media_144974637361607000

Realizator de emisiuni TVR, corespondent special de război, profesor, ofițer în rezervă, scriitor și  prima femeie din istoria învățământului militar superior din țara noastră doctor în științe militare, Dona Tudor, unul dintre cei mai respectați ziariști români, a împlinit 65 de ani de viață și… jumătate de veac de jurnalism.

Cultură

Dona Tudor. De vocaţie Jurnalist

1965. Un an al schimbărilor pentru întreaga Europă, care debuta cu impresionantele funeralii de stat pentru Sir Winston Churchill. În România, peste care trecuseră trei ani de la colectivizare, Nicolae Ceaușescu era numit prim-secretar al Partidului Muncitoresc Român. Era anul în care Liviu Ciulei primea la Cannes premiul pentru regie, cu filmul „Pădurea spânzuraților”, iar la Televiziunea Română debuta emisiunea Teleenciclopedia. Într-o după-amiază însorită din toamna aceluiași an, în comuna Vida, din Județul Teleorman, Dona Tudor, o tânără adolescentă în vârstă de 15 ani, era aleasă vocea feminină a programului local de radio. La finalul primei zile de muncă, aceasta își va aminti cu emoție de momentele magice ale copilăriei în care, după ce asculta la difuzor „Ora exactă” și „Cotele apelor Dunării”, se așeza în fața oglinzii, descoperindu-și tonalitățile vocii, în timp ce dădea ora exactă. Cincizeci de ani mai târziu – răstimp în care presa autohtonă a suferit importante transformări, trecând eroic prin cenzura comunistă și entuziasmul bolnăvicios al democrației fragile de la începutul anilor 90 – Dona Tudor rememorează, în exclusivitate pentru Q Magazine, momente din fascinanta și exemplara sa carieră, oferindu-ne, totodată, o neprețuită lecție de jurnalism și profesionalism.


„Viața nu este ce ai trăit, ci ce îți amintești că ai trăit și cum ți-o amintești pentru a o povesti”, spunea Gabriel Garcia Marquez în motto-ul volumului său de memorii „Vivir para contarla”. Anul acesta ați sărbătorit 50 de ani de jurnalism. Privind înapoi cu nostalgie, cum vă amintiți, pentru a o relata, această jumătate de veac petrecută în slujba presei?

Toate experiențele trăite, cu bucuriile, dar și cu suferințele pe care acestea le aduc după sine, mi-au clădit bogăția sufletească și puterea de a continua, de a visa… Încă mă întreb dacă eu am ales această meserie sau dacă ea m-a ales pe mine, dar vă pot mărturisi cu sinceritate că, privind acum la propriul meu trecut, îl percep ca pe o condamnare la fericire. Ani la rândul, „întâlnirea cu microfonul” era precedată de un ritual aparte, încărcat de emoții constructive. Pentru mine studioul a fost și rămâne un templu.  Și  astăzi, mă apropii de „cuvânt”, cu sfială și plecăciune. Când am intrat la liceu, la 15 ani, domnul Petrică Morometescu, șeful stației locale de radioficare a Comunei Vida, m-a ales să fiu vocea feminină a programului local de radio. El a fost primul meu mentor în gazetărie. Am învățat să fac știri, reportaje, interviuri. La Radiodifuziunea Română debutam nouă ani mai târziu, în 20 mai 1974, la emisiunea „Debut poetic”, sub numele meu de fată, Dona Dragomir. Oamenii întâlniți acolo mi-au deschis calea spre lumea jurnalismului radiofonic. Aceeași perioadă este asociată și cu împlinirea vieții personale – m-am căsătorit și am adus pe lume primul meu copil, Cristian.

 

Cine v-a marcat începutul în televiziune?

Debutul în televiziune a fost marcat de întâlnirea cu Ilie Ciurăscu care mi-a spus clar: «n-ai ce căuta la știri, du-te la reportaj». Așa am ajuns să lucrez în Televiziunea Română cu Gheorghe Verman și Tudor Vornicu. „Ora exactă” din copilărie o asociam, acum, cu prezența reportericească la locul faptei, iar „Cotele apelor Dunării” s-au transformat, în timp, în călătorii profesionale, călătorii de inițiere. Pentru fiecare deplasare pe teren citeam cât pentru o sesiune de examene. Cel mai frumos compliment pe care l-am primit în cariera mea de jurnalist, a fost la Stațiunea de cercetări pomicole Mărăcineni – Argeș, când, la sfârșitul  interviurilor, directorul stațiunii, care ne însoțise peste tot, m-a întrebat nedumerit: «Unde ați terminat horticultura, că noi, horticultorii ne cunoaștem între noi?». I-am răspuns fericită: «Am terminat filologia și ziaristica, dar am citit multă horticultură înainte să vin la dumneavoastră la
filmare».

Pentru război te pregătești pe timp de pace

 

Anul 1989 vă găsea…

Terminasem un masterat în comunicare și mă încerca gândul unui proiect de cercetare pentru doctorat cu profesorul Petru Pânzaru, însă demararea acestui proiect care avea mai târziu să deschidă o altă etapă profesională pentru mine, a fost amânată de evenimentele din 1989, dar și de nașterea celui de-al doilea copil, Floriana. Mi-am reînceput activitatea când a fost numit, în calitate de președinte al TVR, Răzvan Teodorescu. Am găsit clădirea TVR-ului ciuruită de gloanțe. Pasarela era fără geamuri, „Blocul turn” era fără Tudor Vornicu, iar Gheorghe Verman se mutase la Radio. Televiziunea tinereții mele nu mai era. Începea televiziunea maturității mele. Am trăit în acești 50 de ani de gazetărie, cât pentru 50 de vieți. Am cunoscut oameni, care, între timp, mi-au devenit prieteni. Pentru fiecare viață, am altă învățătură.

În Hanoi, cu legendarul general vietnamez Vo Nguyen Giap, la 20 de ani de la căderea Saigonului

Ce a însemnat pentru dumneavoastră profesiunea de jurnalist de front din zona de conflict și cât de mult v-a schimbat această experiență?

Pentru război te pregătești pe timp de pace. Eu m-am trezit în plin război, cu  soțul meu, cu băiatul nostru care avea 9 ani, fata era prea mică și o lăsasem acasă, cu mama. Era în iunie 1991. Plecasem în concediu. Ne aflam într-un tren internațional oprit în stația de cale ferată Sezana, la frontiera cu Italia. Aveam deja câteva ore de așteptare atunci când ni s-a spus că frontiera este închisă. Începuse războiul. Cel care avea să ducă la destrămarea  Iugoslaviei. Cu un tren local am ajuns la Novo Gorize, iar de acolo, în șir indian, am mers pe jos, ca refugiații, până la frontiera terestră a Italiei. Era pentru prima dată când vedeam războiul pe viu, mirosul lui mi-a intrat în nări, frica  morții mi-a zburlit pielea. Am trecut pe lângă TAB-uri care fumegau, pe lângă sângele care băltea pe iarbă, auzeam bubuituri despre care nu știam de unde vin și ne opream din loc în loc și ne strângeam unii în alții de teamă. Atunci am trăit pentru prima dată solidaritatea suferinței.

 

Atunci aţi luat decizia să vă îndreptaţi spre jurnalismul de război?

Războiul era la știri, la televizor. Eu trecusem prin el. Nu mai puteam să rămân în afara lui. Pentru conștiința mea de jurnalist, mi se părea nedrept. Așa s-a născut serialul de televiziune „Lacrimi pe obrazul lumii”, cu reportaje – documentare din zone de conflict și război la care am lucrat până în anul 2004. Era un domeniu cu totul nou pentru mine, pe care nu aveam cum să-l înțeleg citind doar niște cărți. Pregătirea mea teoretică în domeniu a început la Colegiului Național de Apărare, apoi mi-am definitivat proiectul de cercetare cu un doctorat la Academia de Înalte Studii Militare cu tema „Agresiunea informațională și structurile mediatice”.

La Uige, în nordul Angolei, în cadrul Misiunii UNAVEM III

Au urmat zece ani în care am fost reporter în zone de conflict și război,  ani în care am învățat lecția vieții și a supraviețuirii – despre care nu înveți la nicio școală. Nici într-o zonă de conflict și nici într-una de război, nu te plimbi ca la o reuniune mondenă, întrebând, pe unul sau pe altul, de sănătate. Chiar dacă ai acreditare. Regulile sunt stricte, iar eu sunt adepta ordinei și a disciplinei. Un jurnalist, care își cunoaște bine meseria, știe să vadă și dincolo de o linie interzisă. Un jurnalist de front, pregătit în  domeniu, știe să decripteze declarația unui comandant de misiune la o conferință de presă. Deciziile trebuie luate rapid și te privesc atât pe tine, ca redactor, dar și pe cameramanul care face echipă cu tine.

Noul homo mobilis videns

 

S-a vorbit deseori, în ultimii ani, despre „moartea informației” și, implicit, despre dispariția presei. Sunt jurnaliștii victimele mașinăriei mediatice și a senzaționalismului practicat de aceasta?

Patrick Le Lay, unul dintre factorii de răspundere de la compania de televiziune franceză, TF1, șoca opinia publică printr-o declarație apărută într-un volum de interviuri: «Sarcina postului TF1 este de a ajuta Coca-Cola, de pildă, să vândă produsul său. Or, pentru ca un mesaj publicitar să fie perceput, trebuie ca mintea telespectatorului să fie disponibilă. Emisiunile noastre au vocația de a o face disponibilă: adică să o distrăm, să o destindem pentru a o pregăti pentru două mesaje. Ceea ce vindem noi companiei Coca-Cola este timp de creier uman disponibil».  Noul homo mobilis videns, acest Adam al erei supertehnicizate, se multiplică în comunitate, transformând-o într-o masă amorfă de indivizi cu timp de creier disponibil, de persoane insularizate, într-un areal psihosocial al gregarismului. A fi prizonier sau victimă  a mașinăriei mediatice și a senzaționalului practicat de aceasta, este o opțiune personală. Tăcerea, lipsa de reacție este o formă de complicitate. Valorile jurnalistice care mi-au ghidat profesia se aseamănă, cred eu, cu valorile medicale. Și vorbesc despre: competență, integritate, confidențialitate, compasiune și responsabilitate. Breasla jurnaliștilor ar trebui să găsească resurse organizatorice și pentru introducerea în cadrul acestei profesii a conceptului de mal-praxis jurnalistic.

 

Există, totodată, o dependență față de spectacolul mediatic la care suntem părtași prin intermediul Internetului și al tuturor celorlalte canale de informație și comunicație.

Lumea Internetului oferă, paradoxal, empatie. Surogatul din realitatea virtuală este de preferat vieții reale. Este o comunicare ce are în ea și cuminecare. Dacă este făcută cu onestitate. La o întâlnire cu profesorul american de jurnalism, Peter Gross, am asociat acestei avalanșe comunicaționale prin internet distincția pe care Constantin Noica o făcea: comunicarea este despre ceva, în vreme ce cuminecarea este întru ceva. Noica chiar dezvoltă într-un studiu raportul dintre mituri și mass-media afirmând, cu alte cuvinte, că pagina de ziar, de revistă și ecranul introduc omul contemporan într-o atmosferă mistică și într-un laborator al mitizării. Aici își au obârșia eroii mediatici admirați pentru charisma și aureola lor. La această alchimie magică a vedetei mediatice conlucrează ideea binelui triumfător, omniprezentă în basmul tradițional care acum se regăsește în telenovele, în foiletoane și în tronsoanele emisiunilor mondene.

Cu Jacques Chirac, la Casablanca – Maroc

Cu siguranță presa, așa decimată cum arată ea astăzi, nu va muri. Au existat ziariști mari și pe timpul lui Eminescu și Caragiale, au existat și în vremea lui Ceaușescu, există și acum și vor exista și de acum înainte. Ca profesor de jurnalism simțiți cel mai bine pulsul tinerei generații…

Eu n-aș folosi cuvântul decimat, ci transformat. Vă dați seama ce dramă a fost pentru scribi când s-a inventat tiparul? Ei, și? Mergeți la Cairo – papirusurile se cumpără și azi! Mergeți la Islamabad – ce școală deosebită de caligrafie există! La Beijing am găsit toc cu peniță și cerneluri de diferite culori. La Tokio am văzut cele mai mătăsoase coli de hârtie pentru scris. Trestia aceasta gânditoare care este omul, dacă n-ar mai citi și n-ar mai scrie, ar ajunge un coș de nuiele pentru cărat bolovani. Am avut șansa profesională de a preda cursuri de jurnalism audiovizual la Universitatea din București, la Universitatea Constantin Brâncoveanu din Pitești, Brăila și Râmnicu-Vâlcea, precum în cadrul unor proiecte europene la Timișoara, Galați și Cluj-Napoca. În prezent, sunt directorul Departamentului de Jurnalism de la Universitatea Hyperion din București și predau ceea ce știu cel mai bine: radio și televiziune. Sunt în mediul academic de aproape 20 de ani și aș putea spune că, într-adevăr, se simte valul unei noi generații. Jurnalismul este o profesie de vocație.

 

Ce ambiții îi mână în luptă pe acești tineri, viitorii jurnaliști de mâine?

Nu ştiu ce ambiții îi mână în luptă pe studenții care vor să devină jurnaliști. Unii vin  gata pregătiți în disimulare. Își spun că se vor descurca. Urăsc verbul acesta.  Expresiile: „văd eu”, „mă descurc eu”, „vom vedea”. O documentare temeinică asigură trei sferturi din reuşită. Jurnalismul nu este şcoală de literatură. Cerinţa minimă este scrierea corectă, coerentă şi concisă. Studenților le recomand să nu îmbătrânească înainte de vreme. Când urmează să adreseze o întrebare, trebuie să cunoască jumătate din răspuns. Să nu înceteze niciodată căutarea răspunsului la întrebarea „de ce?”. Dacă vor să câștige bani, au greșit facultatea. Banii se fac în comerț. Dacă vor glorie, au greșit etajul (la Universitatea Hyperion, jurnalismul este la etajul 8; la etajul 7 este Facultatea de Arte). Dacă vor să fie nu numai istorici ai clipei, ci și contemporani cu clipa, atunci jurnalismul le oferă șansa de a practica o profesie cu valoare de patrimoniu.

Alături de generalul italian Luciano Forlani, comandantul Forţei Multinaţionale pentru Misiunea Alba, Tirana

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top