Martirii credinţei în închisorile comuniste

Cele mai vii pilde care amintesc de sacrificiul Mântuitorului pot fi regăsite în istoria recentă a României. În Săptămâna Patimilor, creştinii de azi încearcă să găsească exemple de urmat în Vieţile Sfinţilor, cărţi care povestesc diferite întâmplări miraculoase petrecute cu secole în urmă. Cu toate acestea, cele mai vii pilde sunt tocmai cele din istoria recentă a României. Sunt exemplele de sacrificiu personal ale celor care au plătit cu viaţa, pentru că nu au renunţat la crezul lor şi au refuzat să facă pactul cu regimul comunist.

În inchisorile comuniste, condiţiile de trai au fost de neimaginat, totul fiind gândit diabolic, astfel încât deţinutul să se afle tot timpul la limita dintre viaţă şi moarte.

Paştele în închisoare

Cei care au trecut prin închisorile comuniste îşi amintesc că, în perioada Paştelui, lumina Învierii era mai puternică decât opresiunea. Oamenii spun că, în Noaptea Învierii, în ciuda interdicţiilor gardienilor, imnul „Cristos a înviat din morţi” răsuna din toate celulele închisorilor din Gherla, Aiud sau Sighet. De asemenea, au fost cazuri în care gardienii au fraternizat cu detinuţii. Un preot închis în beciurile Securităţii din Bistriţa a reuşit să celebreze liturghia după ce un gardian i-a strecurat câteva boabe de struguri, din care a stors sucul şi a obţinut vinul necesar pentru cuminecatura. Pâinea a pus-o deoparte din raţia sa de deţinut.

Tortură, frig, întuneric şi înfometare

Cele mai intalnite modaliati de tortura, aplicate mai ales detinutilor politici au fost: lovituri in partile vulnerabile ale trupului; lovituri repetate aplicate talpilor; loviri cu lopata si cu alte obiecte dure; pironirea in cuie; strivirea degetelor si scoaterea unghiilor; smulgerea parului din cap; arderea cu foc a anumitor parti ale trupului; adancirea ranilor si presararea lor cu sare; obligatia de a manca lucruri cat mai murdare.

De asemenmea, detinutii politici erau supusi celor mai inumane conditii de detentie: erau infometati, nu aveau voie sa stea jos, erau obligati sa mearga incontinuu, dormeau pe jos, pe rogojine sau pe scanduri, in celule reci si, uneori, lipsite de lumina. Printre metodele de maltratare psihica si fizica des intalnita in inchisorile comuniste.se număra şi suprapopularea celulelor, condamnatii fiind inghesuiti in celule, incat adesea se ajungea la imposibiliatea de a sta asezat. Spre exemplu, la inchisoarea Jilava, intr-o celula in care puteau locui normal doar 40 de detinuti, au fost inghesuiti 300 de oameni. Din acest motiv, arul din celulă devenea insuficient, motiv pentru care detinutii veneau, pe rand, in dreptul usii, spre a inspira pe sub toc.

Au avut în comun credinţa nestrămutată în Isus Cristos

Foamea era insa cea mai puternica metoda de tortura aplicata detinutilor politici, parca mai dureroasa decat orice bataia si umilire. Cand detinutul nu era pedepsit suplimentar, prin oprirea ratiei zilnice de mancare, acesta primea o masa in valoare de 500-1.000 de calorii. Alimentele folosite in inchisori erau, adesea, produsele care nu se vindeau la magazinele comuniste: arpacas, orz, varza, dovleci, gulii, cartofi, napi, etc. Carnea nu exista in regimul alimentar din inchisorile politice, iar cand aceasta era prezenta, ea consta mai ales din ramasite luate de la macelarii (gheare, copite, bojoci, buze, pielite, capete de animale)…

Printre aceşti deţinuţi s-au aflat şi sute de martiri ai credinţei, care şi-au purtat crucea în închisorile comuniste. Unii dintre ei au reuşit să vadă sfârşitul regimului ateu. Alţii au murit cu gândul la clipa prăbuşirii acestuia. Ortodocşi, catolici sau protestanţi, martirii secolului XX au avut în comun credinţa nestrămutată în Isus Cristos.

NICOLAE STEINHARDT

Nicolae Steinhardt s-a născut în anul 1912, într-o familie evreiască ce locuia în comuna Pantelimon de la periferia Bucureştiului. Printre colegii săi de generaţie şi de şcoală s-au numărat Mircea Eliade, Dinu Pillat sau Constantin Noica.

Nicolae Steinhardt a frecventat Cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, unde şi-a descoperit talentul literar. El şi-a luat licenţa în Drept şi în Litere. A devenit avocat şi şi-a luat doctoratul în Drept constituţional la Universitatea din Bucureşti. În paralel, şi-a început activitatea literară. Preocupat de concepţia creştinilor asupra evreilor, Nicolae Steinhardt a publicat volumul în limba franceza „Essai sur la conception catholique du Judaisme”. În anul 1944 el începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale. În anul 1947 începe prigoana comunistă împotriva sa. Nicolae Steinhardt este concediat de la revistă şi dat afara din Barou. El a devenit un mărunt slujbaş. În anul 1958, a fost arestat, alături de prietenii săi Constantin Noica şi Vladimir Streinu. Deşi era evreu, el a fost acuzat, paradoxal, în lotul unor presupuşi legionari.

Nicolae Steinhardt a fost condamnat la 13 ani de muncă silnică. În închisoarea Jilava, în anul 1960, a decis să se convertească la creştinism. Intelectualul evreu a fost botezat clandestin în celula transformată în capelă de ierarhul ortodox basarabean Mina Dobzeu, un alt martir al prigoanei comuniste. Mina Dobzeu a plătit şi el preţul rezistenţei anticomuniste. El a fost condamnat şi pentru faptul că s-a opus încorporării Basarabiei în Uniunea Sovietică.

Naşul său de botez a fost Emanuel Vidraşcu, fostul şef de cabinet al mareşalului Ion Antonescu. La ceremonie au asistat şi doi preoţi romano-catolici, doi greco-catolici şi un pastor protestant.

Evenimentul îi înlătura orice dubiu, şovăiala, teama, lene, descumpănire”, după cum mărturisea Nicolae Steinhardt în volumul său, numit „Primejdia mărturisirii”.

A fost purtat prin închisorile din Gherla şi din Aiud, unele dintre cele mai înfiorătoare temniţe comuniste. În anul 1964, el a fost eliberat, ca urmare a graţierii deţinutilor politici, gest prin care conducătorii comunişti încercau să câştige bunăvoinţa Occidentului. Nicolae Steinhardt, imediat după eliberare, a intrat în schitul Darvari de lângă Bucureşti, unde a fost cuminecat prima dată.

Nicolae Steinhardt a început să scrie „Jurnalul fericirii”, testamentul său literar, născut din experienţa suferinţei în închisoare. Manuscrisul i-a fost confiscat de Securitate, însă, după intervenţii repetate, i-a fost restituit. O parte a manuscrisului său a ajuns la Paris, la secţia românească a Radio Europa Libera, unde a fost radiodifuzat de Monica Lovinescu şi de Virgil Ierunca. În România, „Jurnalul fericirii” a fost publicat în anul 1991 şi a primit premiul criticii literare în anul 1992. Până atunci, Nicolae Steinhardt a intrat în Mănăstirea Rohia din Ţara Lapuşului. Aici, el a devenit călugăr în data de 16 august 1980, la o zi după ce participase la liturghia de Sfânta Maria Mare.

Acolo, în mănăstirea situată pe culmea unui deal din ţinutul unde odinioară hălăduia Pintea Haiducul, el a pus în ordine vasta bibliotecă a mănăstirii, care conţine peste 23.000 de volume. În data de 30 martie 1989, înainte să apuce să vadă sfârşitul comunismului, a murit în spitalul din Baia Mare. Cel care îl botezase, colegul său de celulă, părintele Mina Dobzeu, i-a fost alături în ultimele zile.

Nicolae Steinhardt este înmormântat într-un cimitir modest, la marginea unei păduri seculare ce străjuieşte Mănăstirea Rohia.

VASILE VOICULESCU

Încă din 1946 Vasile Voiculescu frecventează cercul religios “Rugul Aprins” de la mănăstirea Antim. Aici încheagă o prietenie cu părintele Agaton Sandu Tudor, cu Alexandru Mironescu11, Benedict Ghiuş şi, mai târziu, cu Andrei Scrima. De altfel, când tânărul teolog Scrima era bibliotecar la Biblioteca Patriarhiei, în perioada 1953-1956, Vasile Voiculescu îl vizita aproape zilnic, chiar dacă asociaţia “Rugul Aprins” fusese desfiinţată de autorităţile statului în 1948. În cartea sa, Timpul rugului aprins, Andrei Scrima îşi aduce aminte de prezenţa lui Voiculescu la întrunirile intelectualilor de la Antim: “Dincolo de prestigiul recunoscut al unei personalităţi de cultură, descopeream îndeaproape omul, în prezenţa lui de gingăşie şi de eleganţă intelectuală”12.

Închisoarea, îndurată cu demnitate

Pentru păstrarea acestor legături cu intelectuali ce odinioară frecventaseră “Rugul Aprins”, în noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu va fi arestat de către Securitate în lotul “Teodorescu Alexandru şi alţii”, pentru infracţiunea de “uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută şi pedepsită de articolul 209, din Codul Penal.

În timpul interminabilelor şi severelor interogatorii, Voiculescu răspunde ferm: “Eu n-am desfăşurat nici un fel de activitate împotriva regimului democrat popular din RPR”. Ancheta a încercat să-l învinuiască de “activitate fascistă” pentru colaborarea cu revista “Gândirea” şi că ar face parte dintr-un “grup contrarevoluţionar”, al cărui cap ar fi ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor. Poetul a susţinut neclintit în continuare că nu a făcut politică antistatală, iar întâlnirile sale din casa lui Alexandru Mironescu cu Sandu Tudor şi alţi foşti din Rugul Aprins erau doar cercuri literare şi religioase13.

Imobilizat de boală

După anchete interminabile şi chinuitoare, în procesul din 8 noiembrie 1958 Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Bucureşti, prin Sentinţa nr. 125, îl va condamna pe Vasile Voiculescu la 5 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii14. În timpul detenţiei Voiculescu a fost purtat prin închisorile de la Jilava şi Aiud. Aici el va contacta un TBC la coloană, fiind imobilizat de boală.

Despre comportamentul lui Vasile Voiculescu în puşcărie deţinem câteva mărturii valoroase. Istoricul Vasile Boroneanţ îşi aduce aminte de întâlnirea sa cu marele poet şi de comportamentul acestuia: “Eram istovit de puteri, iar în salon era linişte. […] După o vreme, când m-am trezit fără să mă pot mişca, am rotit doar ochii prin încăpere încercând să mă familiarizez cu locul. Am zărit atunci într-un pat din colţul salonului, un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu. Am resimţit dintr-o dată o mare atracţie pentru el. Simţămintele au fost reciproce, pentru că, spre seară, l-am auzit întrebând: «Cine e tânărul care a fost adus la noi? Ajutaţi-mă să ajung la el». În scurt timp s-a aşezat pe marginea patului adus de câţiva fraţi de suferinţă, printre ei şi Jidveanu. M-a întrebat cu blândeţe cine sunt şi de unde vin. Abia ţinându-mi respiraţia de durere, i-am răspuns, apoi am schimbat câteva vorbe, după care a plecat bucuros, spunându-mi că, deşi se simte neputincios, o să mai vină la patul meu”.

Se hrănea din Duh sfânt

În continuare, acelaşi fost deţinut politic spune despre Voiculescu: “Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!”15.

Crucea pe care trebuie să mi-o duc

Alt fost deţinut politic care a avut ocazia să-l întâlnească pe Voiculescu în puşcărie este Aristide Dobre. Acesta îşi aminteşte de momentul întâlnirii în trenul de deţinuţi care îi transporta la Aiud: “Acolo, printre deţinuţii care veneau de la Bucureşti, m-a impresionat figura de Crist a unui om mai vârstnic cu care am intrat în vorbă. Stătea pe banchetă şi, văzându-mă atât de chinuit, mi-a oferit locul lui. Ne-am împrietenit în cele două zile şi jumătate cât a durat drumul până la Aiud. Aveam să aflu mai târziu că omul acela plin de blândeţe şi bunătate era marele scriitor Vasile Voiculescu.

[…] Ca şi în prima clipă când l-am întâlnit: blând, îndatoritor, liniştit şi resemnat. Se ruga şi el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte. […] Îl întrebam uneori: «Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiţi la vârsta dumneavoastră?» Şi îmi răspundea: «Domnule Dobre, asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc»”16.

La 2 mai 1962, Voiculescu a fost eliberat, însă a trebuit să fie ajutat, deoarece el nu mai putea merge. Internat de mai multe ori, grav bolnav, mai ales datorită bolii contactate în puşcărie, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Vasile Voiculescu trecea la Domnul.

ARSENIE BOCA

Arsenie Boca este cunoscut drept Sfântul Ardealului, fiind considerat unul dintre cei mai mari duhovnici români. Pentru convingerile sale religioase, preotul Boca a fost arestat și torturat de fosta Securitate, alungat de la mănăstire, devenind unul dintre martirii regimului comunist.

La Muntele Athos a primit și darul vederii. Îi apare Fecioara Maria, care îl poartă prin văzduh, în mijlocul unui munte unde se afla un mare sfânt rus, Serafim de Sarov. Urcă apoi în munte timp de 40 de zile, postind și rugându-se și primind inițierea spirituală de la acest mare sfânt rus.

Rapid, faima părintelui Arsenie Boca se răspândește în întreaga țară, devenind simbol al Sâmbetei de Sus. Faima sa s-a datorat în bună măsură trăirii cu consecvență a regulilor cele mai aspre ale monahismului. Tot mai mulți oameni vin să îl vadă și să îl audă pe “Sfântul de la Sâmbăta”, pe cel renumit ca mare duhovnic.

Arestat pentru ajutorul dat luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului

Este arestat, pentru prima dată, sub suspiciunea de legături cu legionarii, în 1945. Dar este eliberat în absența unor dovezi clare. În mai 1948, este din nou arestat și anchetat, pentru vina de a-i fi ajutat creștinește cu hrană pe luptătorii anticomuniști din Munții Făgărașului.

Datorită influenței pozitive asupra deținuților, este trimis la șantierul Poarta Albă din cadrul șantierului deschis de regimul comunist pentru Canalul Dunăre Marea Neagră.

Minunile din inchisoare ale părintelui Arsenie Boca

Aici a avut loc minunea prin care părintele a reușit să “iasă” prin zidurile temniței, pentru a fi prezent la înmormântarea mamei sale. I se dau trei ore liber, timp în care pur și simplu dispare, gardienii dând alarma. La exact trei ore revine și, chestionat fiind de cei care îl păzeau răspunde că a fost la înmormântarea mamei sale. Gardienii au sunat acolo și li s-a confirmat prezența la înmormântarea mamei. Care avusese loc la Vața de Sus, la câteva sute de kilometri de locul unde părintele era închis. Se mai spune, pe baza mărturiilor supraviețuitorilor temnițelor comuniste, că ușa celulei sale se deschidea în fiecare noapte, astfel că un gardian trebuiea să stea permanent în fața ei. Se spune că dispărea pur și simplu, întorcându-se spre dimineață.

Părintele care vede prin ziduri

Preotul Viorel Trifa a povestit ce știa de la un fost gardian, angajat la una dintre închisorile la care fusese deţinut Boca. “I-au spus părintelui să le spună ceva despre Dumnezeu, ca să-i facă să creadă. Şi părintele le-a spus că la al doilea rând de porţi ale închisorii, se află două femei. Le-a descris, cu lux de amănunte, ce avea fiecare în desagă. Cei doi gardieni au fugit şi le-au scotocit femeilor în saci. La întoarcere, au reclamat la conducerea închisorii că printre deţinuţi se află un părinte care vede prin ziduri”.

Li s-au uscat mâinile cu care l-au atins

Primul mare semn Dumnezeisc s-a arătat insa chiar după prima arestare a sa. Se spune că, într-o noapte, monahul a fost scos din celula unde se afla, în arestul Securității de la Hațeg, de doi milițieni brutali. Cei doi l-au luat de subsuori, pe sus, în timp ce îl insultau și îl batjocoreau. Părintele i-a iertat, dar mâna dreaptă a unuia și mâna stangă a celuilalt, adică exact cele care l-au atins, s-au uscat în scurt timp. Milițienii au rămas infirmi pe viață. Mulți credeau că minunile părintelui Arsenie Boca se săvârșeau prin foc, iar cine îl atingea cu dușmănie, era ars de para focului Dumnezeiesc.

MARTON ARON

Una dintre cele mai interesante figuri ale rezistenţei anticomuniste a fost episcopul romano-catolic Marton Aron, de la Alba Iulia. În perioada interbelică, el a fost în relaţii reci cu românii, pe care îi considera drept cotropitorii Transilvaniei. În timpul celui de-al doilea război mondial, atitudinea sa s-a modificat radical. În biserica romano-catolica „Sfântul Mihail” din Cluj-Napoca, el şi-a ridicat glasul împotriva fascismului. El l-a somat pe regentul Ungariei, Miklos Horthy, să oprească deportarea evreilor ardeleni la Auschwitz. Celălalt protector al evreilor ardeleni a fost episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. Tocmai pentru ca Miklos Horthy a refuzat deportarea evreilor, el a fost demis de Adolf Hitler şi înlocuit cu Ferenc Szallasy, conducătorul partidului nazist al Crucilor cu Săgeţi. Monseniorul Marton Aron a fost arestat de comunişti. În închisoare s-a apropiat extrem de mult de români. Un preot greco-catolic român, închis în aceeaşi celulă cu monseniorul Aron, povestea că i-a spus acestuia: „Preasfinţite, dacă scap de aici, îi împuşc pe toţi comuniştii!”. Cu umor, episcopul maghiar i-a răspuns: „Fiule, tu împuşcă-i, iar eu o să mă rog pentru tine!”

RICHARD WURMBRAND

Dintre protestanţii din Romania, cel mai cunoscut oponent al regimului comunist este Richard Wurmbrand, evreul care a devenit predicator protestant. Născut la Bucureşti, Richard Wurmbrand a simpatizat în tinereţe cu comuniştii. După studii făcute la Moscova, el a fost închis la Doftana de autorităţile române. Richard Wurmbrand s-a stabilit apoi la Braşov, unde s-a convertit la creştinism, după ce a descoperit Biblia. El a devenit pastor luteran pentru germani, şi pentru numeroşii evrei pe care i-a convertit la creştinism. Pentru că a criticat deschis regimul comunist, pastorul a fost arestat în anul 1948. El a executat 14 ani de închisoare, timp în care a fost coleg de suferinţa cu Nicolae Steinhardt sau cu părintele greco-catolic Tertulian Langa, unul dintre conducătorii clandestini ai eparhiei din Cluj. În anul 1965, el a fost cumpărat de la comunişti, cu suma de 10.000 de dolari, de către o organizaţie creştină norvegiană şi, împreună cu familia, s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. După căderea regimului comunist, pastorul luteran a revenit adesea în România. Richard Wurmbrand a murit în California, în anul 2001.

(Sursa: istorieevanghelica.ro, fericiticeiprigoniti.net)