Siria,o intervenţie complicată

Statisticile numără deja 100.000 de morţi în ultimii doi ani de conflict intern. Folosirea de arme de distrugere în masă este evidentă. Aproape întreaga lume consideră că intervenţia umanitară în această ţară este justificată – dar puţini şi-au şi asumat-o.

Regimul Assad foloseşte gaz sarin

Regimul Assad este cunoscut pentru violenţa sa. În 1982, Hafez Al-Assad şi-a legat numele de cel mai sângeros act îndreptat de un lider arab împotriva propriului popor vreodată – până la 40.000 de oameni, civili în marea lor majoritate, au pierit atunci în asediul la care armata siriană a supus oraşul Hama. În 2013, Bashar Al-Assad, fiul său, a decis să îi calce pe urme, utilizând gaz sarin în suburbiile şi cartierele mărginaşe ale Damascului, locuite de numeroşi suporteri ai opoziţiei. Într-o singură zi (21 august), într-un interval foarte scurt de timp (trei ore), 3.600 de pacienţi au sosit la trei spitale din zonă, toţi cu aceleaşi simptome neurotoxice, dintre ei, 355 murind la scurt timp iar alţi 1.700 ulterior. Simptomele prezentate de aceşti oameni, documentate de rapoarte şi materiale video postate pe reţelele de socializare, nu lasă urme de dubiu specialiştilor reputaţi în toxicologie şi arme chimice. Ar fi cel mai grav caz de utilizare a acestui tip de armament chimic din ultimii 25 de ani şi ar sugera că după doi ani în care represiunea a produs 100.000 de victime, regimul sirian consideră că poate trece la un alt nivel, încurajat de lipsa unei reacţii internaţionale serioase.

O intervenţie cerută de mulţi, asumată de puţini

Primele rapoarte şi primele imagini descriind atacul cu arme chimice au produs imediat reacţii vii în mai toate capitalele lumii. De la Washington, Londra şi Paris s-a spus cu claritate că este nevoie de o intervenţie. Obama, Cameron şi Hollande indicau că, de această dată, gravitatea faptelor poate oferi argumente pentru o intervenţie umanitară. Precedentul Kosovo a fost imediat adus în discuţie, în jurul Siriei s-au produs mişcări de trupe, iar retorica folosită la Casa Albă, Downing Street 10 şi Elysée sugera declanşarea imediată a operaţiunilor militare. Când toată lumea începuse numărătoarea inversă, a apărut, însă, ceva care a oprit pentru un moment linia cronometrului – Camera Comunelor a votat împotriva participării Marii Britanii la o eventuală operaţiune împotriva regimului Assad. De asemenea, NATO, care acum un deceniu stabilea precedentul Kosovo, nu a văzut de această dată niciun rol posibil pe care l-ar fi putut juca în rezolvarea crizei siriene – aceasta chiar dacă cei 28 de ambasadori ai statelor membre au condamnat utilizarea de arme chimice în această ţară. Astfel, Alianţa a anunţat că nu se va implica mai mult decât o face deja (acordând sprijin Turciei), şi, aşa cum o spune chiar secretarul său general, Anders Fogh Rasmussen, nici nu „caută să o facă”.

Mandat pentru Siria – Operaţiunea celor 90 de zile

Surprinzătorul vot din Camera Comunelor – cu implicaţii majore mult dincolo de „problema siriană” – a fost ca o schimbare de macaz spre un drum mai lung şi mai complicat. Atât Casa Albă, cât şi Palatul Elysée, deşi având prerogative constituţionale largi în ordonarea unor astfel de operaţiuni, au decis să se adreseze propriilor legislative naţionale pentru a obţine sprijinul pentru iniţiativele lor pe plan internaţional. Pentru Barack Obama, mai mult ca pentru François Hollande, s-a pus problema creării unei majorităţi bi-partizane, dat fiind raportul de forţe dintre Republicani şi Democraţi în Congres. În pledoaria ţinută în faţa Comisiei pentru afaceri externe a Senatului, secretarul de stat american, John Kerry, a insistat că 44 de ţări susţin necesitatea de a riposta la utilizarea de arme chimice în Siria. Aceasta şi argumentele sale privind pericolele ce privesc securitatea SUA, a aliaţilor şi partenerilor săi din regiune (Israel, Turcia, Iordania) au reuşit să aducă sprijinul dorit pentru o rezoluţie favorabilă. Totuşi, preţul plătit pentru obţinerea acestuia a fost reducerea ca dimensiune a intervenţiei – o intervenţie limitată şi ca scop, şi ca implicare, şi mai ales ca timp. Casa Albă are mandat pentru o operaţiune militară exclusiv aeriană, îndreptată împotriva instalaţiilor militare presupuse a ascunde arme chimice, vreme de maximum 90 de zile. Ceea ce complică operaţiunea este prezenţa în zonă a navelor militare ruseşti –, un crucişător purtător de rachete, un distrugător şi o fregată, trimise pentru a apăra interesele naţionale ale Rusiei (legate nu doar de baza de la Tartus) –, preşedintele Putin anunţând că Moscova are „planurile sale” legate de intervenţia americană.

De la Kosovo la Siria

Blocajul de la nivelul Consiliului de Securitate al ONU, care văduveşte SUA şi Franţa de o rezoluţie în baza căreia acţiunea dorită de ele asupra Siriei să fie încadrată perfect în legislaţia internaţională, a impus reevaluarea precedentului Kosovo.

Analiştii remarcă atât asemănări, cât şi deosebiri.

„Sunt cu siguranţă numeroase asemănări între situaţiile din Bosnia şi Kosovo şi cea din Siria – un conflict armat în care una dintre părţi pare responsabilă de majoritatea atacurilor îndreptate împotriva civililor. Acest lucru ridică problema intervenţiei umanitare. Exemplul Kosovo este studiat, în special, pentru că este principalul precedent pentru o coaliţie de state care să fi decis o acţiune militară fără autorizarea Consiliului de Securitate al ONU”, a menționat pentru Q Magazine Anthony Dworkin, senior policy fellow, în cadrul European Council on Foreign Relations, acesta observând că legalitatea acţiunii din Kosovo rămâne un subiect de dezbatere şi acum. „În termeni practici, cred că situaţia din Siria este mai complicată decât cea din Bosnia sau Kosovo datorită numărului de ţări care susţin ambele părţi aflate în conflict şi a potenţialului de extindere a problemelor în vecinătate. De asemenea, mi s-ar părea demn de notat că intervenţia din Kosovo a avut sprijinul NATO, al organizaţiilor regionale din Europa, pe când Liga Arabă nu a fost foarte clară în ce priveşte susţinerea unei acţiuni militare împotriva Siriei”, a continuat Dworkin.

Explicaţiile unor reticenţe

Dacă în cazul Siriei decizia pare mai dificilă, nu este însă doar din cauza neclarităţilor juridice ce învăluie încă precedentul Kosovo, ci şi a celor ce s-au întâmplat după aceasta în sistemul internaţional.

„Experienţa ultimilor zece ani a hrănit în Marea Britanie, Franţa şi alte ţări îngrijorări legate de problemele care ar putea să apară în urma implicării în războaiele civile din alte părţi ale globului. Exemplele oferite de Afganistan şi Irak sunt cele mai vii în mintea oamenilor. Chiar şi acţiunea din Libia, condusă de Marea Britanie şi Franţa, a creat o situaţie mai problematică decât s-a sperat, starea de insecuritate din ţară continuând, multe arme dispărând şi ajungând în regiune, în vreme ce numeroase grupuri extremiste şi-au găsit în tot acest haos un loc propice pentru a se stabili”, a adăugat Dworkin pentru Q Magazine. „Siria atrage atenţia prin câteva aspecte notabile. Aici, îngrijorarea este legată în special de prezenţa grupurilor extremiste în opoziţia armată şi de posibilitatea extinderii conflictului în regiune. Din această cauză asistăm la această paradoxală situaţie în care liderii lumii subliniază că acţiunea militară are ca scop transmiterea unui mesaj referitor la utilizarea armelor chimice, dar nu avem nicio schimbare semnificativă de poziţie cu privire la balanţa politică din Siria”, a încheiat Anthony Dworkin.

ECFR

The European Council on Foreign Relations (ECFR) este o organizaţie nonguvernamentală pan-europeană dedicată cercetării şi dezbaterilor menite să susţină demersurile de politică externă ale Uniunii Europene. Printre personalităţile implicate în activitatea ECFR se regăsesc miniştri, membrii ai parlamentelor naţionale şi europarlamentari, comisari europeni, foşti secretari generali ai NATO, intelectuali, jurnalişti şi membrii ai comunităţii de afaceri.

Rezoluţia Congresului SUA

SECŢUNEA 2. AUTORIZARE PRIVIND UTILIZAREA FORŢELOR ARMATE ALE SUA

(a) AUTORIZARE – Preşedintele (n.r. SUA) este autorizat […] să utilizeze forţele armate ale Statelor Unite aşa cum stabileşte că este necesar şi potrivit într-o manieră limitată şi focalizată împotriva ţintelor legitime din Siria, doar pentru (1) a răspunde la utilizarea de arme de distrugere în masă de către guvernul sirian în conflictul din Siria; (2) intimida Siria să utilizeze astfel de arme, protejând astfel interesele Statelor Unite şi pe aliaţii şi partenerii noştri faţă de utilizarea acestor arme şi (3) scade capacitatea Siriei de a uiliza astfel de arme în viitor.

SECŢIUNEA 3. LIMITARE. Autoritatea oferită în secţiunea 2 nu permite utilizarea forţelor armate ale Statelor Unite la sol în Siria în scopul operaţiunilor de luptă.

SECŢIUNEA 4. SFÂRŞITUL AUTORIZĂRII PRIVIND UTILIZAREA FORŢELOR ARMATE ALE STATELOR UNITE

Autorizarea din secţiunea 2(a) va lua sfârşit la 60 de zile de la punerea în executare a acestei rezoluţii comune, Preşedintele având posibilitatea să o extindă pentru o singură perioadă de 30 de zile.