismele naționale a se exprima în forma solidarității și nevoia de securitate individuală a fi satisfăcută în cadrul securității colective prin mijloacele securității cooperative. Războiul în Europa trebuia evitat prin aducerea națiunilor europene la un grad de putere relativ egal iar dorința sau nevoia de război anihilate prin aducerea respectivelor națiuni la un grad de dezvoltare și bunăstare relativ egale. În termeni matematici așa ceva este imposibil; în termeni politici este posibil cu condiția asocierii suveranităților naționale (sau a unor părți ale lor) sub o unică cupolă politică.

Așa a apărut – de nevoie, iar nu de gust – europenismul (con)federativ, cu mențiunea că cei care ar fi putut constitui Statele Unite ale Europei erau și rămâneau a fi state naționale, a căror suveranitate se păstra intactă, dar parțial se exercita în comun. Pentru a permite gestionarea mulțimii atributelor suverane comune, a fost creat, de către statele fondatoare sau aderente înseși, un sistem de instituții formate prin echilibrarea principiului reprezentării naționale cu cel al capacității administrative. Aceste principii constitutive se reflectau apoi în procedura luării deciziilor. „Interesele europene” erau definite prin cel mai mic numitor comun al intereselor naționale, promovarea celorlalte interese urmând a se face separat, dar în afara concurenței între națiuni. „Identitatea culturală europeană” exprimată juridic prin tratatele constitutive ale entității politice europene, era definită prin cel mai mic numitor comun al Constituțiilor naționale. „Națiunea europeană” rezultantă, spre deosebire de cea americană, era a fi o națiune cosmopolită în cadrul căreia națiunile membre, civice și multiculturale, nu se topeau, nu dispăreau, nu mureau, ci se asociau pentru a se dezvolta, consolida și dura, inclusiv prin soluționarea oarecum automată a problemei minorităților naționale.

Pe linia acestui europenism România a mers de la începutul negocierilor ei de aderare și până în anul 2009, când, odată cu transformarea parteneriatului româno-american în protectorat, potrivit doctrinei „Marelui licurici”, formulată de Președintele Traian Băsescu, prin acțiunea aceluiași nefast Președinte, delegarea exercițiului suveranității către instituțiile UE a fost recalificată ca cedare de suveranitate.

Culmea este că derapajul UE de la (con)federalism la imperialism a fost precedată de derapajul românesc de la suveranitate la vasalitate.

Ieșirea UE din cadrul trasat de tratatele sale constituționale, pentru a deveni o altă Uniune Sovietică, așa cum prevedea Vladimir Bukovski, a avut loc după 2014, cu o creștere vizibilă în intensitate după 2019, în siajul revoluției globalismului neo-marxist declanșată de SUA, cu scopul nedeclarat ca păcii americane să îi urmeze o altă … pace americană.

Suveranismul românesc de azi este mai mult un instinct decât o ideologie și mai mult o stare de spirit decât un partid politic.

El este o reacție naturală împotriva transformării UE dintr-o comunitate organizată politic de state națiune suverane (în termeni juridici, con/federație), într-un teritoriu fără identitate culturală, sărăcit cu premeditare și militarizat cu obstinație, guvernat „tehnocratic”, deci nedemocratic și anațional, ca un avanpost al unei revoluții globale neo-marxiste corcită cu un globalism parastatal corporatist, pe frontul de est al războiului cu conservatorismul național al Sudului global.

Astfel, forțele politice românești care se proclamă suveraniste nu sunt anti-europene și nici nu neagă fenomenul natural al globalizării. Ele se opun globalismului, deopotrivă imperialist și corporatist, precum și europenismului imperial sau supra-statal, ca ramură europeană a celui dintâi.

În majoritatea lor, suveraniștii români nu aparțin categoriei național-oportuniste sau euro-nihiliste și de aceea nu se plasează, ca mișcare politică de dreapta, la antipodul extremei stângi globalist neo-marxiste / sorosiste, care, pledând pentru dispariția statelor națiune, este, într-adevăr, extremistă.

Acești suveraniști nu au în vedere ieșirea României din UE, ci revenirea UE la statul ei de uniune de state națiune suverane și de cetățeni, printr-o refondare revoluționară dacă este nevoie.

Deocamdată ei nu au reușit să prezinte un program clar de reforme (revoluționare) care să pună capăt derapajului UE către o Europă neoimperială și, din câte se pare, nu au nici competența pentru a-l concepe. Ceea ce ar face, probabil, dacă ar ajunge la conducerea statului român, este să schimbe stilul de dialog al acestuia cu actorii globali și cu instituțiile hegemonizate europene, în așa fel încât interesele lor în România să nu se realizeze pe seama intereselor românești înăuntrul frontierelor naționale, în Europa și în lume.

Așadar, două globalisme, trei europenisme și trei suveranisme aflate în luptă unul cu altul. Nu orice suveranism este antieuropenist și nu orice europenism este globalist. Fiecare este liber să aleagă ce vrea. Înainte de a o face, însă, este bine să știe ce anume alege și între ce anume alege. Pentru că, în principiu, ceea ce a ales asta va avea.

Mare grijă, deci, la ceea ce vă doriți, căci s-ar putea să se împlinească și asta nu garantează fericirea!