Preda și natura umană

Dintru început îngăduiți o mărturisire: sunt predist și… nu mă tratez! Emoția e perpetuă, căci e fecund, e mirabil, e chiar providențial a te apropia și a pătrunde (firește: având cunoștință și conștiință de Sine) în spațiul, în universul unui mare Singuratic, al unui mare Risipitor. Pe sub aura unui Forum, în Agora, acolo unde oficiază Moromete ori Petrini. Urcând 100 de trepte – un Centenar. Trepte ale cunoașterii.

• Coaliția condusă de euroscepticul Rumen Radev câștigă zdrobitor alegerile din Bulgaria
• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale

„CALEA REGALĂ” A SPIRITULUI

De la rural la citadin, dintre pământuri, adică de la Siliștea-Gumești la București, parcursul e unul inițiatic, intrusul va bate la porțile albastre ale orașului. Cu fața, pururi, către istorie, luptând cu destinul, ca… Omul. O istorie nu o dată tragică, necruțătoare.

Cartea cea mare, lucrare-destin, prin Moromete Ilie, prin Victor Petrini, cel puțin, e profund umană și morală, într-o emblematică situare, ființală, revelatorie.

Evocându-l pe Marin Preda, cu sfiiciune și atașament, ne asumăm câteva ipostaze-profesiuni de credință, în regim etic și estetic, întru adevăr și creație. Pe urmele Sale. Într-un circuit al eroului în natura Operei.

S-a chemat (ostentativ pare, acum!?) „premiul întâi” la o Olimpiadă (la Turnu-Măgurele). Cu fervoare am scris 9 pagini despre Psihologia țăranului român în (din) Moromeții de Marin Preda. A fost… declicul. Și prima ispravă de acest fel din istoria acelui liceu. Vor urma și alte nebănuite trepte și o singură mare dragoste (pasiune): Literatura. Cuvântul scris, mai ales. Perspectiva urmării unui drum avea sens. Unul existențial. Dar exista și o trezire a conștiinței. Un stimul și – vorba poetului – un „act clar de narcisism”, preambul la supra-Tema de mai târziu.

PREDA ȘI NOI, CEILALȚI

Noi ipostazieri, fecunde, între model/mentor, care, clișeic (volens-nolens), vor marca și vor influența un destin, eliberarea de angoase (dar nu și de obsesii).

Marin Preda, Eugen Simion, Constantin Chiriță și Vasile Blendea la Uniunea-Scriitorilor pentru decernarea premiilor anului 1978 Foto MNLR

Însoțit de un mare critic și prieten, Eugen Simion, Preda a descins, simplu și firesc, între liceeni, cadre didactice, simpli cititori, la o întâlnire-dialog, cu vreo 3 ani înaintea sfârșitului. Unul temporar, desigur. Era grav, taciturn, puțin volubil, concentrat – parcă – la facerea ultimei cărți. Pe care, la o a doua sa ediție, o voi primi la un Festival Național – concurs Marin Preda. Într-adevăr, este vorba despre Cel mai iubit dintre pământeni.

Cu și între 300 de liceeni voi și vom viziona filmul – capodoperă (și grație și lui Victor Rebengiuc) Moromeții. Pe care îl voi revedea de n ori. După ce am publicat un dialog cu regizorul Stere Gulea, după ce am asistat la o zi de filmare, au urmat cunoașterea bravilor fii ai Scriitorului, Nicolae și Alexandru, a Aurorei Cornu – care venise de la Paris în București, dar și consacrarea unei ediții de revistă (Placebo) „nevoii de Preda”. Chiar și două polemici (deși Preda nu avea, nu are, nevoie de avocați) vizavi de opera predistă (cu doi trecători prin ale criticii).

Numeroase articole despre proza predistă, comentariile de carte-exegeze la Preda, eseul De ce trag clopotele, Moromete?, editarea unei gazete Biblioteca Marin Preda, o altă ediție revuistică, integral consacrată lui Marin Preda (Impressum), exegeze la Dosarul Preda (Mariana Sipoș), la Caragiale și Preda – de la text la pelicula impresionată (lucrare masterală și carte de Aura-Clara Marin); comentariile (dintr-o Istorie critică) la cărți mediocre (despre Biografia sentimentală a lui Preda sau despre un primar moromețian – printre alții, externi, dintr-o cărticică-eseu, speculativă și ea, deși departe de… Preda, au constituit preocupări personale, auctoriale. „Rămășițe ale zilei”, parafrazând.

UN POTOP DE CUVINTE

Am îndrăznit a consacra o carte (Preda și condiția umană) și a o lansa într-o instituție care – din fericire – îi poartă numele.

Întâlnire cu fiii satului Siliștea Gumești, în_vara lui 1972. Marin Preda și fratele său, Alexandru Preda-cu umbrelă Foto MNLR

Bilanțier (pro domo, pesemne): includerea în gazete a unor incitante contribuții prediste, comentarea altora în cărți, participarea la câteva sărbători ale Spiritului (Festivalul Preda și la Casa memorială a Scriitorului, în Siliștea-Gumești); un volum despre un cineast a avut ca motiv central filmul Moromeții; voi asista la filmări, la continuarea acestuia, dar niciun semn nu îi poate eclipsa pe Rebengiuc și, în altă capodoperă, Cel mai iubit dintre pământeni, pe Ștefan Iordache, probabil cei mai mari actori de film de la noi.

Am păcătuit cândva cu o cordială epigramă (la Delirul), iar o liceană, Cristina, mâhnită, la telefon, a rostit: „Domnu’ Diriginte sunt tare supărată! A murit Moromete!” I-am replicat: „recitește volumul I și vei vedea că nu e adevărat”. Într-o piesă lirică, personală, pe Eminescu l-am numit „miracol perpetuu” sfidând/forțând limba. Dar, de ce nu? E și cazul prozatorului nostru.

Un deziderat: subiectul Preda să fie nesfârșit, în școli, la examene. Pentru alte filme. Cu oricâte revizuiri (nu-i pot anula nimic din adevărul și din spiritul scriiturii), opera lui Preda va prinde… biCentenarul. Căci noi avem nevoie de Preda și nu invers.