Jurnal. De la „Străina” din carte la mormântul Zoei Dumitrescu-Bușulenga, de la Voroneț la „Lucania” lui Carlo Levi

18 noiembrie. STRĂINA DIN CARTE

Uneori, a întâlni bărbatul providențial, în afara căsătoriei, poate fi Salvarea intelectuală și emoțională. Povestea de dragoste dintre Hortensia Papadat-Bengescu și Eugen Lovinescu este o astfel de întâlnire.

O carte atât de frumoasă încât am citit-o și în mașină, la semafor, și la restaurant, pentru că nu o puteam lăsa.

Nu, nu există dragoste în afara admirației… Pot admira un om pe care nu îl iubesc, dar nu pot iubi un om pe care nu îl admir…

Ana Maria Sandu, ați scris o carte absolut MINUNATĂ! Ați surprins drama și sensibilitatea unei scriitoare neînțelese de propriul soț, cu care și-a petrecut 40 de ani și cu care a făcut 5 copii. Ați evidențiat statornicia unui bărbat admirat și adulat de atâtea alte femei. O carte scrisă simplu pentru că Povestea pe care o spune are valoare prin ea însăși.

Am cumpărat mai multe exemplare, le țin în mașină și le dăruiesc unora dintre oamenii cu care mă-ntâlnesc și pe care îi contaminez deja cu entuziasmul meu când le povestesc cum a vrut Hortensia Papadat Bengescu „să se răzbune pe părinții ei” și a sfârșit răzbunându-se pe ea însăși și cum Departele ne poate împlini așa cum nu reușește Aproapele.

12 decembrie, DOR DE AMZA PELLEA

Am văzut zeci de concerte organizate în lume, de-a lungul timpului, cu muzica de film compusă de Ennio Morricone, Hans Zimmer sau John Williams.

Într-un demers lăudabil, cercetători și doctoranzi români, coordonaţi de Nicolae Gheorghiță, prorectorul Universității Naționale de Muzică din Bucureşti, au adus un omagiu şi compozitorilor români care au contribuit la succesul unor filme celebre românești. De data aceasta a fost ales filmul istoric.

„«Pe aici nu se trece! este filmul preferat al copilăriei mele, iarna, alături de tatăl meu și sora mea, alături de bradul de Crăciun. Mi se furnică pielea și îmi dau lacrimile. Ce sublim ar fi un concert de muzică românească de film istoric!… În fiecare zi mi-aș lua bilet!” Acestea sunt gândurile entuziaste pe care unii comentatori le-au scris pe youtube, sub genericul filmului Pe aici nu se trece!»”, a spus Nicolae Gheorghiță.

Noi, cei din linia întîi este un film românesc realizat de Sergiu Nicolaescu în 1986. Acțiunea se petrece în octombrie 1944 (prima parte) și decembrie 1944 – ianuarie 1945 (a doua parte) pe fronturile din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia. O parte dintre filmări, din martie 1985, s-a făcut în incinta fostei Mănăstiri Văcărești.

,,Cu acest film am fost selecționat la Festivalul Filmului din Los Angeles, o alegere care poate duce la Oscarul pentru film străin. Am avut un mare succes de presă. Spuneau ei că Noi, cei din linia întâi pare un film american, pentru mine un adevărat compliment”, povestea Sergiu Nicolaescu într-un interviu.

Ștefan cel Mare – Vaslui 1475 se află pe locul 10 în topul celor mai vizionate pelicule româneşti din toate timpurile, după cum atestă un comunicat din 2006 al Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România.

Mihai Viteazul este pe locul 3 în topul audienței și a fost propunerea României pentru Oscar, secțiunea Cel mai bun film străin, în 1972.

Muzicologul Valentina Sandu-Dediu a evidențiat faptul că filmul istoric s-a făcut la cererea lui Nicolae Ceaușescu, din dorinţa de-a realiza epopeea națională, și că ,,filmul este un instrument de manipulare”, poate unul dintre cele mai performante.

Desigur, și Hollywoodul este o astfel de mașină de propagandă, proamericană, fără ca asta să știrbească din succesul la public al unora dintre peliculele celebre.

Cu toate acestea, spectacolul de la Opera Națională a fost posibil prin filmele și coloanele sonore ale unor compozitori ai trecutului, în timp ce filmul românesc de astăzi, cel făcut în libertate, care ia premii pentru că denigrează România, subliniindu-i disfuncționalităţile, filmul care subminează şi mândria națională şi coeziunea românilor, nu este capabil să genereze un astfel de moment artistic.

În 30 de ani de libertate, cinematografia românească nu a mai realizat niciun film istoric de anvergură, cu excepția producţiei Oglinda, a lui Sergiu Nicolaescu, regizorul cu cele mai multe filme în topul preferințelor din toate timpurile.

Cunosc personal eforturile pe care un regizor precum Toma Enache le face de câțiva ani pentru un film dedicat lui George Enescu.

Statul român şi liderii lui, indiferent de partid sau de perioadă, nu au considerat nici necesar, nici relevant să sprijine realizarea unor filme prin care să promovăm marile valorile ale acestui popor.

Filme dedicate lui Ciprian Porumbescu, Eminescu, Ion Creangă sau momentelor eroice ale istoriei noastre au fost realizate, toate, înainte de 1989. Oare de ce?

Astăzi s-au împlinit 40 de ani de la trecerea lui Amza Pellea din viață în eternitatea filmului.

Actrița loana Pavelescu, interpreta personajului principal feminin, Ruxandra, din Osânda, ne-a luat alături de lacrimile din ochii ei într-un moment de reculegere pentru Amza Pellea, personajul principal masculin din același film. Apoi ne-a dezvăluit că scena drumului ei prin nămeţi, iarna, însărcinată fiind, către coliba de la Cota 2000, unde trăia, aproape de Cer și de Dumnezeu, fostul ocnaş Manlache Preda, condamnat pentru că se răsculase în 1907, a fost inclusă de Universitatea California din Los Angeles între cele mai frumoase scene de dragoste de film din toate timpurile. Cei doi nu se ating, nu se îmbrățișează, nu se ajung… și totuși fac prin acest necuprins dintre ei o scenă cutremurătoare, tandră și disperată în același timp.

16 decembrie, HIROTONIRE

Într-o lume care își pierde sensul și valorile pe baza cărora civilizații întregi s-au construit, dezvoltat, desăvârșit și inspirat, în timpuri în care oamenii devin câini, merg în patru labe pe străzi și latră, iar noi trebuie să le respectăm această alegere, când Dumnezeu mai câștigă un slujitor oficial e semn de echilibru. Chiar dacă relativ.

Directorul Agenției de Presă a Patriarhiei, Basilica, cel care făcea oricum o lucrare a „binelui de știut” de ani de zile, a fost tuns la monahism, devenind din laicul Aurelian Iftimiu, monahul Nicolae.

Am urmărit eforturile și echilibrul său jurnalistic, am scris despre ele și tocmai din prețuire pentru munca și profesionalismul său am acceptat să fiu parte la aniversarea celor 15 ani de la înființarea agenției de presă a Patriarhiei, printr-un interviu pe care l-am acordat atunci.

Aurelian Iftimiu a fost mereu „dicționarul” viu cu care m-am consultat înainte de-a scrie o scrisoare oficială unor înalți ierarhi pentru a nu leza prin formule subiective sau când am vrut să aprofundez un termen din jargonul bisericesc. Ne-am conjugat deseori energiile pentru a împărtăși adevărul Bisericii și a căuta adevărul lumii.

Emoția mamei sale, din momentul tunderii în monahism, spune totul despre valoarea alegerii pe care fiul său a făcut-o. Am stat alături de ea câteva zile mai târziu, în momentul hirotonirii de la Paraclisul Catedralei Neamului. Imaginile realizate de Raluca Ene precum și alte detalii sunt aici.

24 decembrie, LA MORMÂNTUL PROFESOAREI ZOE DUMITRESCU-BUȘULENGA

Am iubit-o! O iubesc! Acum câteva ore i-am și spus…

25 decembrie, Colindul de la Sucevița

Glasurile îngerești ale măicuțelor de la Mănăstirea Sucevița, dimineață, la slujbă…

Noi n-am ştiut că-n noaptea-aceea rece,
La Betleem, în iesle, lângă boi,
Plângând ni se năştea în grajd un rege,
Din cerul slavei coborât la noi.

Ni Te vestiseră demult bătrânii,
Şi-n visul lor profeţii Te-au văzut,
Te aşteptau şi robii şi stăpânii,
Dar ai venit, şi nu Te-am cunoscut.

De-atâtea ori, cu glasuri legănate,
Preoţii ne citeau din sulul scris,
Şi toţi stăteam cu suflete furate
De dorul lui Mesia cel Promis.

Dar cine-ar fi putut atunci cunoaşte
Că Tu, Mesia, aşteptat din veac,
Vei coborî smerit şi Te vei naşte
Ca cel mai slab din oameni şi sărac !

Credeam că ceru-n fulgere aprinse
Ne va orbi cu ochii Tăi de jar,
Când colo Tu Te naşti pe paie-ntinse
La pâlpâirea unui felinar !

Palatele erau şi-aşa prea multe,
Puteai găsi în ele pat curat,
Dar ai lăsat ciobanii să-Ţi asculte
Duiosul plâns, Copile minunat !

Tu, Creatorul lumilor de astre,
În paie, Doamne, să ajungi să stai ?
Din tronul Tău, pe drumurile noastre,
Uitat şi nici măcar un pat să n-ai ?

26 decembrie, ALBASTRUL DE VORONEȚ

„Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii, dar iubirea Lui devine bucurie în cei care au răspuns iubirii Lui şi au împlinit voia Lui, şi devine mustrare de conştiinţă în cei care au refuzat iubirea Lui. Prin urmare, Judecata universală se petrece în conștiința oamenilor, aceasta fiind luminată, în Ziua de Apoi, de harul, dreptatea și iubirea lui Dumnezeu. De aceea, Dreptul Judecător din marea frescă de la Voroneţ nu este mânios, nu este încruntat, nu este tulburat, ci are chipul senin, o seninătate desăvârşită. În acest sens, chipul Dreptului Judecător de la Voroneţ contrastează cu faţa severă a Dreptului Judecător de la Capela Sixtină a Vaticanului”.

Mi-am amintit aceste cuvinte ale Patriarhului Daniel, uitându-mă astăzi, la pictura ce-a înfrumusețat Mănăstirea construită în doar trei luni din voința domnitorului Ștefan cel Mare și în care sălășluiesc moaștele Cuviosului Daniil Sihastrul, unul din cei mai mari sfinți pe care i-a odrăslit pământul Moldovei.

2 ianuarie, PRIMUL MUZEU DIN AN

Muzeul Național din Matera găzduieşte principala pictură a lui Carlo Levi, Lucania 61, un portret colectiv, în manieră expresionistă, al oamenilor săraci ai sudului, pe care Levi, exilat aici din cauza convingerilor sale antifasciste, i-a îndrăgit atât de mult. Inspirat de ei, avea să scrie romanul Cristos s-a oprit la Eboli, aşa cum Moise n-a văzut Țara Promisă, ci a ajuns doar până la marginea ei, simbolizând faptul că în acest loc „uitat de Dumnezeu”, singura care tronează este sărăcia.

Alături de Lucania, într-o sală care îi este dedicată, sunt expuse alte lucrări ale acestui evreu, mai puțin medic și mai mult pictor, prieten cu Stravinsky și Prokofiev. Am pus imagini aici.

Am văzut şi picturi rupestre, recuperate după 700 de ani, precum și clarobscururi ale școlii napoletane de la 1400-1500, á la Caravaggio.

Ah, am uitat să vă spun să mergeți să vedeți filmul care îi este dedicat. Michele Placido a făcut o capodoperă, nu un film!

În micuțul orășel Gravina in Puglia l-am găsit pe Iisus Pantocrator, așezat între Sfinții Pavel și Mihail, într-o pictură rupestră datată în secolul al XII-lea. Și câteva incunabule în Biblioteca ce poartă numele cardinalului Antonio Fini, cel care a și donat mare parte dintre aceste comori scrise de mână sau de la începuturile tiparului. Un manual după care se desfășurau procesele Inchiziției, o Biblie poliglotă – cu textul în ebraica originală, în arabă, sanscrită, persană, greacă și latină –, o carte a lui Mao Zedong și un Nou Testament în chineză și, bijuteria coroanei, Jurnalul Cardinalului Fini din ziua Conclavului de la 1730, cu voturile care l-au ales pe Papa Clement al XII-lea, la vârsta de 78 de ani. Până la Papa Benedict al XVI-lea a rămas cel mai vârstnic suveran pontif, la momentul alegerii.

Mi-a deschis biblioteca un preot catolic, care mi-a fost ghid amabil printre cărțile ascunse după fațada pe care stau Vittorio Emanuele II și Garibaldi (doi dintre „părinții Italiei”), măsurând timpul dintr-un ceas de la 1610, cei doi fiind pictați ulterior, când ceasul, care era pus pe un turn ce stătea să cadă, a fost mutat pe fațada actualei clădiri. Unele dintre cărțile ce se găsesc în Biblioteca Fini au fost interzise, având astăzi valoarea unor martori ai timpurilor cenzurii.  Imaginile sunt aici.

Gravina in Puglia mai este celebră și pentru că l-a dat Bisericii pe Papa Benedict al XIII-lea.

Am început anul călătorind din prima zi, în speranța că așa vor fi toate cele ce vin. În Lumină și Iluminare…