Un Summit pe Titanic

Summitul UE de la Sibiu este istoric prin aceea că a avut loc. Pentru români, ceea ce ar fi trebuit să fie o onoare, a fost o umilință. Se aștepta o sărbătoare. A fost un prohod.

UN DELIR POLITICIANIST

Istoricii care eventual vor cerceta peste ani acest non eveniment nu vor consemna Declarația liderilor expirați ai UE care s-au adunat la Hermannstadt în plină campanie electorală europarlamentară, sub președinția la final de mandat a polonezului Donald Tusk, ajuns client al Berlinului merkelian, și urmând, pare-se, preferința etilo-președintelui în curs de lichidare al Comisiei europene, Jean-Claude Junker, iscată din confuzia între sașii transilvăneni, de origine germană, și șvabii bănățeni originari din Luxemburg. Dacă acest document vid ar trebui calificat adjectival el ar primi denumirea de „declarație iohanniană”. Scrisă pe hârtia produsă din pădurile transilvane devastate de prietenii austrieci ai ex primarului sibian, Klaus Iohannis, succesor declarat al Grupului Etnic German (interzis, ca organizație nazistă, prin Tratatul de Pace, la finele celui de al Doilea Război Mondial), ea transmite informal, în stilul grandilocvenței găunoase a celui ce doar formal este Președinte al României, urbi et orbi (urbei și lumii)… nimic (sic!).

Tocmai de aceea, mult prea obositul cancelar german, Angela Merkel, nici nu a avut cuvinte pentru a face obișnuitele comentarii dătătoare de linie în fața presei. O muțenie sumbră foarte grăitoare, în contrast cu locvacitatea mută (sic!) a protejatului său local, care duce la paroxism ridicolul. Ce să mai spună doamna Merkel pe străzile Sibiului, când, lipsită de susținere politică națională, stă agățată de conducerea guvernului numai întrucât concursul pentru succesiunea sa nu a ajuns încă la o concluzie?

A vorbit, în schimb, mult contestatul președinte francez, Emmanuel Macron, descins dintr-o țară sub regimul stării de asediu, devastată de incendii sociale care afectează deopotrivă bazele constituționale ale celei de a cincea republici și monumentele culturii sale, pe ale cărei bulevarde patrulează soldați cu armament de război în timp ce jandarmeria bate viguros prin valuri de gaze lacrimogene.

„Beneficiind” acasă de o micro-popularitate catastrofală, domnul Macron este pe deplin pregătit să exporte catastrofa în UE. Ignorând criza Brexitului și euroscepticismul tot mai devastator care, de la Copenhaga la Budapesta, de la Varșovia la Roma și de la Helsinki la Praga și Viena, lovește mortal în proiectul Europei politice, el ambiționează zadarnic să edifice Statele Unite ale Europei; dar nu în viziune jeffersoniană, ci napoleoniană. Ideea nobilă exprimată încă de Victor Hugo, și care ar fi trebuit să ducă la o federație de state-națiune, libere și solidare, toate diferite și toate egale, nu are nici o legătură cu neoimperialismul macronian potrivit căruia entități administrative deposedate de identitatea națională, avansând cu viteze diferite, respectiv exploatate cu intensități diferite, contribuie la măreția hegemonismului franco-german.

În prezența premierului grec Alexis Tsipras și a celui austriac Sebastian Kurz, dar mai ales a premierului italian Giuseppe Conte (atâția premieri și nici un președinte?), membri ai „clubului populiștilor europeni”, era greu de imaginat că se poate ajunge la vreun consens cu popularii merkelieni (căci socialiștii nu prea mai contează) pe vreuna din nenumăratele teme delicate care frământă Bruxellesul, de la Brexit la proiecția bugetară multianuală, de la relația UE cu SUA la viitorul acordului de neproliferare cu Iranul, de la criza ucraineană la gazoductele ruse, de la extinderea spațiului Schengen la gestiunea comună a migrației și azilului, de la amenințarea nivelului de îndatorare în continuă creștere a statelor membre la limitarea comunitară impusă deficitului lor bugetar național, de la blocajul reformei instituționale interne la irelevanța globală a uniunii.

De aceea, s-a procedat la compunerea unui document vag de bune intenții și de speranțe pioase, în care sigurul paragraf aparent opus curentului protagoniștilor occidentali este cel dintâi care vorbește de „o singură Europă de la Est la Vest și de la Nord la Sud”. Această formulă, de inspirație franceză mai mult decât germană (ar fi cu totul nerealist să credem că au impus-o românii), nu exclude în nici un fel existența unui nucleu dur în jurul căruia gravitează sateliți având statut cu atât mai colonial cu cât se află mai la periferia sistemului solar binomic franco-german, atât din punct de vedere geografic, cât și politic. În acest sens, despre coeziunea economică, socială și teritorială nu s-a spus nimic.

UN SUMMIT UE FĂRĂ PREȘEDINTELE CONSILIULUI UE

Dacă această gargară politicianistă nu are cum intra în vreo carte de istorie, în schimb cu siguranță va fi reținut de istorici faptul fără precedent că la Summitul UE de la Sibiu, pentru prima oară în istorie a lipsit președintele Consiliului UE (Consiliul miniștrilor, cum se numea altădată). Chiar dacă reuniunea a fost informală, sau cu atât mai mult cu cât a fost informală, aceasta este expresia unei crize instituționale nemaicunoscute.

Consiliul UE este una dintre principalele instituții politice menționate în Tratatul de la Lisabona, alături de Consiliul European, Comisia Europeană și Parlamentul European. El este, de fapt, un fel de Senat sau de Bundesrat sui generis al UE; adică a doua Cameră a legislativului european care este chemată, alături de Parlament, și în dialog trilateral cu Parlamentul și Comisa, să transpună în legislație europeană orientările de politică generală (cu caracter strategic) stabilite de Consiliul European (format din șefii executivelor naționale, după caz, șefi de guvern sau de stat).

Cum oare se pot dezbate eficient și credibil marile probleme ale UE, fi și numai informal, în lipsa reprezentantului de vârf al uneia dintre aceste instituții?! Pe ce bază legală poate fi el lăsat la ușa Summitului?! Una dintre preocupările de căpetenie ale celor care au negociat Tratatul constituțional al UE (preluat apoi în Tratatul de la Lisabona) a fost aceea de a stabili un echilibru inter-instituțional adecvat la nivelul uniunii. Este evident că excluderea de la Summit a președintelui uneia dintre instituțiile politice echilibrul s-a stricat.

De fapt, el era stricat dinainte și doar acum situația a devenit evidentă. Echilibrul instituțional era esențial pentru funcționarea „Europei unite”, a Europei federale. El este, însă, incompatibil cu Europa germană. Germanizarea UE s-a reflectat mai întâi în germanizarea Consiliului European (numită de unii mai elegant, „naționalizare”) care a preluat abuziv atribuțiile Comisiei, Parlamentului și Consiliului UE, transformându-le pe acestea din instituții comunitare în prepuși ai Berlinului. La Sibiu / Hermannstadt s-a confirmat ostensibil că Berlinul nu dă doi bani pe celelalte instituții și că tot ceea ce contează pentru el este raportul de forțe între capitalele reprezentate în Consiliul European, raport în cadrul căruia crede că deține și, în orice caz, își reclamă întâietatea. Eventual fardată cu pudră franțuzească.

Așa se explică și singurul fapt concret consumat la Summit, pe care presa internațională l-a sesizat dar nu a știut să îl explice. Este vorba despre așa zisele negocieri pentru viitoarea conducere a UE. Unele ziare au vorbit despre viitoarea conducere al Parlamentului. În realitate este vorba despre conducerea Comisiei Europene („Guvernul” european) și nu atât despre persoane cât despre procedura de desemnare a președintelui acesteia, succesorul junkerului luxemburghez.

LUPTA PENTRU PUTERE ÎNTR-O UE TOT MAI SLABĂ

Pentru a înțelege cum stau lucrurile trebuie să ne întoarcem cu cincisprezece ani în urmă, la zilele Convenției privind viitorul Europei.

În scopul de a rezolva problema deficitului democratic, acolo s-a propus ca Președintele Comisiei Europene să fie învestit de Parlamentul European dintre candidații desemnați de partidul european / partidele europene care, în urma alegerilor europene, formează majoritatea parlamentară. Anterior, Președintele Comisiei era stabilit prin negocieri între membrii Consiliului European, purtate în spatele ușilor închise, totdeauna având câștig de cauză candidatul celui mai puternic stat membru (Germania, cu sau fără Franța) și al asociaților acestuia. Parlamentul formaliza doar această decizie.

Propunerea lansată în Convenție nu a fost reținută în textul Tratatului Constituțional întrucât s-a opus … Germania.

Ulterior, Președintele Partidului Socialiștilor Europeni, fostul premier danez Poul Nyrup Rassmussen, a revenit asupra ideii, de astă dată propunând ca fiecare partid european să desemneze pentru alegerile europene un candidat principal (așa numit „spitzenkandidat”), urmând să devină președinte al Comisiei acela al cărui partid aduna cele mai multe voturi.

Ideea nu ar fi avut nici un viitor dacă nu ar fi primit susținerea oarecum neașteptată a unui politician german: președintele Parlamentului European, social-democratul Martin Schulz. Motivul susținerii era acela că Schulz urmărea să obțină pentru el președinția Comisiei, iar eficiența susținerii rezida în faptul că Partidul Social-Democrat german (SPD) se afla la guvernare în Germania cu Uniunea Creștin Democrată (CDU) a Angelei Merkel și putea amenința cu o criză guvernamentală dacă ideea spitzenkandidatului nu era acceptată. Astfel, din rațiuni de politică internă, cancelarul Merkel a achiesat la formulă, mizând, însă, în mod justificat, după cum s-a văzut, că la nivel european cele mai multe voturi vor fi obținute de familia sa politică, Partidul Popular European (PPE), și că, totodată, va reuși să impună drept candidat principal al acesteia pe omul său de încredere, Jean-Claude Junker, în ciuda sau tocmai în virtutea binecunoscutei sale maladii etilo-sciatice (sic!).

Procedura aceasta nu a avut cum intra în tratate și deveni obligatorie. Ea a fost adoptată printr-o înțelegere politică între Parlamentul European (sau mai exact partidele politice europene reprezentate de gurpurile lor parlamentare) și Consiliul European. Membrii Consiliului European s-au angajat printr-un consens tacit să îl propună Parlamentului pe spitzenkandidatul partidului care câștiga alegerile, iar Parlamentul promitea, tot tacit, să îl valideze.

După reușita consecutivă alegerilor europene din 2014 (reușită pentru Angela Merkel, dar nu și pentru șantajistul politic Martin Schulz, care a pierdut scrutinul european, înainte de a suferi un dezastru electoral la nivel național și a fi eliminat din conducerea SPD), Germania s-a arătat gata să aplice aceleași reguli și în 2019. În logica lor a fost desemnat spitzenkandidat al PPE merkelianul german Manfred Weber; o nulitate obedientă promovată de aliatul bavarez al guvernului doamnei Merkel, Uniunea Social-Creștină (CSU). A fost o manevră având simultan finalități politice interne și europene.

Aceasta a trezit revolta statelor din afara blocului germanic (Grecia, Italia, Ungaria etc.) idependent de culoarea politică a guvernelor lor. Lor li s-a adăugat oportun și Franța, al cărei Președinte intenționează să coaguleze pe un trunchi franco-flamand (căruia Guy Verhofstadt, nerăbdător să obțină conducerea Parlamentului European, vrea să îi livreze pe liberalii europeni din ALDE) o forță politică europeană majoră diferită de și, în principiu, opusă PPE. Conștienți că nu pot avea garanția câștigării alegerilor europene, toți aceștia vor să se întoarcă la pertractările de taină din Consiliul European în care, chiar dacă nu vor putea câștiga totul, nu vor pierde totul. De democrația europeană să se ocupe cine o vrea.

Astfel, în afara crizei instituționale a UE generată de logica Europei germane, Summitul de la Sibiu mai lasă istoriei debutul unei rupturi dintre Franța și Germania, care o trimte pe cea dintâi către grupul statelor eurosceptic-suveraniste. Până unde va merge această ruptură este încă greu de spus. Ea are potențialul unui aisberg din ciocnirea cu care Titanicul UE se va scufunda în oceanul unui alt război european și mondial.

DISPUTA GERMANO-FRANCEZĂ ȘI RIVALITATEA IOHANNIS-CIOLOȘ

Pentru România două observații pe termen scurt se degajă. Observații care ar trebui să ghiedeze votul românilor la alegerile europene și prezidențiale din anul curent.

Pe de o parte, preocupată să îl susțină pe Manfred Weber la conducerea Comisiei Europene, Angela Merkel nu mai are energia necesară ca să îl mențină la președinția României pe Klaus Iohannis. Nici un semnal consistent în acest sens nu a fost dat la Sibiu. Cei care l-au așteptat sunt dezamăgiți.

Pe de altă parte, în intenția de a aduna cât mai mulți lideri naționali care să aplaude de la galeria Consiliului European rezultatul negocierilor de culise pentru o Comisie pro-franceză, Emmanuel Macron s-a menținut pe poziția susținerii lui Dacian Cioloș și a formațiunii neo-fasciste în numele căreia acesta candidează la alegerile prezidențiale românești de la sfârșitul anului. Abil, nu a afirmat-o explicit, dar toată comunicarea sa nonverbală a fost în acest sens. Este și cheia în care trebuie citită critica amenințătoare a premierului olandez Mark Rutte, care, cu o grosolănie rar întâlnită în analele diplomatice, a afirmat, fără vreun argument, pe teritoriul românesc, că România, evident sub actuala guvernare PSD/ALDE, merge într-o direcție greșită.  

La Sibiu, niște liderii europeni muribunzi politic s-au adunat, așadar, în fugă, încercând să ne convingă că ei sunt salvatorii UE și garanții tranziției spre o nouă Europă, în timp ce cu adevărat doar viitoarele alegeri îi preocupau, iar nu viitoarele generații de europeni. De aceea imnul european pe care l-au cântat a sunat atât de fals pentru toți cei ce nu refuzau să audă.

Cu acești interpreți pe punte, nava europeană ne-a amintit dureros de orchestra care continua să cânte în timp ce Titanicul se scufunda. Deosebirea este că acea orchestră nu falsa.