Ruşii din economia românească

Au venit în România la finele anilor ’90. Folosindu-se, de regulă, de un paravan occidental, au investit până în prezent un miliard de dolari şi au ajuns la afaceri anuale de aproape 3 miliarde de euro, ceea ce înseamnă 3,16% din PIB-ul României. Toţi investitorii se regăsesc în topul Forbes al bogaţilor planetei, însă pentru ei cuvântul „independent” nu există.

„România este cea mai mare piaţă din regiune, e o poartă spre UE, are mână de muncă ieftină şi potenţial de creştere economică. Pentru ruşi, este cea mai atractivă ţară din partea asta a Europei.” Această declaraţie categorică vine de la Constantin Tampiza, ani de zile şeful local al celui mai mare investitor rus din economia autohtonă, Lukoil. „După Rusia, România este ţara din Europa care dispune de cele mai multe elemente din tabelul lui Mendeleev. Contează foarte mult pentru economie dacă un investitor de calibrul celor din topul Forbes vine aici, pentru că asta înseamnă mai multe investiţii, mai multe locuri de muncă şi mai mulţi bani la buget”, susţine Tampiza. Dar cât de sănătoasă este prezenţa ruşilor în economia autohtonă?

„Nu mă sperie venirea lor aici, atât timp cât nu controlează resursele minerale. La combinatele lor aduc materia primă de la ei din ţară. Ruşii vin acolo unde se pricep: industrie grea, petrol şi gaze iar la noi avem aşa ceva. Există şi o anumită tradiţie a relaţiilor economice dar şi o forţă de muncă bine calificată şi ieftină.”, a declarat, pentru Q Magazine, fostul director al Serviciului de Informaţii Externe, Cătălin Harnagea. La rândul său, fostul director al Serviciului Român de Informaţii, Costin Georgescu, afirmă că România e tentantă şi prin faptul că are energie ieftină. „Avem Hidroelectrica, cele două grupuri de la Cernavodă, se mai fac încă două, dispunem de petrol şi gaze şi potenţial de creştere în agricultură. Nu m-aş speria de venirea lor aici. Atât timp cât respectă legislaţia ţării, investitorul rus poate fi luat şi ca unul din altă ţară. Contează calitatea omului, a firmei. Până acum nu am auzit să plece vreun investitor rus, aşa cum s-a întâmplat cu Nokia la Cluj”, a spus acesta.

Cine sunt investitorii?

Un fin cunoscător al realităţilor ruseşti, care însă a dorit să rămână anonim, a declarat pentru Q Magazine că absolut toţi miliardarii ruşi din topul Forbes sunt controlaţi de la Kremlin. „Scoate din text cuvântul independent. Aşa ceva nu există. Ei au beneficiat la un moment dat de favorurile puterii şi acum li se cere să facă servicii pentru aceasta. Investiţiile făcute în străinătate de firmele private, chiar şi în România, sunt dictate de sus. Putin aruncă pixul, iar Deripaska, Abramovici, Potanin şi alţii semnează fără nicio opoziţie”, a spus sursa citată. Când doresc să investească undeva, ei negociază dur, dar sunt corecţi. „Problema e cu cine au de-a face. Dacă găsesc în faţa lor negociatori slab pregătiţi, nu e problema lor. Toată lumea vorbeşte de condiţiile defavorabile prin care primim noi gazul de la ruşi. Dar a cui e vina? A lor sau a noastră, că am trimis pe cine nu trebuie la negocieri?”, a adăugat acesta.

Pe plan extern ei vor să-şi creeze o imagine cât mai bună şi au întreprins câteva mişcări în acest sens: şi-au branduit afacerile cu nume englezeşti (vezi particula finală din „Lukoil”), au angajat manageri occidentali şi şi-au listat companiile la bursele din Londra sau New York.

Cu fotografia lui Putin pe birou

Într-o carte publicată în luna septembrie a anului trecut, în SUA, „World Crude. The Twilight Violence of Oil”, jurnalistul american Peter Mass a descris în câteva pasaje o mişcare strategică a unuia dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri ruşi, Vagit Alekperov, proprietarul companiei petroliere Lukoil, din care reiese influenţa majoră pe care acesta o are în economia românească. În urmă cu câţiva ani, susţine Mass, Alekperov, care este de origine azeră, a încercat să creeze o nouă imagine companiei sale şi ca atare a adus în stafful său doi oameni care să o pregătească pentru listarea la bursa din Londra. Unul dintre cei doi a fost finanţistul Mark Mobius, nimeni altul decât şeful Franklin Templeton, administratorul Fondului Proprietatea. El face parte din forul de conducere al Lukoil Rusia, societate care generează prin subsidiara sa din România afaceri anuale de 2,3 miliarde de euro, în timp ce aici el gestionează o avere de peste 4 miliarde de euro prin Fondul Proprietatea. Întrucât Fondul este acţionar minoritar la mai toate companiile energetice de stat şi private, Mobius are acces la deciziile strategice ale acestora, fie că e vorba de Petrom, Enel, Hidroelectrica, Electrica, Nuclearelectrica etc. Lukoil este prezentă pe piaţa românească din 1998 când a cumpărat rafinăria Petrotel Ploieşti. Imediat după aceea a început dezvoltarea unei reţele de benzinării. Azi, Lukoil ocupă a treia poziţie pe piaţa petrolieră românească, după Petrom şi Rompetrol. În topul Forbes, Alekperov apare cu o avere de 13,9 miliarde de dolari, fiind plasat pe treapta a 50-a în topul celor mai bogaţi oameni ai planetei. Acesta este ataşat de premierul Rusiei, Vladimir Putin, iar Peter Mass a surprins foarte bine această postură. Aflat în biroul lui Alekperov, jurnalistul a observat că pe biroul patronului Lukoil se afla doar o singură fotografie, nu a „soţiei sale, nici a fiului său adolescent”, ci a lui Vladimir Putin.

Metalurgia, la picioarele lui Zyuzin, adică Deripaska

Un alt mare magnat rus, Igor Zyuzin, a intrat în 2002 în România şi a ajuns astăzi să controleze aproape tot sectorul metalurgic şi să conteze într-o bună măsură pe cel siderurgic. Forbes îl creditează cu o avere de 8,9 miliarde de dolari. În spatele acestuia stă însă Oleg Deripaska, stăpânul aluminiului. El controlează holdingul Mechel, companie care operează în ţara noastră combinatul de oţeluri speciale Târgovişte, producătorii de sârmă Câmpia Turzii şi Ductil Steel Buzău, oţelăria de la Oţelul Roşu, precum şi proaspăta achiziţie Laminorul Brăila. Afacerile sale totale din România trec anual de 500 milioane de euro. Într-o întâlnire a oamenilor de afaceri din zona metalurgică şi siderurgică, de la care Zyuzin a lipsit din motive „medicale”, Putin a atacat grupul Mechel pe motiv că încalcă legislaţia antitrust. Drept urmare, acţiunile companiei la bursa din New York au scăzut brusc cu peste 35% şi milioane de dolari se pierdeau zilnic din buzunarele investitorilor. Paradoxal, oficialii Mechel nu au ieşit în public să nege afirmaţiile premierului ci au admis unele defecţiuni ce au avut loc în 2008. Omul său de încredere în economia românească este Boris Golovin, fostul agent GRU, actualmente proprietarul Global International 2000. Golovin este unul dintre cei mai mari importatori de cărbune, fiind furnizorul mai multor producători de energie termică. De anul trecut, compania lui Golovin este proprietara CET Giurgiu.

Zyuzin îl concurează pe piaţa românească pe Dmitri Pumpiansky, şeful cel mare de la TMK, principalul producător de oţel pentru ţevi din lume. Acesta din urmă a reuşit să achiziţioneze combinatul siderurgic de la Reşiţa, construit de austrieci în secolul al XVIII-lea. Mişcarea a fost posibilă după tot scandalul Noble Ventures, încheiat favorabil pentru statul român la Tribunalul Internaţional de la Washington în urma privatizării eşuate. Alături de Reşiţa, TMK mai deţine şi combinatul Artrom de la Slatina.

Odiseea RAFO

Mulţi ani rafinăria RAFO Oneşti a reprezentat gaura neagră a economiei româneşti, ocupând mai tot timpul prima poziţie a celor mai mari datornici la buget. Această postură a dispărut brusc în 2006, când Balkan Petroleum, firma lui Marian Iancu, a vândut pachetul majoritar către Petrochemical Holding, companie ce îl are în spate pe Iakov Goldovskiy. Acesta din urmă a cheltuit 600 milioane de euro să scape societatea de la faliment şi să plătească obligaţiile către statul român. El intenţionează să transforme rafinăria într-o unitate petrochimică şi să o integreze într-un complex care să cuprindă RAFO, Petrochemical Argeş, Oltchim Râmnicu Vâlcea, o parte din Carom Oneşti şi Chimcomplex Borzeşti. Pentru asta a cerut ajutorul statului român precum şi o garanţie pentru un credit de 330 milioane de euro dar Guvernul a zis pas. Goldovskiy este unul din beneficiarii regimului Boris Elţân, când a reuşit să pună mâna pe grupul de firme Sibur, care activează în domeniul petrochimiei. El a fost apropiat de fostul director al gigantului Gazprom, Rem Vahiarov, fapt ce i-a atras multe antipatii după căderea în dizgraţie a acestuia din urmă la începutul anilor 2000. Ca să evite orice încurcătură cu regimul Putin, Goldovskiy şi-a mutat reşedinţa la Viena şi a stat departe de ţara sa timp de zece ani. Recent, Moscova l-a chemat înapoi dându-i drept sarcină restructurarea şi repunerea pe picioare a sectorului petrochimiei din Rusia. În România, Goldovskiy a reuşit doar să scoată RAFO de sub regimul insolvenţei.

Afaceri cu gaze şi aluminiu

În luna octombrie 2004 la combinatul Alro Slatina, cel mai mare producător de aluminiu din Europa de Sud-Est, s-a petrecut ceva straniu. Trei membri ai Consiliului de Administraţie, reprezentanţii casei de comerţ americane Marco, proprietara unităţii, şi-au dat demisia dezvăluind astfel numele ce stătea în spatele acestora, rusul Vitali Maşiţki. S-a demonstrat că în procesele de vânzare care au avut loc de-a lungul timpului ruşii au preferat un paravan occidental pentru a căpăta controlul asupra companiilor autohtone. TMK a ajuns aici prin intermediul Sinara Handel din Germania, Goldovskiy prin Petrochemichals Holding din Viena, iar Mechel prin Conares Trading din Elveţia. Maşiţki este un apropiat al Gazprom iar prietenia asta s-a concretizat prin includerea în urmă cu mulţi ani a firmei acestuia, Conef, în rândul intermediarilor de gaze ruseşti. Până la izbucnirea crizei economice, 30% din consumul autohton de gaze naturale venea din Rusia iar o bună parte din acesta era intermediat de Conef-ul lui Maşiţki. În afară de Alro şi intermedierea de gaze, omul de afaceri rus mai deţine rafinăria de alumină de la Tulcea.

Prezenţa ruşilor în România naşte controverse permanente. Până unde să le dăm voie să se extindă? „Vedem că autorităţile îi invită să participe la proiecte de construcţie a unor centrale electrice pe gaze (cazul Gazprom – n.r.). Nu gazul e problema, ci curentul, că, de bine, de rău, putem trăi fără gazul de la Moscova, pentru că putem rezista fără câteva unităţi din industria chimică. Dacă se taie curentul, atunci va cădea tot”, concluzionează un oficial român chestionat de Q Magazine. Constantin Tampiza spune că nu e nicio problemă, pentru că totul este numai business. De altfel, Lukoil, compania pe care o reprezintă în România, va explora două perimetre din Marea Neagră, exact în zona câştigată de România în urma procesului de la Haga intentat Ucrainei pentru delimitarea spaţiului din jurul Insulei Șerpilor, iar mai nou, gigantul Gazprom va căuta petrol şi gaze în vestul ţării, prin intermediul subsidiarei NIS din Serbia.

„Ruşii joacă şah, nu table!”

Concluzia lucidă o trage fostul diplomat Sergiu Celac: „Rușii gândesc şi acţionează strategic. Ei joacă şah, nu table (ce-o da zarul). În plus, există o legătură organică între deciziile investiţionale ale capitalului privat rus şi obiectivele pe termen mediu şi lung ale conducerii politice. Investiţiile rusești în Europa (realizate sau în curs de negociere) se concentrează în doar câteva domenii-cheie, de importanţă strategică. Din acest punct de vedere, România nu se singularizează, nu reprezintă o destinaţie predilectă a invaziei exportului de capital rusesc într-o măsură mai mare decât alte ţări din zonă. Este necesar, desigur, să fim vigilenţi, dar nu este cazul (cel puţin nu încă) să devenim paranoici. România dispune de două atu-uri importante: (a) apartenenţa la UE, care ne protejează în bună măsură de practicile monopoliste şi de utilizarea pârghiilor economice în scopuri politice şi (b) faptul că, dintre toate democraţiile post-comuniste, România este mai puţin dependentă de importurile energetice din Rusia. Până acum, comportamentul corporaţiilor rusești pe teritoriul României nu a diferit prea mult de cel al investitorilor occidentali. Principalul este să nu uităm niciodată că, mai ales în relaţiile cu Rusia, legătura dintre politic şi economic este subînţeleasă şi tocmai de aceea deciziile trebuie cântărite cu grijă din perspectiva interesului naţional şi a obligaţiilor noastre europene şi atlantice.”

Un singur abandon

Ruşii care fac afaceri mari în România au un punct comun şi anume acela că până în prezent nu au vândut sau închis combinatele. Există însă o singură excepţie şi anume producătorul de alumină Alor Oradea. În anii ’90, societatea a fost cumpărată de Russki Aluminium controlată de celebrii Roman Abramovici şi Oleg Deripaska. Compania a funcţionat doar câţiva ani după care a fost închisă pe motiv că activele erau dezasamblate și furate chiar de sub ochii poliţiştilor.