Cozmin Guşă, doctor în geopolitică

Geopolitica Rimlandului occidental după 1989”.

În faţa unei audienţe selecte, de la Virgil Măgureanu, fost director al SRI, Iulian Fota, consilier prezidenţial pentru Securitate Naţională, până la politicieni (Varujan Vosganian, Lavinia Şandru, Oana Mizil), sociologi de top (Vasile Dâncu) şi politologi (Dan Mihalache), jurnalişti şi analişti (Iosif Boda, Andreea Creţulescu, Ioana Lupea, Ion Cristoiu, Robert Turcescu, Bogdan Chirieac, Florian Bichir), precum şi manageri media (Sorin Enache şi Sorin Freciu), susţinut de cei mai apropiaţi prieteni, Cozmin Guşă şi-a expus viziunea asupra „mecanismelor încleştării geopolitice în interiorul triunghiului de forţe format din Uniunea Europeană, Statele Unite şi Rusia în perioada post-Război Rece, conform intenţiei acestora pentru dominarea statelor post-comuniste” şi a analizat teoria conform căreia posibilitatea de a stăpâni „masa eurasiatică” depinde în mare măsură de maniera de a controla fostul „lagăr socialist”. Pretenţiile ruşilor asupra zonei, convingerea americanilor că Europa Centrală şi Răsăriteană constituie un veritabil cap de pod geopolitic, proiectul franco-german de ecranare a influenţei SUA asupra Europei şi simbolurile noii arhitecturi a securităţii – toate sunt abordate de Cozmin Guşă în teza sa de doctorat. Fără a ignora, desigur, o temă care incită minţile multor români. Şi anume evoluţia ţării lor în acest context plin de provocări, statutul de regiune care se „zvârcoleşte” fie între imperii, fie între state şi organizaţii politice cu alură imperială. „În lipsa oricărei rezistenţe a elitelor naţionale politice,  economice, culturale, populaţia devine victima directă a acestor neostrategii. De altfel, ideea societăţii abandonate de propriile elite este una dintre ideile călăuzitoare ale cercetării distribuţiei puterii în România postcomunistă, teza pe care am asumat-o în recenta mea carte, Un ospiciu numit România”, spune Cozmin Guşă.

„România are doar două opţiuni geopolitice”, scria Aleksandr Dughin spre finele anilor ’90: fie să aleagă tabăra puterilor continentaliste şi să susţină astfel viziunea geopolitică comună a Vechii Europe şi a Rusiei, sau să se integreze în blocul atlantist dominat de Statele Unite ale Americii. „Prima alegere i-ar fi asigurat României relaţii amicale cu Germania şi Franţa, cele mai de seamă reprezentante ale Vechii Europe, dar mai ales cu Rusia, în vreme ce a doua opţiune urma să apropie România de Statele Unite ale Americii, via Marea Britanie, inclusiv de alianţa puterilor talasocrate. Intrarea în tabăra puterilor continentaliste constituia zălogul prieteniei cu Rusia, singura mare putere a momentului care produce mai multă energie decât consumă, aşa cum am arătat pe parcursul lucrării. Simultan, alegerea variantei telurocrate ar fi permis României, ca prietenă a Rusiei, să fie în prim-planul deciziilor luate în sfera relaţiilor internaţionale, părăsind astfel decorul politicii mondiale prin care rătăcise de la jumătatea secolului XIX încoace”, susţine Guşă.

Pasiunea pentru geopolitică a lui Guşă este mai veche. De altfel, este printre primii oameni politici care au anunţat că lipsa unui dialog real cu Rusia şi ruperea tuturor canalelor de comunicare cu uriaşul de la Răsărit este total neproductivă pentru România.

Ce a îndrăznit să facă în agora politică, acum Cozmin Guşă teoretizează într-o lucrare academică: „Este şi varianta pentru care am militat activ de la începutul anilor 2000, din postura mea de secretar general al unui PSD aflat la guvernare, fiind responsabil inclusiv de direcţionarea politicii de alianţe externe a partidului. Fără succes însă”.
Dincolo de această analiză extrem de realistă, teza lui Guşă mai are un merit deosebit. Pune crud degetul pe rană în privinţa elitelor româneşti: Cine sunt cei care formează elita post-comunistă? Vladimir Pasti susţinea că „elita post-comunistă a fost formată din nomenclaturişti şmecheri, adică din cei aflaţi pe palierul inferior al ierarhiei politice, dar care beneficiau de redistribuţia socială”. Guşă e şi mai dur: „Divorţul etnic-civic, pomenit de Dan Dungaciu – „Divorţul etnic-civic s-a produs” -, a însemnat, în fapt, fractura ivită între elita intelectuală şi societate, care, alături de clivajul existent între elita politico-economică şi mase, a completat tabloul unei Românii părăsite de propria elită”.

O radiografie crudă, dar reală. O Românie părăsită de „elite”, dar şi miliardarii de carton, inşii îmbogăţiţi în post-comunism prin sărăcirea populaţiei, graţie legăturilor avute cu clasa politică.