Ștefania și Radu Tîrcă, arhitecții care salvează patrimoniul

Uniți nu doar prin dragoste, dar și prin pasiunea comună pentru restaurare și readucere la viață a clădirilor, arhitecții Ștefania și Radu Tîrcă au oferit Q Magazine o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă respect pentru patrimoniu și pentru trecut. Ideile, opiniile, senzațiile și sentimentele lor față de anumite teme sunt la unison. Armonia aproape palpabilă dintre cei doi s-a răsfrânt și asupra interviului pe care l-am realizat într-o zi de aprilie în Muzeul Zambaccian din București. E greu de spus cine a răspuns primul sau cine a continuat ideea.  

• Emiratele Arabe Unite pǎrǎsesc OPEC dupǎ aproape 60 de ani
• România cumpără prin SAFE blindate fabricate în Ungaria. Fără aprobarea Parlamentului
• Moțiunea de cenzură urmează a fi depusă astăzi. „Domnule Bolojan, ați promovat ideologia unui progresism exacerbat, împotriva intereselor economiei naționale și ale poporului român!”
• Nicușor Dan participă la Summitul Inițiativei celor Trei Mări de la Dubrovnik
• Protest împotriva măsurilor guvernamentale. „Nu mai acceptăm austeritatea suportată exclusiv de cetăţeni, inechitatea, lipsa de respect și taxarea excesivă a muncii”

CAZUL „GOVORA” 

V-ați implicat în protejarea patrimoniului cultural construit. Ce v-a determinat să mergeți în această direcție, ca arhitecți, având în vedere că la nivel național nu există încă un plan coerent în acest domeniu? 

Patrimoniul nu este despre trecut. Este despre cum putem construi un viitor ancorat în identitatea locului. 

Interesul nostru pentru patrimoniu a apărut firesc, dintr-o dorință pragmatică de a proteja și valorifica o moștenire istorică valoroasă care poate crește calitatea vieții, într-un mod pe care construcțiile noi nu reușesc să o facă, în absența contextului istoric. 

Proiectele Ștefaniei Tîrcă au fost premiate în cadrul concursurilor și bienalelor de arhitectură, iar participarea în echipa Fading Borders pentru Pavilionul României la Bienala de Arhitectură de la Veneția 2021 marchează una dintre contribuțiile sale internaționale importante. 

Ca arhitecți, a venit firesc din sentimentul că implicarea noastră în protejarea patrimoniului poate fi o contribuție reală pentru dezvoltarea țării și a unor comunități care, altfel, riscă să rămână blocate într-o formă de stagnare – economică, socială sau identitară.  

În cazul Govorei, un loc cu un potențial extraordinar și cu o istorie remarcabilă, credem că patrimoniul poate fi chiar singura șansă reală la un viitor prosper. 

Așa a apărut, în paralel cu joburile de arhitecți, Studiogovora – o asociație dedicată promovării și protejării patrimoniului – și alegerea de a începe cu Govora a fost una asumată. Nu doar pentru că este o stațiune emblematică pentru eforturile de modernizare națională de la începutul secolului al XX-lea, ci și pentru că este un loc drag nouă, cu o legătură personală puternică: Radu a copilărit acolo. 

Am ales să ne uităm la Govora prin prisma peisajului cultural – un concept foarte puternic, dar încă prea puțin folosit.  

Puterea ideii de peisaj cultural este punerea laolaltă a mai multor valori care formează identitatea unui loc: peisajul natural, material sau imaterial, procesul evolutiv al orașelor, tot ce a însemnat infrastructura planificată, meșteșugurile, spiritul local ori influențele internaționale. 

Iar ceea ce au lăsat în urmă fondatorii Govorei este mai mult decât o imagine romantică a unei epoci apuse – este o resursă reală. De aceea, interesul nostru nu este unul pur teoretic, ci unul profund pragmatic: protejarea și valorificarea patrimoniului înseamnă, de fapt, o investiție în viitor. 

Fiecare clădire veche „respiră” într-un anume fel, spune o poveste, este martorul tăcut al unor timpuri de mult apuse. Care este cea mai mare încercare pe care o aveți atunci când faceți o „operație estetică” unei astfel de clădiri? 

Reabilitarea unei clădiri istorice presupune provocări inevitabile. Oricât de bine ai pregăti proiectul, casele vechi au propriul ritm și propriile secrete, însă rezolvările tehnice ne vin ușor, suntem pregătiți pentru a căuta soluții.  

Provocarea cea mai mare apare nu în șantier, ci în discuțiile cu oamenii – fie că vorbim de proprietari, autorități sau membri ai comunității. 

Adesea, când oamenii nu au o cultură a valorii patrimoniului, nu înțeleg beneficiile reale ale restaurării. În ciuda unui efort inițial mai mare, o clădire istorică reabilitată generează profit, atrage turiști, investitori, creează locuri de muncă specializate și contribuie la dezvoltarea locală. E un lanț de efecte pozitive pe care multe comunități nu îl conștientizează și le pierd. De aceea, noi ducem un efort constant de explicare și argumentare, dar pot să apară și neînțelegeri, temeri, chiar și acuzații nefondate. 

Am fost nevoiți să contracarăm numeroase clișee periculoase: „demolăm și reconstruim exact cum era”, „întinerim locul”, „facem ceva nou, mai bun decât ce a fost”. Aceste idei ignoră realitatea materială – nu mai există aceleași resurse, meșteșuguri sau contexte. Și, mai grav, ignoră criteriul de memorie colectivă. O clădire istorică importantă nu e doar un obiect fizic – ea oferă caracterul unei localități și leagă comunitatea de propriul trecut. 

Din păcate, absența unor strategii coerente și a stimulentelor care să încurajeze investițiile în patrimoniu mențin acest domeniu într-o zonă fragilă. Un studiu recent al Architects’ Council of Europe arată că România este printre ultimele țări în clasamentul restaurărilor și refolosirii patrimoniului existent. 

Aceste provocări se resimt cu atât mai acut în locuri cu comunități mici, precum Govora.  

Noi am început, practic, de la zero: fără studii sociologice, antropologice sau economice care să fundamenteze o viziune clară pentru dezvoltare. Răspunsul decidenților locali pare tentant pe termen scurt – intervenții rapide, promisiuni despre locuri de muncă sau „revitalizări cu spații moderne”, dar fără fundament social sau calitate. Pe termen lung, însă, singura soluție sustenabilă este construirea unei culturi a patrimoniului care să angreneze comunitatea. 

Ștefania Tîrcă este arhitectă și doctorandă la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, unde cercetează evoluția stațiunilor balneare românești în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Este vicepreședinte al Asociației Studiogovora. Foto Cristina Anculete, Q Magazine

Am încercat, prin toate inițiativele noastre, să generăm acest cadru de interpretare, de dialog, de înțelegere. Să înlocuim populismul cu educație, clișeele cu argumente verificate și bune practici de la alții, intervențiile rapide cu strategii care asigură dezvoltare pe termen lung. Pentru că patrimoniul este poate cea mai durabilă resursă pe care o are o comunitate precum Govora. 

Comunitatea locală a reprezentat un ajutor sau o piedică? V-ați confruntat cu obstacole, cu piedici puse de autoritățile locale sau dimpotrivă? 

În tot ceea ce facem, am fost mereu foarte deschiși cu privire la viziunea noastră despre patrimoniu și la dorința de a colabora, atât cu comunitatea locală, cât și cu autoritățile. Ne-am oferit expertiza voluntar, am creat un Ghid de bune practici pentru proprietarii de clădiri istorice și pentru administrație, am reactivat spații publice. Am încercat să oferim instrumente concrete, ușor de folosit, care să îndemne la grijă față de specificul local. 

Mulți oameni din comunitate ne susțin sincer și își pun speranțele în ceea ce facem. Dar ceea ce ne dorim cu adevărat este ca ei să devină actori activi în acest proces: să își îngrijească proprietățile, să semnaleze nereguli, să propună idei, să participe la conturarea unui viitor comun. Obstacolele din partea comunității nu vin din rea-voință, ci dintr-un sentiment adânc colectiv de deznădejde, indiferență sau resemnare, cultivat în timp în mod deliberat de factorii de decizie locali. 

Provocările cele mai mari vin din partea autorităților locale, care, în ciuda deschiderii noastre, aleg deseori pasivitatea, lipsa de asumare sau perpetuarea de decizii slabe, oportuniste, care accelerează dispariția patrimoniului. Se folosește adesea un discurs ambiguu, care combină melancolia falsă cu promisiunea unui viitor strălucit, vizualuri comerciale cu „investiții de lux” și concepte fără legătură cu identitatea locului. În spatele acestor povești, se ascunde, de fapt, un calcul rece de exploatare funciară, o barieră invizibilă creată între comunitate, decidenți locali și investitori, iar adevărul este că această barieră este alimentată în mod voit prin lipsa de control asupra procesului constructiv, prin neaplicarea legilor și chiar prin proiectele publice propuse. Spre exemplu, investițiile publice recente din Govora au mai degrabă efecte dăunătoare asupra patrimoniului decât sprijinirea interesului comunitar. 

CLĂDIRI „VII” 

Aveți o misiune nobilă: aceea de a restaura o clădire de patrimoniu. Cum echilibrați balanța între nevoia de a conserva patrimoniul cu cerințele funcționale ale unei clădiri moderne? Cum gestionați acest contrast între vechi și nou? 

Observăm tot mai des că există o percepție distorsionată despre ceea ce înseamnă reabilitarea unei clădiri de patrimoniu. Aceste clădiri trebuie să trăiască, să se reinventeze, să devină relevante în timpurile din prezent, nicidecum niște construcții ermetice, muzeificate. Altfel, ele își pierd rostul și se degradează – fizic, dar și simbolic. 

Abordarea noastră este întotdeauna bazată pe evaluări preliminare ale caracteristicilor valoroase – acelea trebuie conservate – și, de altfel, așa spun și prevederile legale sau convențiile internaționale. Celelalte aspecte pot fi îmbunătățite pentru a întruni noile cerințe și clădirea poate să îmbine extraordinar de bine un stil modern cu elementele istorice originale, nu în mod necesar în contrast. Această decizie între măsura intervențiilor și nevoia de protejare este una delicată, într-adevăr, și necesită multă pregătire și studiu în domeniu a unei întregi echipe de specialiști. De aceea, devine o problemă când beneficiarii încearcă să se implice în această decizie bazându-se pe cu totul alte criterii, care țin de business, de buget sau de gust. 

Noi, ca arhitecți, suntem doar o parte a angrenajului necesar într-un astfel de proiect.  

Arhitectul nu mai este „demiurgul” care decide totul. 

În prezent, restaurarea unei clădiri implică o echipă pluridisciplinară – ingineri, restauratori, antropologi, istorici și așa mai departe. E un proces mult mai complex decât construcția unei clădiri noi. Și exact aici apar adesea tensiunile – când proiectul de restaurare este tratat superficial, ca o simplă lucrare de reparații sau modernizare, fără înțelegerea specificului și a responsabilității pe care o implică intervenția asupra patrimoniului. 

Radu Tîrcă este arhitect, doctor în arhitectură (UAUIM, 2025), cu o teză dedicată morfologiei urbane a Bucureștiului pericentral în prima jumătate a secolului al XX-lea, studiul său de morfologie urbană fiind prezentat internațional la TU Delft și ETH Zurich în cadrul Symposium of Urban Design History and Theory 2023. 

În tot acest proces, un rol esențial îl are interpretarea critică a valorilor ambientale, arhitecturale, constructive. Restaurarea înseamnă mai mult decât un aspect tehnic – este un act cultural, o alegere conștientă de a duce mai departe o moștenire, oferindu-i un loc activ în prezent. Iar echilibrul dintre conservare și adaptare funcțională trebuie găsit cu finețe, fără compromisuri care sacrifică valoarea în numele confortului sau al eficienței imediate. 

În comunitățile mici, restaurarea unei clădiri de patrimoniu are un impact care merge mult dincolo de obiectul în sine. Înseamnă redarea unui simbol local, revitalizarea unui spațiu cu funcție publică sau economică, și – poate cel mai important – recâștigarea unui sentiment de mândrie locală.  

O clădire adusă la viață poate deveni catalizatorul unei întregi serii de transformări: activează meșteșuguri, creează locuri de muncă, atrage turiști și investitori, dar mai ales generează coeziune socială în jurul unui obiect comun de preț. 

De foarte multe ori am văzut cum restaurarea declanșează dialog în comunitate – despre memorie, despre nevoile actuale, despre viziunea asupra viitorului. Nu este un simplu proiect tehnic, ci un proces profund uman, care poate schimba dinamica unui loc.  

Care sunt cele mai importante principii de restaurare pe care le urmăriți atunci când lucrați la un proiect de protejare a unui monument sau a unei clădiri istorice? 

Cel mai important principiu? Să nu stricăm. 

Pentru noi, principiile de restaurare sunt o formă de etică profesională și o responsabilitate. Cel mai important fapt pe care l-am învățat este să nu stricăm. Preferăm soluțiile reversibile ori de câte ori este posibil. Tocmai de aceea, intervențiile noastre sunt cât se poate de prudente.  

Nu ne grăbim să înlocuim. 

Un alt principiu important este minimul de intruziune. Evităm materialele care pot dăuna materiei istorice și căutăm variante ce respectă integritatea clădirii – nu doar vizual, ci și structural și simbolic. Restaurarea nu înseamnă să „cosmetizăm”, ci să prelungim viața autentică a unei clădiri. 

De asemenea, ne interesează flexibilitatea folosirii, adaptabilitatea clădirii pentru diverse activități care pot varia foarte rapid în timp. O clădire restaurată cu grijă ar trebui să poată găzdui mai multe tipuri de activități în timp, fără să-și piardă identitatea. 

Ne uităm și la ceea ce produce soluția aleasă: este ea un câștig pentru proprietar? Va genera valoare pentru spațiul public? Va reactiva zona?

Studiogovora a fost fondat în 2019 cu scopul de a documenta moștenirea culturală a Băilor Govora și de a dezvolta proiecte pentru revitalizarea acesteia. 

E esențial ca intervenția să aibă o justificare reală în plan social și urbanistic, nu doar arhitectural. Dar poate cel mai important dintre toate este felul în care clădirea restaurată este reintegrată în viața contemporană. Dacă oamenii o recunosc, o admiră, o folosesc firesc, se mândresc cu ea – aceasta este miza. Restaurarea nu este doar despre estetică, ci și despre reconectare.  

Printre problemele cu care se confruntă patrimoniul cultural construit regăsim urbanizarea nesustenabilă, dar și lipsa de educație, de conștientizare a cetățenilor în această problemă. Ca arhitecți, cum credeți că ar putea fi rezolvate aceste situații, chiar dacă în pași mărunți și doar la nivel local, cel puțin deocamdată? 

Se fac eforturi mari din partea unui grup restrâns de oameni care activează în domeniul patrimoniului. Putem să luăm exemplul Ambulanței pentru Monumente care lucrează la cerere și cu comunitățile în care fac intervenții de urgență sau multe alte inițiative civice sau profesionale care încearcă să traducă pe înțelesul tuturor protecția patrimoniului. Odată ce înțelegem prin exemple concrete cu care intrăm în contact în mod regulat, problema conștientizării e mai ușor de abordat. 

Restaurarea este un act cultural, o alegere conștientă de a duce mai departe o moștenire, oferindu-i un loc activ în prezent. 

Totuși, în paralel cu aceste exemple pozitive, realitatea ne arată că urbanizarea derogatorie sau chiar neautorizată poate anula cu ușurință rezultatele acestor eforturi. Vedem deseori cazuri în care o restaurare de bună calitate este complet compromisă de contextul construit din jur, distrus sau transformat fără coerență, fără respect față de identitatea locului. Soluția realistă e asumarea unui control real din partea autorităților în ceea ce privește dezvoltarea și sprijinul unor investiții publice de calitate, care să reprezinte un etalon.  

În toată Europa putem vedea cum statul se îngrijește în primul rând de clădirile publice, de patrimoniul reprezentativ, de muzee și infrastructură culturală – pentru că acestea devin cartea de vizită a localității, sursă de mândrie și de apartenență. Este o mentalitate pe care ne-am dori să o vedem mai des și în România. 

Aici intervine rolul crucial al autorităților locale. Acestea au puterea – și responsabilitatea – de a gestiona direcția dezvoltării și de a încuraja investiții de calitate, care să devină repere pentru comunitate.  

Primele dovezi de bună intenție în acest sens ar fi restabilirea un minim dialog, transparentizarea deciziilor și prioritizarea interesului comun în detrimentul celui individual, inclusiv prin aplicarea legislației existente.  

Foarte elocventă este situația Pavilionului de Băi din Govora, o clădire de patrimoniu cu valoare mare și principalul simbol al comunității, ruinată de mai mulți ani, care se află în proprietate privată. Decidenții locali sunt responsabili pentru modul în care intervențiile asupra acestei clădiri vor integra valorile locului și memoria colectivă și vor ajuta comunitatea să depășească punctul critic în care se află. 

Aveți un proiect de suflet?  

Poate am mai spus și cu alte ocazii,  cel mai drag proiect de restaurare este Foișorul Interbelic din Govora. Deși e o intervenție mică, pentru noi nu simbolizează doar începutul activităților Studiogovora, dar reprezintă de asemenea primul proiect hands-on. A fost inedit pentru că ne-am găsit în toate ipostazele diferite pe parcursul proiectului: arhitecți, beneficiari, finanțatori, constructori. Ne-am implicat în tot procesul de la cap la coadă – de la măsurători, la buciardat soclul, până la găsit meșteri, instruit constructori despre diverse tehnici, convins sponsori. Mare parte dintre costuri au fost acoperite printr-un grant câștigat prin concurs de proiecte culturale, însă au contribuit și materiale de construcție donate, mâna de lucru donată, ba chiar implicarea comunității în anumite proceduri. Am trăit pe propria piele ce presupune o intervenție de restaurare, iar acest fapt ne-a îmbunătățit înțelegerea asupra procesului. Dar cel mai mult suntem mândri de darul pe care l-am lăsat spațiului public govorean.  

SOLUȚII 

Ați întâmpinat dificultăți în finanțarea proiectelor de restaurare? Ce soluții ar trebui să fie găsite pentru a sprijini astfel de inițiative?  

Da, fără îndoială, finanțarea este principala dificultate pe care o întâmpinăm în proiectele de restaurare. Este, de altfel, unul dintre cei mai mari factori de descurajare pentru oricine încearcă să salveze o clădire istorică – fie că vorbim despre ONG-uri, administrații locale sau proprietari privați.  

Din păcate, în România încă nu există o viziune coerentă care să includă restaurarea clădirilor istorice în rândul investițiilor prioritare. 

Primul pas absolut necesar ar fi ca autoritățile centrale și locale să conștientizeze faptul că patrimoniul construit nu este un moft, ci o resursă valoroasă pentru dezvoltare. Ar trebui ca finanțarea restaurărilor să meargă în paralel cu investițiile în construcții noi, având în vedere criterii clare: sustenabilitatea, importanța culturală, atractivitatea turistică, valoarea socială a intervenției. 

În alte țări europene aceste principii nu doar că sunt înțelese, ci și implementate prin mecanisme de sprijin concret, pe care România le-ar putea adapta fără eforturi uriașe.  

De exemplu, în Franța există o rețea solidă de fonduri publice și private care contribuie la restaurarea monumentelor, inclusiv prin platforme de crowdfunding susținute de stat (cum ar fi Fondation du Patrimoine). Acestea oferă nu doar bani, ci și legitimitate și vizibilitate. De asemenea, în Germania, proprietarii de clădiri istorice pot beneficia de deduceri fiscale substanțiale dacă efectuează lucrări de restaurare conforme cu reglementările de protecție a patrimoniului. Mai mult, restaurarea este tratată ca un act de interes public. 

Vedem deseori cazuri în care o restaurare de bună calitate este complet compromisă de contextul construit din jur, distrus sau transformat fără coerență, fără respect față de identitatea locului. 

Cum am putea adapta toate acestea local? Fonduri nerambursabile la nivel local, chiar și cu bugete modeste, dar recurente, credite cu dobândă subvenționată pentru lucrări de restaurare aprobate, scutiri de taxe sau facilități fiscale pentru proprietarii care investesc în patrimoniu și mai ales campanii locale de informare care să transforme restaurarea într-o valoare comună, nu doar într-o responsabilitate individuală. 

Acestea sunt măsuri testate, funcționale, care pot fi aplicate gradual și cu efecte vizibile chiar și la scară mică. Nu este nevoie de bugete uriașe, ci de viziune, voință și coerență în politicile publice. 

O clădire de patrimoniu atrage turiști, dar este turismul un beneficiu sau din contră? Observăm că în lume se iau măsuri destul de drastice pentru stoparea turismului excesiv. Un exemplu e Veneția. Dacă turismul este o problemă, cum ar trebui gestionată? 

Turismul este, fără îndoială, un beneficiu pentru comunități, mai ales în cazul celor care dispun de un patrimoniu valoros. Dar, ca orice aspect dus la extrem, și turismul poate deveni nociv – dacă nu este gestionat corect.  

Am fost la Veneția imediat după ridicarea carantinei Covid-19, când orașul era aproape gol. Era superb, liniștit. Dar, în același timp, italienii erau demoralizați – multe afaceri erau închise, economia locală era serios afectată.  

Turismul devine o problemă doar când este gândit ca o simplă cantitate de consumatori – și nu ca un proces construit în jurul valorilor autentice ale unui loc. La Govora, spre exemplu, turismul era odinioară o forță vitală. Vilele și hotelurile erau pline, o singură serie de vizitatori tripla populația stațiunii, iar oamenii își amintesc cu nostalgie acel freamăt. Azi, Govora atrage tocmai prin liniștea și echilibrul pe care le oferă, ceea ce ridică o întrebare legitimă: poate stațiunea să își păstreze acest atu odată cu creșterea numărului de turiști? 

Răspunsul nostru este clar: da – cu condiția să se facă investiții de calitate, nu cantitative. Asta nu înseamnă investiții bazate doar pe capacitatea de cazare sau un turism de masă bazat pe servicii ieftine și profit rapid, ci un model de dezvoltare axat pe respectul față de valorile locale, față de ritmul și spiritul locului. 

Govora a fost concepută ca o stațiune balneară, inspirată de modele franceze precum Vichy, Vittel sau Aix-les-Bains. Acestea nu au fost niciodată stațiuni de masă, ci spații gândite pentru refacere, odihnă activă și cultură. Vichy, spre exemplu, rămâne și astăzi un model de turism balnear sofisticat și controlat, în care arhitectura de patrimoniu este perfect integrată cu serviciile de sănătate, sport și cultură. La Vittel, accentul a fost pus pe turismul recreativ și medical, în relație directă cu parcuri, trasee și spații publice de calitate. La fel, Aix-les-Bains, înconjurată de natură și patrimoniu arhitectural remarcabil, a reușit să se reinventeze fără să își piardă caracterul elegant și liniștit. 

Toate aceste stațiuni au ceva în comun: au știut să-și păstreze identitatea, să evite turismul de masă și să se concentreze pe calitate. Nu au devenit „parcuri tematice”, ci au rămas locuri autentice, unde serviciile moderne coexistă cu o atmosferă istorică atent conservată. 

Și tocmai acesta este modelul pe care ar trebui să-l urmeze și Govora. Nu vrem să devină o destinație copleșită de aglomerație, ci un loc care își recapătă rafinamentul și echilibrul. Un loc pentru un turism educat, liniștit, care valorizează patrimoniul, natura și cultura locală. 

Radu Tîrcă este co-fondator al Atelier Govora și președinte al Asociației Studiogovora, prin care promovează reactivarea patrimoniului construit al stațiunii Băile Govora, utilizând identitatea balneară ca resursă pentru dezvoltare locală. În paralel, activează ca asistent universitar asociat la UAUIM, în cadrul atelierului de proiectare, unde susține formarea noilor generații de arhitecți. 

DEGEABA AVEM LEGI 

Ce măsuri legislative ar trebui să fie implementate pentru a sprijini mai bine protejarea patrimoniului cultural din România? Care sunt lacunele în legislația actuală? 

Avem legi. Ce ne lipsește este voința de a le aplica eficient și de a le adapta la realitate. 

România dispune de câteva instrumente legislative importante în domeniul protejării patrimoniului – cum este Legea 422/2001 privind monumentele istorice. Însă, din păcate, problema nu este lipsa cadrului legal, ci modul deficitar în care acesta este aplicat. 

Una dintre cele mai mari nevoi este actualizarea legislației, astfel încât să includă mecanisme clare de monitorizare, sancțiuni aplicabile și aplicate efectiv în cazurile de distrugere sau intervenții neautorizate, criterii realiste pentru intervenții de urgență, acolo unde patrimoniul riscă să dispară din lipsă de acțiune. 

Totodată, ar trebui eliminate barierele administrative care descurajează inițiativa. Simplificarea procedurilor birocratice, împreună cu crearea de stimulente fiscale și linii de finanțare dedicate, ar putea încuraja atât proprietarii privați, cât și autoritățile locale să acționeze responsabil. 

O altă lacună majoră este lipsa protecției pentru patrimoniul „invizibil” din punct de vedere administrativ – acele clădiri sau ansambluri care nu sunt înscrise în Lista Monumentelor Istorice, dar care au valoare identitară reală pentru comunități. Acest patrimoniu vernacular sau anonim este adesea ignorat în strategiile oficiale, deși reprezintă esența locului. 

În acest context, Convenția de la Faro, ratificată de România, oferă un cadru extrem de util. Ea pune accent pe valoarea socială a patrimoniului și pe implicarea comunităților în procesul decizional. Însă, din păcate, prevederile convenției nu au fost încă integrate coerent în legislația națională sau în politicile publice locale. Avem, totuși, o societate civilă activă și bine pregătită – ceea ce ar trebui valorificat prin instrumente de consultare reală și colaborare între administrație și cetățeni. 

La nivel local și județean, multe dintre strategiile existente tratează patrimoniul superficial, decorativ. Lipsesc viziunea pe termen lung, analiza contextului real, dar și dezbaterea. Mai grav este că opacitatea decizională a unor autorități îngreunează excesiv orice efort de valorificare a patrimoniului. Cât timp patrimoniul va fi văzut ca o piedică și nu ca un beneficiu pentru dezvoltarea comunităților, vor exista dezechilibre majore între potențialul existent și ceea ce se întâmplă, de fapt, în teren. 

Așadar, soluțiile sunt posibile și cunoscute – dar ele presupun voință politică, profesionalism administrativ și un parteneriat real cu societatea civilă. Fără aceste ingrediente, patrimoniul va rămâne protejat doar pe hârtie.  

Radu Tîrcă este parte a echipei Ordinului Arhitecților din România în cadrul unui proiect european dedicat reconstrucției Ucrainei prin valorificarea și protejarea patrimoniului demarat de consorțiul Ureherit.