Cum se nasc Bărbaţii unui Neam…

La vremea de amestec al valorilor în care trăim, descopăr pe masa de lucru, pusă la îndemâna lecturii tihnite, o carte. O răsfoiesc, o citesc, o fac nod în gât și v-o aduc dinainte.

Maiorul Gheorghe Caracaș scria, îndată după Marele Război (în 1920), volumul Din zbuciumul captivităţii. De la 3 noiembrie 1916 până la 30 iunie 1918, acum a treia oară publicat (cu prefaţa lui Ion Bulei) de Editura Corint (2016).

Fascinant și dureros, smerit și transparent, îndârjit și eliberator deopotrivă, volumul cuprinde amintirile de uitat ale unui ofiţer român căzut prins în Clăbucetul Taurului, lângă Predeal, și peregrin în lagăre și temniţe ale celui mai aspru exerciţiu militar: prizonieratul.

Pe rând, trece prin arealele umilinţei și morţii, marcat de o foame continuă – despre care, vai, vor abunda zeci de mii de pagini din prizonieratul celui de-al Doilea Război Mondial ori din spaţiile de prigoană ale comunismului, indiferent de limbă și de geografie fizică, o foame nu doar de pâine și hrană, ci una mai greu de purtat, foamea de Libertate.

Avem de a face cu un Papillon (personajul autobiografic al romanului lui Henri Charriere, arestat însă în 1930 din cu totul alte motive decât lupta pentru Ţară) mereu gata de evadare, ticluind planuri, acţionând lucid și curajos. Episodul evadării (pp. 33-94), cu toate ale sale, remarcabil în descrierea și intuirea unei firi curajoase prin definiţie, un elogiu adus camaraderiei și umanismului nelipsit de uman, rămâne un cânt de libertate.

Momentele cele mai fascinante ale cărţii îmi par cele din Fortul Zorndorf, unitatea dintre prizonieri, sărăcia ofiţerilor ruși și români în raport cu exuberanţa francezilor.

Omenia unor ofiţeri ori militari germani, cavalerismul ofiţerilor, comportamentul de respect reciproc vor dispărea în cel de-al Doilea Război Mondial și nu prea îl găsești în amintirile de prizonierat din Bulgaria (cartea de Memorii de Război a lui George Topârceanu, mult mai luminoasă prin ironie și autoironie, este un rechizitoriu asupra prostiei cazone și lipsei de omenie a vremii) sau din amintirile populaţiei civile din Ardeal ori Bucovina, din București ori Craiova.

Admiraţia pentru ofiţerii francezi, efortul de a învăţa limba germană, organizarea supravieţuirii interioare în condiţii de lagăr, revolta cuminte, dar cu roade, verticalitatea relaţiei cu propaganda filogermană oferă iconologia unei personalităţi remarcabile.

Deși Ion Bulei se grăbește să ne spună că lucrarea lui Caracaș nu are „mari virtuţi literare” (pg. 7), nu pot decât să-l contrazic. Premiul Academiei Române, care a marcat prima ediţie, cred că a avut în vedere inclusiv cursivitatea jurnalistică a demersului autorului.

Un ziar de front rar, scris cu sânge, sudoarea fricii și a curajului deopotrivă, cu nădejde în Casa Regală și vârtuţile naturale ale soldaţilor români, cu lacrima dorului de ţară și sobrietatea credinţei în Dumnezeu. Ingredientele unei bărbăţii care nu pare repetabilă dinaintea culturii amestecării valorilor cu orice preţ. De cele mai multe ori cu preţul pierderii lor.