Cutremur și moarte. Oameni și biserici. Pregătiți-vă un rucsac!

4 martie 1977. În 56 de secunde au murit peste 1500 de oameni. Se poate repeta această tragedie?

„Ne-am pus câte o pernă în cap…”

„De două ori m-am întâlnit cu moartea. Cel mai recent, în mai 2018, într-un spital din inima Washingtonului. Înainte cu decenii, la București, pe 4 martie 1977.”, povestește Vladimir Tismăneanu într-o postare pe contul său de Facebook.

Politologul își amintește experiența traumatică trăită în seara zilei de 4 martie 1977, când a avut loc cel mai mare cutremur din România.

Cutremurul s-a produs la ora 21:22:22, a avut o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter și o durată de circa 56 de secunde. 1.570 de oameni au murit atunci, din care 1.391 numai în București. La nivelul întregii țări au fost circa 11.300 de răniți și aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit. Majoritatea pagubelor materiale s-au concentrat în București unde peste 33 de clădiri s-au prăbușit. Cutremurul a afectat și Bulgaria. În orașul Sviștov, trei blocuri de locuințe au fost distruse și peste 100 de oameni au murit.

Epicentrul cutremurului a fost localizat în zona Vrancea, cea mai activă zonă seismică din țară, la o adâncime de circa 100 km. Unda de șoc s-a simțit aproape în toți Balcanii.

„Eram în vizită la prietenul meu Radu Stern. Bunica sa, de care eram foarte atașat, ne-a pregătit cina, omletă cu șuncă, cred că am băut un pahar sau două de vin roșu bulgaresc. La televizor, un film tot bulgăresc.

Apartamentul părinților lui Radu era la intersecția dintre bulevardul numit pe atunci Ilie Pintilie, azi Iancu de Hunedoara, cu strada Roma, la etajul al doilea. Trecea prin fața blocului un tramvai, cred că linia 26.

Mi s-a parut că aud un huruit extrem de zgomotos, ca un vuiet, ca un răcnet, ca un muget, l-am întrebat pe Radu ce se întâmplă cu tramvaiul. Mi-a spus să mă uit la lampă, se clătina ca scoasă din minți. Scrâșnea pământul. Eram neajutorați, o știam, o simțeam. Era precum o orgie geologică.

Ne-am pus câte o pernă pe cap, am coborât pe scări împreuna cu bunica, pereții se destrămau parcă ar fi fost din paie, din plastilină.

Jos, pe stradă, lume multă, panică, zvonuri. Șoc, spaimă si traumă.

Am plecat spre ai mei, locuiam împreună cu ei lângă Televiziune, am luat-o pe strada Roma. I-am găsit acasă, relativ calmi. Se prăbușise vitrina cu varii porțelanuri și pahare de cristal, cioburi. Telefoane la surorile mele, la mătușile Nema și Cristina. Nema trăise și cutremurul din 1940. Apoi a sunat Tita Chiper, neștiind ce s-a întâmplat cu Alec. Petrecusem Revelionul la ei,îimpreună cu Catinca Ralea și Emanoil Petruț.

A doua zi, la Laboratorul de sociologie urbană unde lucram, pe strada Tudor Arghezi, începuse mobilizarea, isteria, delirul. Ne-au pus să ne cățărăm peste ruine. Sosiseră ordinele despotului analfabet: „Să facem totul!” „Să nu precupețim niciun efort!”

Peste câteva zile am mers la cimitirul Străulești la înmormântarea lui Alec Ivasiuc. Între timp, aflasem despre Toma Caragiu, A. E. Baconsky și soția sa, Clara, Milo Petroveanu, Veronica Porumbacu, Doina Badea, doctorul Carli Marcu, fostul coleg de facultate al mamei mele, și soția sa, realizatorul de televiziune Alexandru Bocăneț, precum și mulți, mulți altii. În acea noapte fatidică dinspre 4 spre 5 martie, toți am ascultat Europa Liberă. A fost tubul de oxigen care ne-a ținut în viață…”, a scris Vladimir Tismăneanu.

„Bucată cu bucată, biserica era dezmembrată cu violență”

Radu Ștefănescu, fiul pictorului George Ștefănescu -Râmnic, președinte al Fundației pictor George Ștefănescu, era în 1977 student în anul V la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București. Înzestrat cu un Canon FTB QL, recomandat de cunoscutul fotograf Dinu Lazăr, Radu Ștefănescu a surprins momentele zguduitoare ale prăbușirii Bisericii Enei.

Iată ce-a povestit Radu Ștefănescu, în 2016 pentru ziaristionline.ro.

„Sfârșitul lunii aprilie 1977. Rănile cauzate de cutremur ne însoțeau la tot pasul în București. Eram student în anul V la Institutul de Arhitectură Ion Mincu. Chiar lângă școală puteam vedea zi de zi cum blocul Dunărea, afectat de cutremur, fusese împrejmuit cu panouri de table și muncitori cu utilaje speciale curățau blocul în vederea demolării. Pentru noi studenții era o imagine interesantă și urmăream cu atenție evoluția demolării. Nimic special până în ziua în care pe culoarele facultății a trecut un zvon ca o pală de vânt rece care ne-a înfiorat pe toți.

Biserica Enei a fost demolată de regimul Ceaușescu, după cutremurul din 1977, în ciuda eforturilor făcute de mai mulți intelectuali și arhitecți care au militat pentru salvarea ei. Interiorul era pictat de Gheorghe Tătărescu

Era vorba de Biserica Enei sau Ienei, biserica cu Hramul Sfântului Nicolae. Biserica se afla vis a vis de Teatrul Național, încadrată între două blocuri de imobile, cel mai cunoscut dintre ele fiind imobilul Dunărea. Biserica zidită prin anii 1720-1724 avea pictură murală originală de o mare frumusețe și o zonă repictată de Gheorghe Tătărescu.

Cred că pe data de 28 aprilie am aflat că biserica fusese lovită de o macara cu bilă. Atenția tuturor, studenți, profesori, personal s-a îndreptat de la structura de beton a imobilului Dunărea către biserică. Pe data de 29 și 30 aprilie am urmărit prin ferestrele Institutului de Arhitectură, cu aparatul de fotografiat în mână fazele demolării. Pe 29 aprilie am intrat chiar pe șantier cu bunul meu prieten, Dinu Lazăr, prezentând legitimațiile de la AAF. Am făcut câteva diapozitive nu foarte reușite. Eram extrem de emoționat, șantierul colcăia de militari, de muncitori, câțiva studenți sub îndrumarea unui cadru didactic de la Institutul de Artă Nicolae Grigorescu încercau salvarea unor bucăți de frescă, în timp ce un enoriaș dezgropa osemintele din biserică, iar soldații stropeau cu apă mormanele de dărâmături ca să împiedice cât de cât ridicarea prafului.

Vedeți aici o GALERIE FOTO cu momentele zguduitoare ale prăbușirii Bisericii Enei.

Bucată cu bucată, biserica era dezmembrată cu violență și pierdea din înălțime și volum. Turla rămasă în picioare a provocat ceva bătaie de cap, pentru că nu vroia în ruptul capului să cadă. După ce s-au rupt cablurile de oțel cu care s-a încercat secționarea turlei, în seara zilei de 30 aprilie au fost aduse noi cabluri și două TABuri stăteau în așteptare. Cu toții simțeam că urmează ceva. Pe balcoanele hotelului Intercontinental se vedeau câțiva turiști, în blocul din stânga era mișcare pe la ferestre. Eu așteptam ascuns în spatele ferestrei de la catedra de Urbanism și mă echipasem cu noul meu Canon FTB QL, cu un obiectiv extrem de luminos. De la Dinu aveam un film deosebit de sensibil. Când a început să se aștearnă întunericul a fost întrerupt curentul electric. Facultatea, hotelul Intercontinental, clădirile din apropiere au rămas în beznă. În acel moment au pornit motoarele TABurilor, cablurile de oțel care treceau prin ferestrele turlei s-au tensionat, iar eu am început să trag cadru după cadru, din mână. Turla s-a prăbușit și totul a fost înecat într-un nor de praf. După risipirea prafului a dispărut parcă și tensiunea care plutea în aer și după ce s-a aprins lumina pe la ferestre am putut vedea că distrugerea era definitivă.

Prima dintre bisericile care aveau să dispară în următoare perioadă, în București, era la pământ. Un mecanism de distrugere a locașelor de cult bucureștene se pusese nemilos în mișcare în seara zilei de 30 aprilie 1977.

După ce am developat negativele am văzut că există o imagine cu turla bisericii care se prăbușește. Ani de zile am păstrat aceste negative în arhivă. Acum câțiva ani am postat o imagine în Wikipedia, în articolul despre cutremurul din 1977. Imaginea a apărut între timp în multe articole. Împlinindu-se 39 de ani de la demolarea bisericii Enei sau Ienei, cum erau denumite negativele în arhiva mea foto, m-am hotărât să public din nou acest album pentru prietenii mei.”

Dacă mâine ar avea loc un cutremur similiar…

Potrivit unui scenariu folosit în 2018 de Departamentul pentru Situații de Urgență (DSU) la simularea unui cutremur de 7,5 grade, urmările acestuia erau estimate la 4.380 de morți, 8.040 de răniți, şi aproximativ 50.000 de persoane rămase fără adăpost. Exercițiul DSU lua în considerare că șase spitale din București ar fi distruse, iar 23 ar fi distruse parțial. 48.000 de consumatori ar rămâne fără electricitate și 55.000 fără alimentare cu apă.

Ce s-ar întâmpla concret e dificil de estimat, dar inginerul Matei Sumbasacu, co-fondator al Re:Rise-Asociația pentru Reducerea Riscului Seismic a declarat pentru Europa Liberă că situația din acest moment poate fi considerată mai gravă decât în 1977:

„Au trecut 44 de ani în care nu ne-am asigurat că nu se mai repeta un episod ca în ’77, ba chiar ne-am supra-expus și supra-vulnerabilizat între timp”.

Potrivit Re:Rise, Bucureștiul este capitala europeană cu cel mai mare risc seismic. Oficial sunt circa 350 de clădiri cu risc ridicat de prăbușire în cazul unui cutremur major. Mai exact, Bucureștiul are aproximativ 6.000 de apartamente expuse unui risc iminent, la care se adaugă spațiile comune, zonele comerciale, restaurantele, barurile, spațiile de lucru și birourile cuprinse în aceste clădiri.

Dar, afirmă membrii Asociației, în realitate, lista imobilelor vulnerabile este cu mult mai mare. „Conform calculelor Re:Rise privind rezistența clădirilor la acțiuni seismice, în București avem peste 2.200 de imobile vulnerabile la cutremur, însumând, cel mai probabil, zeci de mii de apartamente și spații comune. Iar la toate aceste cifre se adaugă restul localităților din România expuse activității seismice din Vrancea.”

„Cutremurul poate veni înainte de finalizarea consolidării. Autoritățile trebuie să se pregătească pentru intervenție, spune Matei Sumbasacu, populația să conștientizeze riscurile și să își ia măsurile de bază: pregătirea unui rucsac de urgență (cu apă, trusă de prim ajutor, mâncare neperisabilă, acte, bani, fluier etc.) să se asigure că mobila din locuință este fixată bine, să aibă un plan cu pașii de urmat în cazul unui cutremur.”