Condamnarea generalilor

4 stele au pe şi 4 ani de închisoare (cu suspendare) au primit.  O coincidenţă amară pentru cei doi generali.

Perioada tulbure a anilor 1990-2000 a adus după sine multe averi făcute „la negru”, multe afaceri cel puţin oneroase, mult aranjamente de culise, dar şi mulţi decidenţi implicaţi cu sau fără voia lor în situaţii ilegale. Situaţia generalilor Mihail Popescu şi Eugen Bădălan pare să fie un exemplu tipic. Ambii ajunşi la comanda Armatei pe baza carierei lor militare, s-au văzut puşi să ia decizii în domeniul economic, decizii şi situaţii pentru care sistemul militar în care fuseseră educaţi şi instruiţi nu îi pregătise.

Lumea afacerilor la limita legii a fost pentru ei un exemplu cât se poate de elocvent al lipsei de cultură a afacerilor, dar şi al lipsei de scrupule a noului tip de „afacerişti” care au invadat viaţa publică a României. „Afacerişti” care au avut nu numai protecţia averilor construite peste noapte, dar şi protecţia „lumii politice”, care de prea multe ori a impus decizii subordonaţilor din Ministerul Apărării.

Averea Armatei şi afacerile

Imediat după Revoluţie, întregul inventar mobil sau imobil al Ministerului Apărării a atras ca un magnet privirile noilor îmbogăţiţi post-decembrişti. Şi aceasta din mai multe motive. În primul rând,  cele peste patru decenii de „socialism” înzestraseră instituţia  militară cu un portofoliu imens de terenuri, clădiri sau alte proprietăţi, de multe ori situate în zone imobiliare de primă clasă care au avut de prea multe ori un statut juridic incert, un adevărat „borcan cu miere” pentru diverşi „investitori” dornici de speculaţii. În al doilea rând, lumea afacerilor a sesizat imediat o clară lipsă de competenţă managerială a liderilor militari din acea perioadă, lideri care fuseseră instruiţi pentru un cu totul alt tip de management şi anume managementul militar şi al operaţiilor militare şi nu pentru managementul afacerilor.

Nu în ultimul rând, ceea ce acum este evident şi anume conexiunea strânsă dintre lumea afacerilor  şi lumea  politică, în acea perioadă era un lucru ştiut doar în cercurile înalte, militarii fiind vag conştienţi de acest lucru. „Atacurile speculative” ale lumii afacerilor asupra lumii militare, atacuri susţinute mascat sau nu de decidenţii politici din acea perioadă, nu au avut practic nicio reacţie, militarii găsindu-se practic fără apărare în faţa noii lumi capitaliste care avea să se formeze.

De ce apar mereu numele şefilor de State Majore în aceste scandaluri? Răspunsul este simplu: deoarece, în calitate de comandanţi ai Armatei, aveau obligaţia legală de a semna toate aceste documente. Toate negocierile le făceau alţii !

De la cauciucuri la terenurile din Voluntari

Cel mai răsunător exemplu în acest sens este cazul schimburilor de terenuri dintre George Becali şi Ministerul Apărării (în perioada 1996-1999), caz în care este implicat un alt şef al Statului Major General, generalul Dumitru Cioflină. Şi în acest caz numele unui general vine să fie pus pe tava justiţiei pentru a face o dreptate care de multe ori nu ţine cont de condiţiile politice fragile din respectiva perioadă. Acesta este un alt caz în care în spatele afacerii stau multe nume grele ale politicii de atunci, dar de plătit, cel puţin la nivelul imaginii, numai militarii vor plăti.

Cazul generalilor Mihail Popescu şi Eugen Bădălan pare să fie tras la indigo: deşi instanţele de judecată au recunoscut la toate termenele că cei doi generali nu au avut vreun beneficiu material personal, s-a produs o pagubă de peste 1 milion de euro (cam cât costă asfaltarea unei străzi minore dintr-un oraş de provincie). Situaţia celor doi pare mai mult un exemplu al naivităţii în afaceri decât unul al marii corupţii. Practic, cel puţin după câte am înţeles, Tofan Grup a beneficiat din partea Armatei (SMFT) de prezumţia bunei credinţe, un lucru neobişnuit dincolo de gardurile unităţilor militare.

Păcăleala pe care reprezentanţii Tofan au aplicat-o celor doi generali nu este nouă. Ea este sesizabilă peste tot, inclusiv în construcţia de şosele şi autostrăzi şi în mai toate licitaţiile publice: subevaluări de contracte, măsluiri de caiete de sarcini sau câştigarea şi mai apoi subcontractarea licitaţiilor. O păcăleală care fusese totuşi avizată de zeci de alţi ofiţeri din Ministerul Apărării, de diverse structuri juridice şi economice din interiorul Armatei, ceea ce ridică un semn de întrebare asupra profesionalismului administratorilor Armatei din acea perioadă.

Cât mai contează gradul de general ?

După 40 de ani de carieră militară nu este uşor pentru generalii Popescu şi Bădălan să accepte o asemenea condamnare care vine să le păteze epoleţii. Cât de meritată este această anatemă, rămâne justiţiei să stabilească. Un lucru este cert însă: statul nu a creat sau nu a vrut să creeze acele mecanisme de protecţie a sistemului militar în faţa penetrării brutale a acestuia de către lumea afacerilor la limita legii. Un vid legislativ şi un comportament ciudat al lumii politice care amestecă de prea multe ori actul de comandă a Armatei cu actul administrativ. Generalii ar trebui să fie înzestraţi doar cu sarcini de conducere a operaţiilor militare şi nu cu sarcinile unui administrator de firmă. O confuzie care, în mod cert, va mai face şi alte victime !