Economia României și Intangibilii

Este vorba despre persoane și întreprinderi dintre cele mai diverse, de la persoane „certate cu legea” la companii de talie mare sau aflate într-o poziție privilegiată în sectorul economic în care activează ori persoane și companii cu bune conexiuni în mediile politic și administrativ. Trebuie spus că tentația de a ocoli sau de a limita obligațiile impuse din afară este un reflex aproape „natural” al oricărei persoane. În definitiv, regulile provoacă costuri, întârzieri și tot felul de alte „complicații” pe care o persoană angajată în atingerea unui obiectiv economic concret este puțin dispusă să și le asume. Astfel, cum autoritățile publice sunt tentate să emită reglementări în orice domenii și cu privire la orice aspecte, necesare sau nu, tot așa cei cărora li se adresează și care simt povara adusă de aceste reguli vor încerca să își facă viața mai ușoară și să aplice cât mai puțin aceste reguli. În definitiv, chiar frumusețea simplă a matematicii ne spune că cea mai scurtă cale între două puncte este o linie dreaptă! Pe de altă parte, regulile aduc și beneficii, în condițiile în care se aplică nediferențiat tuturor celor aflați în aceeași situație – acestea pot să asigure că „libertatea ta se oprește acolo unde începe libertatea celorlalți” – un principiu sănătos în orice societate. Regulile sunt osatura pe care se construiește orice sistem din societate – social, economic, politic. Lipsa regulilor – anarhia – sau nerespectarea acestora – anomia – sunt boli grave ale oricărei societăți.

Economia este încă tânără

Cele menționate mai sus sunt valabile oriunde în lume și în orice epocă istorică. Peste tot au fost oameni puternici, care nu s-au supus acelorași reguli sau care au încercat și au reușit adesea să deseneze aceste reguli în folosul lor. În cazul României, fenomenele de acest gen au fost și sunt accentuate de „tinerețea” economiei de piață, laolaltă cu o insuficientă asimilare a beneficiilor aduse de existența și respectarea regulilor, în general. Tinerețea regulilor economiei de piață se suprapune peste o egală tinerețe a sistemului politic democratic, în cadrul căruia acestea funcționează. Dacă frământările, insuficiențele și nerespectarea regulilor democratice au fost mai evidente și au făcut obiectul a numeroase analize în societate în ansamblul său, în mass-media și în mediile intelectuale, nu de aceeași atenție s-au bucurat și se bucură înțelegerea și aplicarea corectă a regulilor mecanismelor economiei de piață și efectele nerespectării acestor reguli, cu câteva remarcabile excepții cum sunt materialele realizate de Lucian Croitoru. O democrație funcțională nu poate exista în lipsa unui sistem economic sănătos (corect), bazat pe respectarea regulilor economiei de piață și a drepturilor de proprietate. Istoria umanității este grăitoare în acest sens – dacă în lume au existat sau există economii de piață liberă în absența unei democrații funcționale, nu a existat și nu există niciun stat cu un sistem politic pe deplin democratic, dar bazat pe o economie controlată de stat. Așa că se cuvine să acordăm maximă atenție respectării regulilor jocului economic.

De la blugii turcești la „capitaliștii inocenți”

În România, după 1990, ne-am regăsit cu toții într-o mare de libertăți și drepturi cu care cei mai mulți nu știam ce să facem și pe care le-am folosit adesea în modul cel mai simplu cu putință – consumând cât mai multe și căutând maxima varietate de care fusesem lipsiți în perioada anterioară. Neobișnuiți cu inițiativa economică, cei mai mulți am îngroșat doar rândurile consumatorilor și nu ne-am implicat mai deloc sau deloc în mod activ în viața economică. Inițiative forțate, venite „de sus”, cum a fost distribuirea gratuită de acțiuni către toți cetățenii, nu au relevanță, iar modul lor de aplicare s-a dovedit a fi mai degrabă contraproductiv (acordarea de acțiuni și cupoane de privatizare ducea cu gândul mai mult la perpetuarea uneia dintre lozincile folosite în perioada dictaturii comuniste din România – „Proprietari, Producători și Beneficiari”). Am ieșit din comunism cu sentimente împărțite, mințile noastre fiind prinse în contradicția dintre îndoctrinarea la care am fost supuși – capitalismul este rău – și dorința de a beneficia de prosperitatea adusă de capitalism și pe care o întrevăzusem în episoadele serialului Dallas și în revistele aduse din Germania (în anii ’90 se mai folosea încă expresia, cu privire la un magazin bine aprovizionat, că este „Neckermann”). Lipsiți de o cultură a funcționării economiei de piață, am parcurs perioade extrem de tulburate și am parcurs, ca țară, un drum sinuos și șovăielnic care ne-a făcut să ne integrăm în clubul Uniunii Europene după majoritatea țărilor din regiune, cu care fusesem colegi în precedentul club al țărilor cu economie centralizată. Până și noțiuni de bază ale economiei libere, cum este cea de „businessman”, au plecat la drum și au rămas cu handicapul unei conotații negative, sub forma de „bișnițar” (de notat că nici „speculant” nu ar trebui să aibă, în mod normal, o conotație negativă, dar cu toate acestea, și acest termen este folosit în mod depreciativ). Varianta în limba română a acestei profesii – „om de afaceri” – riscă să capete, mai devreme sau mai târziu, aceeași conotație negativă în condițiile în care această calitate este folosită frecvent în mass-media (probabil din cauza imperativului respectării prezumției de nevinovăție) pentru a descrie persoane certate cu legea și care au făcut avere prin mijloace incorecte.

Evoluția relațiilor economice din România de la unele tipice unei economii centralizate la relații de piață a trecut, într-o perioadă relativ scurtă, prin mai multe etape: de la capitalismul primitiv al importatorilor de blugi și alte produse din Turcia, la capitalismul „sălbatic” al perioadei privatizărilor marilor întreprinderi de stat și până la capitalismul „de cumetrie” (ca să folosesc o expresie devenită faimoasă) al întreprinderilor de stat și al altor întreprinzători care au avut succes tot prin relații de afaceri cu statul. A existat și există, în paralel, și un capitalism, pe care l-aș putea numi, în antiteză cu cele menționate anterior, un capitalism „al inocenților” – al celor care au construit de la zero și au dezvoltat, fără a fi sprijiniți sau măcar încurajați de autorități ale statului, afaceri de mare succes. Aceștia sunt mai puțin cunoscuți (în jargonul anglofon actual, ei sunt low-profile, dar putem să îi numim pur și simplu „modești”) având în vedere că mass-media preferă să popularizeze modelul negativ – dar, probabil, mai spumos – al capitalistului de cumetrie. Nu putem aprecia dezordinea (folositoare doar unora) și modul în care s-a dezvoltat capitalismul după 1990, dar o astfel de evoluție este departe de a fi specifică României sau măcar fostelor economii centralizate din estul Europei. Relațiile economice de piață nu apar peste noapte și nici nu se maturizează în seră, ci parcurg etape dintre care unele nu sunt de admirat (vă mai aduceți aminte de „Vestul Sălbatic”?).

Consiliul Concurenţei şi cercul virtuos

Oricine se poate întreba, având în vedere contextul în care putem vorbi de capitalism și capitaliști români în prezent, astfel cum l-am descris mai sus, ce poate face o instituție cum este Consiliul Concurenței, care aplică regulile de concurență general valabile la nivelul Uniunii Europene și prin alte economii dezvoltate? Să se adapteze la realitățile din România? Să accepte pur și simplu aceste realități, sub vechea formulă „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”? Din punctul de vedere al echipei de la Consiliul Concurenței, nu aceasta a fost calea de urmat. Am preferat să acționăm mereu conform „fișei postului”, în care scrie: aplicarea regulilor de concurență, ferm și fără discriminare. Asta înseamnă ca faptele grave descoperite să fie sancționate cu maximă severitate dar, în același timp, să înțelegem cât mai bine modul de funcționare a operatorilor economici și să sprijinim demersurile acestora, câtă vreme sunt legitime și nu afectează alte întreprinderi sau consumatorii. Am ales această abordare convinși fiind că există un cerc virtuos, în care o aplicare fermă și corectă a regulilor concurenței conduce, alături de politici publice bine formulate și aplicate, la o economie națională mai eficientă și, în consecință, mai puternică. Am putut constata existența acestui cerc virtuos în țările dezvoltate din punct de vedere economic, de la „titanii” tradiționali – SUA, Germania, Olanda, Marea Britanie, Japonia – la titanii în devenire, cum sunt Brazilia, Africa de Sud, Chile, Polonia sau Coreea de Sud. Ca atare, am încercat și încercăm mereu, în activitatea noastră, să respectăm principiile, dincolo de orice motive care ar înclina către compromisuri convenabile unora pe termen scurt, dar generatoare de pierderi pentru cei mai mulți, pe termen mediu și lung.

Eliminarea vacilor sacre

Unul dintre principalele obiective pe care le-am urmărit în ultimii ani a fost să arătăm că legea se aplică la fel tuturor, inclusiv întreprinderilor de genul celor menționate mai sus, care în virtutea puterii lor economice sau a bunelor relații în „înalta societate” au considerat că nu trebuie să respecte aceleași reguli de concurență și că lor nu li se pot aplica sancțiuni considerabile de către vreo instituție publică. Ca atare, am aplicat cu aceeași fermitate legea fie că era vorba de mari companii de stat (care trăiau cu iluzia că ar avea doar beneficiile funcționării în regim comercial, nu și obligațiile aferente, plus bunele legături în mediul politic), de mari corporații multinaționale (care considerau că simpla lor prezență aici și beneficiile incontestabile aduse economiei și consumatorilor români justifică un tratament preferențial în ceea ce privește sancțiunile pentru încălcarea regulilor de concurență), de operatori economici care consideră că trebuie să fie tratați mai blând doar fiindcă au capital românesc (un cartel, de exemplu, este, de fapt, furt, și nu contează prea mult dacă cel care face asta este un conațional sau un străin) sau de operatori economici „abonați” la contracte din fonduri publice și aflați, inevitabil, în bune raporturi cu factorii de decizie administrativă și politică. Nu am căutat, desigur, să investigăm cu precădere și să sancționăm astfel de întreprinderi – prioritizarea activității se face după alte criterii, dintre care cele mai importante sunt gravitatea aparentă a faptelor investigate și sectorul economic în care acestea au avut loc. Dar am fost neabătuți și am încercat să nu ascultăm de „cântecele de sirenă” atunci când unor astfel de companii le-a venit rândul să compară în fața Consiliului Concurenței. Am denumit această abordare eliminarea fenomenului „intangibililor” („vacilor sacre”) din economia României și putem spune că, până acum, am reușit să transmitem mesajul că niciun operator economic – oricât de mare ar fi și orice alte beneficii ar produce – nu va putea beneficia de imunitate sau măcar de o abordare mai clementă în ceea ce privește respectarea regulilor liberei concurențe. Nicio întreprindere care se așază de-a curmezișul regulilor la a căror respectare veghează Consiliul Concurenței nu ar trebui să se mai creadă intangibilă, deși asta nu înseamnă că astfel de operatori economici vor înceta cu desăvârșire să mai încalce aceste reguli.

Merită efortul

Vor fi destui sceptici care vor spune: cu o floare nu se face primăvară. Și poate că au dreptate, cu diferența că nu este vorba de singura autoritate publică din România care are o astfel de abordare, chiar dacă aceste autorități nu sunt încă foarte numeroase. Alți sceptici ar putea spune că demersurile împotriva „intangibililor” sunt asemenea muncii lui Hercules la grajdurile lui Augias, și, deci, în egală măsură, ar fi sortite eșecului. Acești sceptici ar putea avea chiar și mai multă dreptate, dar dificultatea extraordinară a efortului nu înseamnă că acesta nu poate și nu trebuie depus. Faptul că este dificil să asiguri respectarea regulilor de circulație la un număr atât de mare de șoferi, dintre care unii se pot crede „stăpânii drumurilor”, nu înseamnă că demersurile de detectare și sancționare a contravenienților ar trebui abandonate. Sau faptul că este greu ca toți cei care fură să fie prinși și sancționați nu înseamnă că eforturile de prindere a acestora ar trebui urmate cu mai puțină vigoare. Dacă valorile protejate de regulile de circulație (inclusiv protejarea vieții celor implicați) sau de regulile care pedepsesc furturile (dreptul de proprietate) sunt suficient de importante pentru o societate, atunci efortul și costurile impuse de investigarea și sancționarea unor astfel de fapte sunt justificate. Raporturile economice și desfășurarea lor în condiții corecte sunt de maximă importanță pentru societatea românească și pentru fiecare cetățean, astfel că acestea justifică eforturile și munca depuse de echipa Consiliului Concurenței și de alte autorități ale statului cu care colaborăm: în primul rând Parchetul și autoritățile de reglementare sectoriale.

Combaterea „intangibililor” rămâne o misiune de onoare a Consiliului Concurenței. Fără a avea ambiția de a elimina complet activitățile contrare regulilor de concurență, reducerea numărului unor astfel de companii și a sentimentului de impunitate pe care unii operatori economici ar mai putea să îl aibă va face mult bine economiei și celor care desfășoară activități economice în mod corect. Vorba românului – „frica păzește pepenii”.

Valentin Mircea este jurist, specializat în dreptul afacerilor – dreptul concurenței, dreptul energiei și dreptul fiscal. Din decembrie 2011 este vicepreşedinte la Consiliul Concurenţei.