Cetăţenia incertă şi abandonul statului modern

În limbaj scenografic, tot ce se întâmplă acum este o butaforie. Un decor fals. Nu mai avem încredere în ce vedem, în ce ni se spune, în ce spunem. Nu mai avem încredere nici dacă am votat sau nu la referendum, dacă suntem sau nu pe listele electorale, daca existăm în general. Eram debusolaţi, dar în căutarea busolei, acum până şi promisiunea unei busole pare a fi mai utopică decât oricând.

Cei care au votat îi acuză pe cei care au boicotat că nu respectă democraţia, cei care au boicotat nu spun nimic. Am citit recent excelentul roman Spiritus al lui Ismail Kadare, bazat pe ideea că până şi morţii pot fi puşi sub supraveghere şi înregistraţi cu microfoane în mormânt de un regim totalitar. Chiar şi după ce au murit, cetăţenii rămân un pericol potenţial la adresa regimului. Cei care au boicotat referendumul se află în această postură: ei nu spun nimic, dar tăcerea lor este asurzitoare şi periculoasă în cel mai înalt grad.

Statul modern se bazează pe statistici, pe documente şi birocraţie. Înainte de a trece la forma de organizare statală, nu existau nici documente, nici mărturii consemnate în vreun fel, nici o armată de funcţionari neutri din punct de vedere politic şi nici nu se ştia câţi sunt în cetate şi lucrează pentru binele comun. Întreaga dispută din jurul listelor electorale ne aruncă înapoi în istorie, în momentul în care domnul îşi chema “oastea”, iar cronicarii făceau aproximări legate de numărul participanţilor la o bătălie. Străbunicul meu a fost notar la o primărie din judeţul Teleorman la începutul secolului trecut. Păstrez şi azi copii după documentele redactate la primărie, cu o caligrafie ireproşabilă şi de o exactitate germană. Azi, în acelaşi sat, locuitorii nu se vor mai număra de primărie, ci între ei. Azi, în acelaşi sat, alegătorii au venit la vot în proporţie de 112 %. Am regresat de la administraţia bazată pe documente la administraţia verbală.

“Într-adevăr, nu ştim câţi suntem”

Un cetatean român din diaspora s-a adresat autorităţilor din ţară, trăgând un semnal de alarmă: sunt viu, deci trebuie să fiu pe listele electorale! A fi viu nu mai este o garanţie că ai şi dreptul de vot. Dacă ai plecat în străinătate, s-ar putea să nu mai exişti, să îţi dispară numele şi dreptul la vot, să nu mai ai identitate.

Ar trebui să ne punem întrebarea pe care Samuel Huntington o punea naţiunii americane în cartea cu acelaşi nume: cine suntem? Într-adevăr, nu ştim câţi suntem, nu mai este clar ce vrem, dacă mai avem un scop comun şi ce ne ţine împreună. Într-un cuplu un partener devine brusc invizibil, fără a fi nici măcar declarat dispărut: celălalt partener nu mai poate acţiona decât după cum îi dictează conştiinţa şi fără a avea sentimentul că face parte dintr-un cuplu. În final, cuplul dispare pe cale naturală.

Cetăţenia nu este doar un raport juridic, ci şi o stare de fapt. Nu poţi pretinde ca stat ceva de la cetăţenii a căror existenţă o negi. Legătura dintre instituţiile care pretind a ne reprezenta interesele şi cei care s-au născut pe acest teritoriu sau au căpătat cetăţenia statului român a ajuns să fie extrem de fragilă. Ne vom număra unii pe alţii până când vom descoperi că nu mai este nimeni care să folosească această numărătoare.

Dincolo de miza sa evidentă, legată de restabilirea unei ordini de drept dotată pe deasupra cu legitimitatea unui scrutin de vot, referendumul a scos la iveală mai multe chestiuni pe care le ştiam, dar pe care nu le bănuiam că există într-o aşa de mare măsură. În primul rând, refuzul Transilvaniei, români şi maghiari deopotrivă, de a da curs invitaţiei demiterii unui preşedinte înainte de termen. Atunci când datele finale vorbesc de la sine, te poţi întreba dacă nu cumva 1918 a fost doar un moment de har şi inspiraţie divină. Unii politicienii nu numai că nu au făcut nimic pentru a diminua o falie între regiuni, dar s-au luat la întrecere pentru a o lărgi cât mai mult ei înşişi.

Mai divizaţi ca niciodată

Un al doilea clivaj confirmat la referendum este legat de nivelul de viaţă: judeţele mai bogate au votat împotriva demiterii, cele mai sărace în favoarea acesteia. Să suprapunem harta primarilor şi a consiliilor judeţene cu harta sărăciei în România şi cu cea a rezultatelor la referendum. Cu cât un alegător este mai sărac, cu atât cresc şansele ca el să fie în categoria simpatizanţilor demiterii preşedintelui suspendat. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre simpatiile politice: un vot pentru USL la alegerile locale nu a garantat şi participarea la referendum. A se vedea absenteismul ridicat din două judeţe dominate de USL, Timiş şi Constanţa, mai bogate decât altele.

Clivajul bogaţi – săraci s-a tradus foarte bine într-un clivaj electoral. Aprofundarea unor clivaje care fac imposibilă convieţuirea tuturor cetăţenilor într-un stat modern ar trebui să dea de gândit mai mult decât validarea sau invalidarea referendumului. Suntem azi mai divizaţi ca niciodată şi nu neapărat obiectul discordiei este dacă Traian Băsescu ar trebui sau nu să îşi reia atribuţiile constituţionale. Nu vrem însă să recunoaştem că într-adevăr aşa stau lucrurile.

De când, odată cu instalarea guvernului Ponta, s-a început războiul civil, slab ideologizat, al unei părţi a cetăţenilor împotriva celeilalte, am mai pierdut o valoare care ne-a ajutat să acceptăm democraţia: toleranţa. Cu ajutorul toleranţei, am evitat conflictele sociale majore, am asimilat elementele de noutate, ne-am adaptat unei lumi dinamice şi deseori agasantă. Toleranţa este cuvântul pe care îl auzim azi cel mai rar din partea celor care pretind că vorbesc în numele nostru. Ni se cere a fi morţi pe listele electorale şi intoleranţi cu absenteiştii.

“Intoleranţa a atins cote de avarie în România”

Am participat la alegerile locale din 10 iunie ca membru într-un birou electoral, într-un oraş de provincie, rugat de câţiva prieteni care nu mai aveau încredere în cei pe care îi delegaseră iniţial pentru această poziţie. Când am intrat în sală şi m-am prezentat, un alt membru s-a ridicat în picioare şi m-a ameninţat, din senin, că îmi face dosar penal. Când cineva dorea o hârtie pentru a nota ceva, ochii tuturor celorlalţi erau aţintiţi asupra foii albe, nu cumva aceasta să fie sustrasă, completată cu date false şi trimisă ca probă la presa avidă de fraude dovedite.

Nu am să uit privirile duşmănoase ale membrilor biroului electoral în momentul în care s-a prezentat un observator, legal acreditat. Ar fi fost în stare să îl sacrifice ritualic, pe altarul dreptului de vot. Atunci când s-a trecut la etapa de primire a proceselor verbale ale secţiilor de votare, preşedintele biroului electoral mi-a spus, cu maximă sinceritate, că nu are încredere în mine şi că este convins că dacă îmi dă temporar o ştampilă voi fugi cu ea.

Am realizat atunci că intoleranţa a atins cote de avarie în România şi că nu avem instrumente pentru a reface o minimă coeziune la nivel social. Din păcate, referendumul a accentuat această stare generală de intoleranţă şi este trist că nimeni nu încearcă măcar să pună diagnosticul corect, deoarece pentru tratament mi-e teamă că nu sunt bani şi nici voinţă.

De ce tace Biserica?

Ca naţiune, avem încredere, testată de toate sondajele, în trei instituţii: Biserica, armata şi pompierii. Ce au făcut aceste respectabile instituţii, mai ales Biserica, pentru a reduce gradul de intoleranţă sau pentru a opri derapajele de la democraţie? Răspunsul este simplu: mai nimic. Ne-au boicotat, aşa cum mulţi dintre noi am boicotat referendumul. Nu mai putem continua în această stare de boicot reciproc. Boicotul la referendum a încetat, dar cel al instituţiilor în care avem încredere continuă. Singura consecinţă va fi că nu vom mai avea acelaşi grad de încredere în aceste instituţii. Tăcerea lor persistentă şi resursele noastre limitate de răbdare ridică întrebarea: în ce vom crede după ce nu vom mai crede în nimic?

Cum putem ieşi din această stare, cea a triumfului total al clivajelor, a dezordinii valorilor şi a intoleranţei? În primul rând, cei aflaţi – vremelnic – la putere ar trebui să respecte regulile, nu să le schimbe în timpul jocului sau, aşa cum ne arată încercarea de a reface listele electorale din prezent, după terminarea lui. În al doilea rând, fiecare dintre noi trebuie să înveţe să îi respecte pe ceilalţi, indiferent de opţiunea politică. Cât timp nu vom accepta acest îndreptar, nu vom face altceva decât să ne transformăm dintr-o periferie strict geografică a unei construcţii politice de succes într-o periferie din punctul de vedere al comportamentului faţă de semenii noştri care, prin harul lui Dumnezeu, nu sunt întocmai ca noi.

Radu Carp este doctor al Universității Babeș-Bolyai din Cluj şi profesor la Universitatea din Bucureşti.

– Intertitlurile aparţin redacţiei Q Magazine