Uniunea Europeană şi SUA

Occidentul – o etichetă care mai spune ceva?
La nivelul dezbaterilor înalte din aulele marilor universităţi europene şi americane, pentru cei care se mai preocupă azi de istoria culturii, „Occidentul” este o realitate care a dispărut odată cu modernitatea – la mijlocul secolului XX, în cenuşa celui de Al Doilea Război Mondial. Din anii 1950 şi până acum, post-modernitatea a produs în spaţiul nord-atlantic o altă formă, în care se regăsesc şi se reflectă, mai mult decât în oricare altă „civilizaţie”, trăsăturile şi problemele întregii lumi. Sunt lucruri valabile la nivel cultural şi social-demografic – azi nu mai vorbim despre o Europă sau o Americă “occidentale” ci despre Europa şi America multi-culturale, nişte structuri a căror identitate este dată de diversitate. La nivel social şi cultural aceste transformări s-au petrecut cel mai rapid – migraţii de sute de milioane de indivizi proveniţi din spaţiile culturale ale vechilor posesiuni coloniale, procese de re-evaluare a valorilor, au schimbat în doar jumătate de secol faţa Occidentului. La nivel politicii şi economiei internaţionale, schimbările s-au petrecut mult mai greu – statele şi companiile rămânând în inerţia modernităţii, preferând, şi sub imperativul intereselor, dacă nu doar din ataşament faţă de forme culturale, să reformuleze conţinutul etichetei „Occident”.

Disoluţia economică a Occidentului?
Miezul fierbinte al economiei mondiale au constituit-o, în ultimii 200 de ani, schimburile dintre Europa şi Statele Unite. Economiile emergente a căror dezvoltare deşi contabilizată autonom se produce prin conectare la cele două componente ale “lumii occidentale” propune în acest moment riscul unei ruperi a binomului transatlantic. Statisticile arată că tot ce se câştigă în relaţiile bilaterale dintre Europa şi emergenţi sau SUA şi emergenţi se pierde în relaţia dintre cele două. Ruptura apare în acest moment la fel de discretă ca fisurile din zidul casei Usher, de nevăzut cu ochiul liber – dar ea există, iar factorii care o lărgesc nu au o evoluţie spectaculoasă, ci constantă şi discretă. Pericolul pe termen lung este scăderea relevanţei verigii transatlantice, care ar putea fi echivalentă chiar cu răcirea miezului economiei mondiale, cu efecte dezastruoase pentru întreaga lume. Ideea care stă la baza tratatului luat în discuţie în acest moment de Statele Unite şi Uniunea Europeană este aceea a eliminării tuturor piedicilor din relaţia bilaterală care ar putea să scadă competitivitatea transnaţionalelor euro-americane şi ar determina reorientarea lanţurilor de producţie şi fluxurile comerciale spre alte zone.

Se răceşte „miezul fierbinte” al economiei mondiale?
Aşa cum indică experţii, Uniunea Europeană şi Statele Unite sunt cei mai importanţi comercianţi şi investitori ai lumi. Sunt primele două economii ale lumii – reprezentând 25,1%, respectiv 21,6% din PIB-ul mondial, sau 17%, respectiv 13,4% din comerţul internaţional. Uniunea Europeană şi SUA sunt şi cele mai integrate economii ale lumii, ambele contând pe relaţia bilaterală în cel mai înalt grad: pentru SUA, Uniunea Europeană este principalul partener comercial, în vreme ce pentru Uniunea Europeană, SUA este al doilea. În ciuda acestor date, în ultimul deceniu, se remarcă o disoluţie lentă a acestei relaţii: – spre exemplu, între 2000 şi 2011, exporturile europene de bunuri în întreaga lume au crescut cu 7,65%, iar cele spre SUA, cu doar 1%, reducând cota deţinută de americani la acest capitol de la 28,1% la 16,9% (aproape o jumătate), de asemenea, achiziţiile de bunuri americane de către europeni au scăzut în acest interval la jumătate, de la 20,8% la 11%. De ce se întâmplă asta? Factorii identificaţi de analişti, pentru acest declin sunt procesele de integrare regională, inclusiv cele susţinute pe continent de Uniunea Europeană sau în Lumea Nouă de SUA – europenii au ajuns mai aproape de Rusia, alte state foste sovietice mari, precum Ucraina, mai aproape de Turcia şi Orientul Mijlociu, ţări care s-au adăugat Chinei, americanii şi-au intensificat şi ei la rândul lor legăturile cu Mexicul şi Canada. Pe lângă acestea, cel mai mult a contribuit rapida dezvoltare a Chinei, Indiei, Coreei de Sud şi ţărilor ASEAN – economii care, prin volumele în creştere şi competitivitatea în continuă îmbunătăţire, au schimbat structura fluxurilor comerciale la nivel global.

Ce este TTIP
Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii, în engleză Transatlantic Trade and Investment Partnership, pe scurt TTIP, este răspunsul găsit de decidenţii de politică economică din SUA şi Europa, la această problemă. Totul a început în 2011, când la summitul UE-SUA din 28 noiembrie, s-a trasat ca sarcină înfiinţarea în cadrul Consiliului Economic Transatlantic, a unui unui grup de lucru la nivel înalt dedicat problemelor ce ţin de creearea de locuri de muncă şi stimularea creşterii economice. Grupul condus de Comisarul European pentru Comerţ, Karel De Gucht şi Reprezentantul pentru Comerţ al SUA, Ron Kirk şi-a prezentat concluziile finale în 13 februarie anul acesta, propunând negocierea între cele două părţi a unui accord cât mai cuprinzător privitor la aspecte dintre cele mai variate ce ţin de comerţ bilateral şi investiţii, inclusiv reglementări. Rezultatele raportului au fost însuşite atât de administraţia Obama cât şi de Preşedinţia Comisiei Europene şi cea a Consiliului European. După o “epică” scurtă, în care Parisul le-a reamintit colegilor din Uniune, că “veto”-ul european este o invenţie franceză, şefii de state şi de guverne au dat undă verde începerii negocierilor pe 14 iunie acest an.

Ce nu merge în economia transatlantică
Dat fiind nivelul redus al tarifelor medii practicate între SUA şi Uniunea Europeană – 3% – cheia deblocării potenţialului dezvoltării relaţiilor dintre cele două eonomii, au considerat experţii, este la nivelul barierelor non-tarifare: proceduri vamale, reglementări sectoriale, standarde privind securitatea sau protecţia consumatorului. Ele par obstacole destul de înalte şi spinoase pentru cei mai mulţi dintre antreprenorii, aşa cum indică cel puţin anchetele sociale comandate de grupul de lucru: 46% dintre cei consultaţi s-au declarat îngrijoraţi de reglementările inutile care se constituie în bariere nontarifare, 45% de barierele tarifare, 38% de procedurile vamale restrictive şi 20% de barierele privind investiţiile. Deşi în medie mici – 3% – tarifele impun companiilor americane şi europene care vor să facă afaceri peste Atlantic costuri deloc de neglijat care în cazul transnaţionalelor sau al lanţurilor de producţie integrată devin chiar costuri de producţie suplimentare care scad competitivitatea în raport cu companiile chineze, indiene sau din alte părţi ale lumii.

Trivia
De partea europeană, între 13 februarie şi 14 iunie – data la care a fost predat raportul final al grupului de lucru şi data la care şefii de state şi de guverne ale celor 27 de state membre (Croaţia încă nu aderase la Uniune) au dat undă verde pentru începerea negocierilor – s-a scurs un episod tensionat: Parisul ameninţând cu “veto”-ul dacă în tratat va fi inclusă şi industria de film şi muzică. Pentru europeni, temerea cea mai mare era ca, pornind de la această “excludere”, care îi favoriza doar pe francezi, Statele Unite să ceară la rândul lor eliminarea altor domenii mult mai importante. Încăpăţânarea franceză nu a putut fi înfrântă decât prin cedare totală, din formula finală fiind exclusă industria de film şi muzică. Un alt moment tensionat a fost cel în care publicaţia germană Der Spiegel a lansat pe baza dezvăluirilor lui Edward Snowden (Attacks from America: NSA Spied on European Union Offices, 29 iunie 2013) ipoteza existenţei unei ample operaţiuni de spionaj americane ai cărei ţinte ar fi fost chiar oficialii Comisiei Europene.

Date şi cifre
TTIP este cel mai important acord comercial bilateral din istorie, implicând primele două şi cele mai integrate economii ale lumii
De 3 ori mai mare este ordinul de mărime al investiţiilor realizate de americani în UE comparativ cu cele realizate în Asia
De 8 ori  sunt mai mari investiţiile realizate de europeni în SUA comparativ cu cele realizate în India şi China la un loc.
A treia parte din schimburile transatlantice sunt transferuri intra-companie
50% deţin SUA şi UE din PIB-ul mondial
33% deţin SUA şi UE din fluxurile comerciale la nivel mondial.