Aniversare în Fizică. Prof. Dr. Marian Apostol:„Dumnezeu este științific!”

Scurt istoric

Institutul de Fizică al Academiei Române s-a înființat la 1 septembrie 1949. Fondatorul său, Horia Hulubei și-a luat doctoratul la Paris sub îndrumarea deținătorilor Premiului Nobel, Jean Perrin și Marie Curie. Hulubei a fost membru al ambelor academii, română și franceză, devenind faimos în toată lumea pentru rezultatele lui extraordinare în diferite arii ale Fizicii, incluzând RAMAN, Raze X, Compton, fizică nucleară și atomică și identificarea a 87 de elemente în tabelul periodic.

La inițiativa lui Horia Hulubei și cu suportul său direct, specialiștii IFA proiectează primul computer electronic, o premieră în blocul țărilor sovietice, în 1956. Primul device, CIFA1, care lucra la 50 de instrucțiuni pe secundă, a devenit operațional un an mai târziu.

Sunt 60 de ani de la înființare. Este Institutul de Fizică Atomică un brand de țară?

IFA  nu este cunoscut peste hotare, decât, poate, în cercuri foarte restrânse. Dar este Princeton-ul cunoscut, Gottingen-ul, Cambridge-ul?

Dintre numeroasele centre de cercetare științifică în domeniul Fizicii, cum este IFA. Noi, românii, suntem prea mult preocupați de „recunoașterea internațională”, boală de provinciali. Vrem să fim regina balului, să ne știe tot cartierul, de parcă am vrea să ne mărităm, și să ne mărităm bine. Dar  lumea nu e bal. Fizica nu e bal.

IFA este însă cert „un brand de țară” în România. Tot omul, cât de îndepărtat ar fi de astfel de preocupări, a auzit de IFA și îl vorbește de bine. Taximetriștii,  medicii, profesorii, omul de  la ghișeu îmi vorbesc de IFA. Acest mit național s-a născut din două elemente. Primul a fost credința sinceră a concetățenilor noștri că știința ne poate îmbunătăți viața, ne poate ajuta; înființarea IFA în anii ‘50  a adus a rază de speranță în rândul națiunii noastre; de aceea IFA a ajuns aproape un mit constitutiv al românilor.

Al doilea element constă din realizările științifice notabile ale oamenilor care au lucrat în IFA în decursul timpului. În IFA s-au făcut primele experiențe din România în domeniul Fizicii Atomice și Nucleare; în IFA s-a realizat unul din primele calculatoare electronice din lume; în IFA s-a construit unul dintre primele lasere din lume;  în IFA am reușit să contribuim la înființarea centralei nucleare de  la Cernavodă, care ne oferă o bună fracțiune  din energia noastră electrică ce de toate zilele. Aceste realizări ne-au îmbogățit cunoștințele; ne-au făcut mai cunoscători, poate mai înțelepți, mai demni, mai curajoși, ne-au dat o speranță pentru o viață mai bună, și ne-au adus și un pic de confort material. De aceea IFA este cunoscut și apreciat în România.

Calitatea vieții nu este dată numai de energie și săpun, de confortul material, de sticlă, beton și oțel; este dată în primul rând de viziunea noastră științifică despre lume, de coerența visurilor noastre, de subțirimea spiritualității noastre. Paradoxal aș spune, Fizica bună ne face în primul rând mai morali.

Societatea românească prețuiește cercetătorii?

Societatea românească e formată, ca toate societățile umane, din populație și oameni politici. Populația își vede de treabă, încearcă să trăiască și să supraviețuiască, politicienii se amestecă în treburile populației, fie cu  intenții bune și rezultate proaste, fie de-a dreptul cu intenții rele.  Cercetătorii științifici, ca tot omul, fac și lucruri bune și lucruri proaste. Populația îi apreciază pentru lucrurile bune, și-i iartă cel mai adesea pentru lucrurile proaste, în măsura în care le cunoaște. N-aș zice că avem a  ne plânge de felul în  care populația României ne tratează pe noi, cercetătorii științifici. Ba din contră, le suntem recunoscători acestor oameni. La urma urmei, noi, cercetătorii științifici, trăim din munca lor.

Dar cu politicienii este altceva. Aceste personaje false, perverse și pervertite nu dau doi bani pe știința, pe cultură, pe civilizație; pe bunul simț, pe cinste, pe onoare, pe demnitate. Când aud de cultură, aceste ființe „trag cu pistolul”. Hotărăsc măsuri arbitrare, după capriciul lor de moment, ca niște babe hormonale, prin care: distrug învățământul de știință din România, încurajează și cultivă impostorii în știință, cultivă incompetența și iresponsabilitatea, promovează bani iliciți și ilegitimi în cercetarea științifică. Rațiunea de a fi a cercetării științifice a fost dintotdeauna și a rămas căutarea dezinteresată a adevărului științific. Istoria ne învață că peste tot, oriunde și oricând cercetarea științifică a reușit, a reușit cu mijloace oneste, proprii felului ei de a fi. Numai politicienii români vor  să schimbe natura acestei profesii, cerându-i să facă imagine, să facă senzațional, cerându-i lăudăroșenie, falsitate, ipocrizie; minciună și înșelătorie. Momentul este istoric prin virulența și amploarea acestor acțiuni adverse pe care politicienii României le-au  promovat și le promovează cu obstinație împotriva științei în România. Politicianul român este acea ființă care turbează când aude de știință. Când Pitagora a descoperit teorema, a sacrificat, după obiceiul timpului, o sută de boi drept mulțumire zeilor; de atunci, ori de câte ori aud de vreo nouă teoremă, boii rag. Cum să conducă destinele științei în România, ce fel de viziune științifică, culturală și civilizatoare ne pot propune astfel de oameni, care au fost cel puțin niște mediocrități în școală?

Îi rog ca pe lângă declarația de avere să-și facă publică și foaia lor matricolă din toți anii școlari. Veți vedea atunci cu cine avem de-a face. Și poate nu-i mai votați!

Cum este politica de stat pentru cercetare în România față de cea practicată în alte țări?

Se pot face comparații multiple, fiecare țară are particularitățile ei, istorice, de mentalitate, tradiție, geografice, etc. Ar fi mult de discutat, și de învățat.

Învățați-ne!

Pe scurt, aș putea spune că, în general, în alte țări, vreau să zic în țările pe care le considerăm dezvoltate, acolo unde există procupări de cercetare ştiinţifică, se finanțează cercetarea fundamentală într-un mod rezonabil, pe baza unui plan; nu i se cere să fie „recunoscută” în lume, ca la noi, i se cere, se așteaptă de la ea, să producă rezultate științifice, validate de propriile lor personalități; care sunt recunoscute (cum se face asta, recunoașterea adevăratelor personalități, e „secretul” lor; în general, un profesionist recunoaște un alt profesionist; dacă miniștrii și politicienii noștri nu au nici o profesie, cum să recunoască ei profesioniști?).  Se finanțează la fel cercetarea aplicativă și dezvoltarea tehnologică, în multe locuri cu destulă larghețe; sunt asumate riscuri și pierderi; se urmărește, în fiecare moment istoric, un singur produs, câteva, viabile pe piață. Proiectele de cercetare științifică nu aduc bani suplimentari în salarii, ca la noi, fondurile lor asigură echipamente, participări la conferințe, burse doctorale. Peste tot se face multă propagandă, deșănțată, lumea e lume peste tot; dar asta e una, și seriozitatea în guvernarea cercetării științifice e alta.

În general, nu e cazul să copiem, să imităm, studiem ca să învățam ceea ce există deja latent în noi; vom avea succes numai atunci când ne vom descoperi pe noi înșine.

Care sunt nemulțumirile cercetătorilor români?

În măsura în care conștientizează ce li se întâmplă, cercetătorii români acuză politizarea cercetării științifice. Cum un fost repetent cu patru clase ajunge șef în cercetare, și ajung astfel de oameni din plin în România, cum începe să facă presiuni să ajungă și profesor la universitate și doctor și academician, și președintele clubului şi directorul cantinei; acestor oameni le ia Dumnezeu minţile de îndată ce se văd şefi, dacă le-o fi avut vreodată (în limba lor aş zice „dacă le-or fi fiind având vreodată”). Ipochimenul îşi face presiunile  prin manipularea salariilor și a condițiilor de lucru, prin legiferarea personală a criteriilor de evaluare a cercetării ştiinţifice, după cum îi sună lui, în acest fel realitatea este complet deformată şi, în special, asta urmărește de fapt, în primul rând personajul, valorile sunt neantizate. „Moarte premianţilor” strigă politicienii şi administratorii noştri de cercetare științifică în România. „Jos toţi!”. La ce să ne aşteptăm de la nişte repetenţi? Aceşti şefi sunt stăpâni absoluţi. Nu știu dacă știți că institutele de cercetare în România, finanțate din bani guvernamentali, sunt organizate după principiul instituțiilor private: șeful este patron absolut, de parcă ar fi adus capitalul de la el de acasă. Nu dă socoteală decât administrației guvernamentale, care, fiind vorba de banii statului, cade repede la conivență cu personajul. Nu este asta o democrație tribală? La ce fel de libertăți și drepturi mai putem spera? Nu este asta o societate extrem de înapoiată?

Cercetătorii științifici din România mai acuză, cred, lipsa de adecvare la realitate a politicienilor și administratorilor de cercetare. Cercetarea științifică în România este condusă prin sloganuri, ceea ce dovedește absența gândirii.

De exemplu, sloganul în învățământ  este că avem „copii olimpici”; dacă pomul înflorește, asta ne este livrat ca un mare succes al nostru, al politicii românești. „Au înflorit salcâmii! Grație conducătorului iubit!”. E ridicol, e Coree în toată legea. Dar face el, pomul înflorit, și roade?  Că descântecul e bun, dar să vedem leacul. În epoca noastră de „globalizare globală și totală”, pomii noștri dau roade la New York, la Paris și la Londra, în vreme ce la noi înmuguresc „frații” noștri din fundul Orientului și Asiei.

Un alt exemplu. „Cercetarea științifică în România a învins definitiv la orașe și sate (precum electrificarea), așa cum se vede din numărul mare de publicații științifice; ne mândrim, este victoria deplină și definitivă a  numărului”. Dar știți că există astăzi în lume mult mai mulți autori științifici decât cititori de știință? Ceea ce face ca revistele  de știința să pună taxe pe publicat. Vrei să publici, să fii om de știința ? Plătești! Ce fel de succes științific e ăla pe care ți-l cumperi cu bani? E succesul pe care îl cultivă România. Și alții fac așa, în Vestul atât de îndrăgit de români, dar asta nu înseamnă că fac bine și că trebuie să-i urmăm. Nu orice arătare este exemplu.  Mai ales că astfel de lucruri se întâmplă astăzi cu frenezie în India, în Pakistan, în China, în mările Oceaniei și-n „groapa Marianei”. Păi de la Cutzarida să luăm noi exemple în cercetarea științifică?

Un alt exemplu. „Autorii de știință români sunt citați în sute și mii de publicații științifice, ceea ce este un alt mare succes istoric”.  Dar scopul publicațiilor științifice de astăzi este să citezi ca să fii citat (e creștinismul nostru științific, „Iartă și vei fi iertat”!, „Minte-mă și te voi minți!”, „Înșală-mă și te voi înșela!”). Imensa mare majoritate a autorilor științifici de astăzi nu publică pentru a  aduce la cunoștința colegilor lor de breaslă rezultate științifice noi și interesante, pentru a-și confrunta ideile cu cele ale colegilor; nu, ei publică citări ale colegilor, colegi care îi citează la rândul lor. Am văzut publicații cu două pagini de text și zece pagini de citări, de referințe. Publicațiile științifice de astăzi, în toată lumea, au ajuns un ritual, se publică așa cum se dau acatiste și se cumpără indulgențe. Prodo et salvavi animam meam.

Un alt exemplu. „Să inovăm, să inventăm, să aplicăm, să facem tehnologii, să luăm aurul la Geneva cu cercetarea noastră științifică”. O altă aberație. O privire scurtă și limpede la istorie ne arată că cercetarea știintifică nu aduce bani, din contră cercetarea științifică consumă bani, cercetarea științifică aduce edificare spirituală, este un lucru de intelectual, ea ne face mai înțelegători, mai rezonabili, mai aplicați, mai blânzi, mai compasionabili, mai iubitori de oameni, mai emoționali, mai umani. (chiar și pe cei mai urâței îi face mai frumoși). Inovarea, inventarea, noile tehnologii, paradoxal, sunt făcute chiar de inovare, de inventatori, de ingineri, De ce nu-i cultivăm pe ei? De ce nu-i încurajăm, de ce nu-i cultivăm pe inginerii noștri în România, de ce nu le creăm condiții demne de lucru, de ce îi împingem pe toți să se facă agenți comerciali pentru produse străine? De nu cultivăm cooperarea dintre cercetătorii ştiinţifici şi inginerii români?

Un alt exemplu: „sora noastră diaspora”; un altul: „conferințele, diseminarea și turismul științific”; un altul, un altul… Ar fi multe de spus. Știu, mi se va spune că nu sunt bani, că nu suntem pregătiți, că axa București-Bruxelles, că fratele mai mare, că în epoca asta n-o sa inventăm noi roata, că e greu și că, la urma urmei, nici nu știm ce și cum să facem. Că sunt naiv și că vorbesc vorbe mari și goale. Păi sigur, față de micimea lor, vorbele mele  sunt mari; față de prea-plinul buzunarelor lor, vorbele mele sunt goale; și față de abilitatea lor  de a minți, a înșela și a fura, eu sunt un dulce copil. Așa e, le dau dreptate!

Cum arată viitorul fizicii românești?

„E foarte greu să faci preziceri, mai ales despre viitor”, spunea Bohr. Sper să ne limpezim, să fim mai înțelepți, mai responsabili. Sper ca cercetătorii să aibă parte de natura autentică a profesiei lor, iar nu de surogate.

Dar „lucrurile lăsate în voia lor se destramă”, spunea Bacon. Dacă nu vom face ceva, nu vom trece la treabă, nu ne va pica nimic bun din cer. Dar, pe de altă parte, aș aduce un alt punct, un alt element în discuție. Vedeți, până acum eu am încercat în această conversație să spun ce-ar fi bine și ce e rău în cercetarea științifică românească, și am încercat să spun, odată cu Hagi, “c-ar fi mai bine să fie bine decât să fie rău”. Dar lumea se va schimba. Nu în sensul că binele va prevala, nici că răul va domina. Lumea s-a tot schimbat, în același sens; va continua să fie bine și va continua să fie rău. Un bine se va înlocui cu un rău, un rău se va înlocui cu un bine, și tot așa; un bine va lua locul altui bine, un rău va lua locul unui alt rău.  Nu vom schimba radical, nici noi, nici altcineva, această lume. Ea își va urma mersul ei; vor fi politicieni tot mai corupți, dar nu foarte, foarte, vor fi și oameni tot mai  judecați și mai serioși, dar nu exagerat. „Trăim într-una din cele mai bune lumi posibile” spunea Leibniz, în sensul că ne putem imagina „rele și mai rele”, care se vor compensa cu „bune și mai bune”. Și ca în final și la urmei urmei, nu știm, în fond, doar trăim.

N-aș vrea să se înțeleagă că dau sfaturi, soluții, că aș vrea să schimb starea cercetării științifice din România; nu ca n-aș vrea, dar nu pot, și nimeni nu prea poate s-o schimbe radical. Aș  vrea însă să transmit un singur lucru, ce mi se pare foarte important: desigur, e bine să știm să scăpăm de rău, și să facem în așa fel încât să avem parte de bine. Cum să reușim acest lucru? Ei bine, eu cred că există o metodă: să studiem știintele. Știința ne învață, „precum Vegece, mult prea sfătosul/ român cu înțeleapta-i minte”, cum vieții „sa-i ferim ponosul”.

Ce principiu din Fizică vă guvernează?

E mult spus mă guvernează. Fizica a edificat în cursul istoriei ei vreo cinci principii fundamentale, pe baza cărora avem o imagine relativ rezonabilă a lumii în care trăim, dar și a lumilor posibile pe care ni le imaginăm. Aceste principii sunt ierarhizate, prin abstractizare tot mai înaltă. Cel mai înalt principiu al Fizicii, care a creat o disciplină numit și „regina Fizicii” (are și o subdisciplină, numită „giuvaerul coroanei”) este marele Principiu Statistic. Acest principiu suprem ne învață că lumea noastră constă, în ultima ei esență, din obiecte matematice, ce guvernează entități imateriale, supuse jocului orb al șansei și întâmplării, după reguli perfecte, create, foarte probabil, de o rațiune superioară, de o fiinţă Superioară, care nu poate fi decât Dumnezeu. Acesta este „argumentul meu știintific”, alături de cel ontologic și cel epistemologic, prin care dovedesc existența lui Dumnezeu. Pe mine Fizica m-a învățat un adevăr definitiv: că există Dumnezeu, și că el este științific.

Niciun teolog nu ar fi putut să o spună mai bine! Vă mulțumesc, domnule Profesor!

Cine este Prof. Dr. Marian Apostol? Citește aici.