Universitatea din Bucureşti. Povestea primilor 150 de ani

Q Magazine vă prezintă istoria unui vis devenit realitate, de la începuturile învăţământului în limba română şi până în zilele noastre.

Aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea Universităţii din Bucureşti a adus cu sine o semnificaţie aparte, culturală şi istorică, pentru fiecare dintre noi. La data de 4/16 iulie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza emitea decretul de înfiinţare a Universităţii din Bucureşti, reunind într-o singură instituţie cele trei facultăţi care existau deja: Facultatea de Drept, Facultatea de Filosofie şi Litere şi Facultatea de Ştiinţe.

De-a lungul unui secol şi jumătate de tradiție şi excelenţă academică, Universitatea Bucureşti a format personalităţi remarcabile, dintre care îi amintim pe: Eugen Ionescu, Emil Cioran, Nichita Stănescu, Mircea Eliade, Grigore Constantin Moisil, George Călinescu, Camil Petrescu, Vasile Pârvan, Eugen Lovinescu, George Bacovia, Mihail Sadoveanu, Spiru C. Haret, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Stelian Tănase, Lucian Boia, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu şi Marius Andruh.

În prezent, Universitatea din București numără 19 facultăţi, 21 de şcoli doctorale, peste 2.000 de cadre didactice şi cercetători, peste 20.000 de candidaţi anual, peste 30.000 de studenţi şi, în medie, 10.000 de absolvenţi la toate ciclurile de învăţământ numai în anul 2013. Nu în ultimul rând, Universitatea din București a încheiat acorduri inter-universitare cu peste 53 de ţări prin intermediul cărora numai între anii 2005-2013 s-au format peste 6.000 de studenţi străini.

Începuturile învăţământului în limba română

Debutul secolului al XIX-lea aduce în întreaga Europă o preocupare tot mai insistentă a statului în organizarea învăţământului, prin politici care vizau atât gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar, cât și reabilitarea învățământului secundar.

În 1816, ardeleanul Gheorghe Lazăr ajunge la Bucureşti ca profesor pentru fiii boierului Bărcănescu. Influenţat de ideile progresiste remarcate în ţările dezvoltate ale Bătrânului Continent, acesta devine catalizatorul ideii de şcoală cu predare în limba română. Între argumentele aduse de Gheorghe Lazăr în sprijinul proiectului său se află şi nevoia de educaţie pentru întreaga societate, „o şansă care trebuie valorificată dacă nu vrem să rămânem toţi lipsiţi şi neciopliţi”. Astfel, la jumătatea secolului al XIX-lea, drumul parcurs de învăţământul bucureştean organizat în cadrul Academiei domneşti, în limba greacă, la Colegiul Sf. Sava, cu predare în limba română, urmează îndeaproape evoluţia societăţii româneşti de secol XVIII şi răspunde imperativelor noului secol.

Înfiinţarea Universităţii din Bucureşti şi evoluţia ei până la 1918

În dorinţa de organizare a învăţământului a fost elaborată o reformă la 17 octombrie 1850, cu acordul domnitorului Barbu Ştirbei. Înfiinţate cu scopul de a da ţării specialiştii de care aveau nevoie şi de a elimina din posturile publice persoanele care activau în lipsa certificatelor de studiu, şcolile nu au confirmat așteptările din pricina dificultăților întâmpinate – profesori insuficienţi, interes limitat în rândul tinerilor, programe şcolare şi materiale didactice perfectibile.

Instalarea lui Alexandru Ioan Cuza în fruntea Principatelor Unite şi intensificarea modernizării statului român au creat contextul favorabil continuării tentativelor de optimizare a învăţământului superior. La 31 august 1863, constatându-se insuficienţa cadrelor didactice secundare, Consiliul superior al instrucţiunii publice propune ca soluţie înfiinţarea facultăţilor de Litere şi Știinţe. Oficializarea se produce la 12 octombrie, prin decretul domnesc care decide crearea Şcolii superioare de ştiinţe. Tot prin decret domnesc, la începutul lui noiembrie este anunţată apariţia Şcolii superioare de Litere. Facultatea de Drept (care prin decretul domnesc din 25 noiembrie 1859 devenise instituţie independentă), alături de cele două şcoli superioare, transformate în facultăţi de Știinţe şi de Litere, constituie Universitatea din Bucureşti, întemeiată prin decretul din 4 iulie 1864. Universitatea Bucureşti devenea astfel ctitorie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dar şi a lui Dimitrie Bolintineanu, ministrul Cultelor şi Instrucțiunii Publice, care a făcut toate demersurile pentru întemeierea şi ridicarea la rang de facultăţi a celor trei şcoli superioare înfiinţate anterior. Cinci ani mai târziu, structura Universității Bucureşti va fi completată cu Facultatea de Medicină şi, mai apoi, cu Facultatea de Teologie.

În intervalul 1864 – 1918, Universitatea Bucureşti a stat sub semnul strădaniilor organizatorice, înregistrându-se progrese în perfecţionarea cadrelor universitare şi în privinţa numărului de studenţi. O noutate o constituie pătrunderea în învățământul secundar a fetelor, aspect aflat în concordanţă cu schimbările de mentalitate din societatea românească.

Anii interbelici

După 1918, sistemul învăţământului superior românesc s-a amplificat în proporţii considerabile. Au apărut, odată cu constituirea României Mari, noi centre universitare. În 1919 au fost românizate cele două universităţi de la Cluj şi Cernăuţi. Un an mai târziu a fost înfiinţată Şcoala Politehnică de la Timişoara, iar în 1926 a fost creată Facultatea de Teologie de la Chişinău, subordonată organizatoric Universităţii din Iaşi. În acest vechi centru universitar, în 1937 s-a fondat Şcoala Politehnică „Gheorghe Asachi”.

La Cluj, în afara Universităţii „Ferdinand I”, mai funcţionau Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale şi Academia de agricultură. Chiar şi în această nouă configuraţie, Universitatea bucureşteană continua să se afle pe o poziţie hegemonică, exercitând permanent o forţă de atracţie pentru universitarii din provincie. La fel de adevărat este că, la acea vreme, Bucureştiul, cu multitudinea de instituţii, asociaţii, societăţi savante, muzee şi biblioteci constituia un uluitor spectacol. Capitala României era, de asemenea, gazda celor mai numeroase instituţii de cercetare, fie în direcţii social-umaniste, fie în direcţii economice şi tehnico-ştiinţifice. În plus, la Bucureşti funcţionau o serie de institute culturale străine, care facilitau contactele şi cunoaşterea reciprocă dintre români şi diverse alte state şi accesul la culturi importante.

Instalarea şi dezvoltarea dreptei radicale xenofobe în mişcarea studenţească au introdus un element perturbator în învăţământul superior, care s-a reflectat în inflexiunile legislative. Astfel, sub impactul crizei determinate de „suprapopulaţia universitară” de „şomajul intelectual” şi revolta unei părţi însemnate a corpului studenţesc, statul intervine tot mai mult prin legislaţia din anii 1937 – 1938, subminând libertăţile academice şi impunând autoritar soluţii.

Universitatea din Bucureşti sub dictatura regală

Sfârşitul perioadei interbelice marchează apogeul dezvoltării economico-sociale a societăţii româneşti, dar şi primul moment (anii 1938 – 1948) în care România experimentează regimuri dictatoriale, care se vor permanentiza după venirea comuniştilor la putere. Totuşi, în acest prim deceniu nu se poate vorbi despre totalitarism. Largi părţi ale societăţii rămân în afara controlului politic, iar represiunea, deşi violentă în unele momente, nu poate fi caracterizată drept generală. Regele Carol al II-lea îşi face un titlu de glorie din protejarea şi încurajarea culturii şi a educaţiei. Până la el însă, nimeni nu a controlat sistemul educaţiei superioare şi a permis încadrarea acesteia într-o maşinărie politică a propagandei oficiale. Penultimul rege al României nu a ezitat nicio secundă să intervină în funcţionarea universităţilor şi a făcut-o în cel mai dictatorial mod cu putinţă: adversarii regimului său au fost înlăturaţi, în timp ce apropiaţi politici au fost răsplătiţi cu generozitate.

Universitatea din Bucureşti a profitat din plin, dar a şi fost afectată de evoluţiile politice din această perioadă. Pe de o parte, sunt ultimele momente în care se simte stimularea creaţiei academice, dar pe de altă parte şi prima dată în care statul începe să intervină fără menajamente în autonomia universitară. Prăbuşirea teritorială a României Mari afectează direct instituţia bucureşteană de învăţământ superior. O parte din profesorii de la universităţile din teritoriile cedate se refugiază aici, în timp ce numărul studenţilor scade ca urmare a izbucnirii războiului şi excluderii evreilor din motive rasiale. În sfârşit, în 1944, cursurile sunt suspendate, iar clădirea principală a fost bombardată. Începând cu anul 1946, învăţământul este considerat un factor esenţial în realizarea programelor PCR, fiind pusă în practică o strictă subordonare faţă de această entitate politică.

Anii regimului comunist

Perioada regimului comunist a fost contradictorie pentru Universitatea din Bucureşti. Ea a debutat sub semnul epurărilor şi persecuţiilor, al politizării şi luptei de clasă. Universitatea a reuşit să treacă, în ciuda pierderilor grave, umane şi instituţionale, prin teribilele încercări ale anilor ’40 şi ’50. Au urmat apoi ani de destindere relativă, de expansiune cantitativă şi de reafirmare şi consolidare a valorilor profesionale. În 1971 a început declinul, care s-a accentuat inexorabil, aducând şi Universitatea într-o criză tot mai gravă în anii ’80, sincron cu criza generală a societăţii româneşti, în sumbrul deceniu 9 al secolului al XX-lea. Astfel, la finele anului 1989, cea mai mare parte a dezvoltărilor din deceniile anterioare fuseseră anulate, iar Universitatea Bucureşti se găsea într-o situaţie (aproape) la fel de proastă ca la începuturile regimului comunist.

Universitatea din Bucureşti după 1989

După o severă contractare a învăţământului superior din anii ’80, a urmat o amplă reacţie faţă de anomaliile regimului comunist. La fel ca şi celelalte ţări din Europa Centrală şi de Răsărit, România a cunoscut în primele două decenii care au urmat revoluţiei din 1989 o impresionantă expansiune, diversificare şi transformare a învăţământului superior, fiind astfel mărit numărul de locuri la universităţile de stat existente şi au fost întemeiate instituţii universitare noi, de stat sau private. În ceea ce o priveşte, Universitatea din Bucureşti a străbătut un drum lung în cei 150 de ani de existenţă, în ultimul sfert de veac cunoscând un proces de dezvoltare rapidă, ce a echivalat practic cu o reinventare a instituţiei. Numărul de studenţi a urcat rapid de la 8.000 la 35.000, numărul facultăţilor s-a triplat, au apărut zeci de centre de cercetare, finanţarea şi-a schimbat principiul şi dimensiunile, standardele de calitate academică au crescut, relaţiile internaţionale au căpătat o intensitate nemaigândită.

Şi dacă una dintre misiunile pe care Alexandru Ioan Cuza le-a menit Universităţii din Bucureşti a fost aceea de a contribui la transformarea statului într-unul modern, astăzi, la 150 de ani distanţă, visul lui Cuza şi povestea făuririi unei noi Românii continuă.

Recunoaștere academică

Un sondaj efectuat în 2007 de cunoscuta publicaţie „The Times Higher Education Supplement” plasa instituţia academică între primele 500 ale lumii, fiind singura universitate din ţară prezentă în acest top internaţional de prestigiu. În 2013, în topul Quacquarelli Symonds, Universitatea din București ocupa locul 701-800, cea mai înaltă poziție a unei universități românești în topul QS, alături de Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
 

Palatul Universității

Înaltă de șase etaje şi construită în stil neoclasic pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava, construcţia clădirii care adăposteşte sediul celei mai mari universități din România, Universitatea București, a început pe 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu. Inaugurat în 14 decembrie 1869, palatul a fost la început sediul facultăților Universității București, dar și sediul altor instituții de învățământ. Odată cu mărirea numărului de studenți, clădirea revine la menirea inițială, sediul facultăților universității. În prezent, acesta găzduiește câteva dintre facultățile Universității București: Facultatea de Geografie, Facultatea de Matematică și Informatică, Facultatea de Litere, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Facultatea de Istorie și laboratoarele specifice facultăților.

Prinţul Charles, Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti

În contextul aniversării celor 150 de ani de existenţă, Universitatea Bucureşti i-a decernat Prințului Charles al Marii Britanii (în 2014) titlul de Doctor Honoris Causa. A fost pentru prima dată când Alteţa Sa Regală a acceptat un titlu onorific din partea unei universităţi. Într-un discurs rar, susţinut la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, Prinţul Charles a vorbit despre „admiraţia profundă” pe care o poartă României pentru „bogata identitate culturală, religioasă şi etnică ce au făcut ca această ţară să fie unică în Europa”.