Visând la Paris, pictând pentru Europa: popas, România

Aprilie ar fi trebuit să aducă la Paris prima retrospectivă Victor Brauner, din 1972 încoace, la Muzeul de Artă Modernă. Măsurile luate de guvernul francez pentru a încetini pandemia de COVID 19, au dus la punerea în paranteză a acestui eveniment major parizian. În acest context, o carte de Gabriel Badea-Păun prevestește, consacră și rămâne unic reper, așteptând să vedem ce va urma: Parisul rămâne origine. Dar și speranță.

• Coaliția condusă de euroscepticul Rumen Radev câștigă zdrobitor alegerile din Bulgaria
• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale

Parisul, o promisiune

L-am întâlnit pe Gabriel Badea-Păun, un eseist, critic de artă, dar și o adevărată personalitate a diasporei românești din Franța, într-o după amiază aglomerată când ne grăbeam, împreună cu colegul meu de la Institutul Cultural Român de la Paris, spre Arhivele naționale franceze.

Un hotel particular, hôtel de Soubise, ascuns în inima cartierului istoric parizian Le Marais, locul de întâlnire cu autorul unei cărți așteptate în toamna pariziană 2019 : Les Peintres roumains et la France, la editura Infine, cu sprjinul CENNAC/ICR. 

Locul de întâlnire era el însuși un muzeu, o operă de artă, dar până în ultima clipă nu am înțeles de ce acolo: mă așteptam ca volumul să fie o expunere de fotografii, de reproduceri, iar discuția cu autorul, un interviu despre cum a fost realizat albumul.

De fapt, dincolo de orice așteptare, întâlnirea, dar și cartea în sine, au adus ceea ce Parisul adusese pe vremuri pașoptiștilor: orizonturi deschise spre cu totul altceva.

În primul rând, o revelație. Călătoria ca debut, călătoria spre Paris ca sine qua non al unei vieți artistice împlinite, al unor opere demne de a rămâne în istorie, al apariției chiar al unei școli.

„Da, puțină lume știe că și în pictura românească totul a început cu această călătorie la Paris, cu pictorii români care au făcut școala la Paris și care, odată întorși acasă, au pus bazele a ceea ce va deveni școală românească de pictură”, explică astfel autorul cărții.

Ceea ce, astăzi, peste timp, s-a transformat în operele unor Adrian Ghenie, Mircea Cantor, Ion Grigorescu, Ovidiu Mureșan…

A fost odată…

La început o fost o idee, cea a cercetării privind urmele lăsate de pictorii români care au sosit pentru a învăța dar a și lucra, picta în Franța, între 1834-1939. Un secol de de inspirație, descoperit datorită unei munci de cercetare care a durat aproape 5 ani, în mare parte la Arhivele Naționale Franceze (foile matricole ale elevilor români de la Ecole des Beaux-Arts sunt păstrate aici), dar și în Arhivele Naționale din România.

Având ca rezultat o carte de istorie a prezenței României în Franța, a istoriei artei românești, o carte de analiză a culturii și societății franceze a acelor vremuri, epocă marcată pentru totdeauna și de foarte multe nume românești.

Începând cu primul capitol al volumului, Expoziția universală din 1867 și primii pași, trecând prin toate etapele care au dus la venirea tinerilor pictori aici, uneori singuri, alteori cu burse providențiale acordate de Mihail Kogălniceanu, pe atunci Ministru interimar al Cultelor și al Construcțiilor Publice.

Întâmplări senzaționale, amintiri de neuitat, cum ar fi prima participare a principatelor române cu un pavilion propriu, chiar dacă sub stindard otoman, la expoziția universală, povestea celebrului tablou România revoluționară, al lui Constantin Daniel-Rosenthal, dar și adresele pariziene ale pictorilor acelor vremuri: 1 boulevard de Clichy, pentru Nicolae Grigorescu, 76 bis rue des Plantes pentru Rudolf Schweitzer-Cumpăna. Plăcuţe pe imobile care dăinuiesc și astăzi, în ciuda tuturor epidemiilor, revoluțiilor sau războaielor.

În total, 325 de pictori români pentru care zicala să vezi Parisul și să mori a fost la propriu: unii au rămas în Franța, alții au realizat aici pânze extraordinare care au îmbogățit colecțiile muzeelor sau colecționarilor particulari din România, sau chiar cei care au pendulat între România și Franța, mereu indeciși, pentru totdeauna cetățeni ai Europei, ai lumii: Theodor Aman, Ioan Andreescu, Victor Brauner, Nicolae Grigorescu, Sava Henția, Ștefan Luchian, Gherorghe Tătărescu, Ion Vlasiu, Nicolae Tonitza, Camil Ressu, Gheorghe Petrașcu, Michel Simonide, Margareta Sterian, Theodor Pallady, ….câteva nume care nu ar fi fost nume fără această etapă, cum îi spune criticul de teatru și artă George Banu, într-un articol apărut în Observator cultural, pariziană.

…dar care este astăzi soarta lor?

„Sunt pânze care au povești de-a dreptul anecdotice, povestește astfel Gabriel Badea-Păun. De exemplu Lupta de la Alma, pictată de Theodor Aman, o pânză de mari dimensiuni, remarcată la Expoziția Universală din 1855, și a cărui poveste o redă, în prefața volumului, Adrian-Silvan Ionescu…. ”.

Acest tablou definitoriu pentru istoria artei românești a fost cumpărat de către Ion Ghica, prim-ministru în mai multe rânduri, fondator și președinte al Academiei române, pentru conacul său de la Ghergani. El a fost moștenit de către un nepot, Vladimir Ghica-Ciocănești. În 1948 când proprietățile au fost naționalizate, iar conacele au fost jefuite, acest tablou a avut o soartă neobișnuită, un om din sat, mai întreprinzător, l-a luat și l-a transformat în coviltir pentru căruța sa. Tabloul era impermeabil, fiind pictat în ulei.

Doi ani mai târziu, istoricul și criticul de artă George Oprescu a trecut pe acolo și a zis : „Ce mai este și chestia asta?” L-a cumpărat și l-a depus la Muzeul Național de Artă din București, nou creat în 1955. Însă el nu putea fi expus pentru că reprezintă un episod nu tocmai glorios din istoria Rusiei, deci pentru a nu afecta relațiile cu Uniunea Sovietică a fost păstrat în rezervă. Tabloul nu a fost restaurat decât în 1991, cu ocazia centenarului morții lui Aman. Acum el se află la Expoziția permanentă a Muzeului.

„În artă, în muzică, nimic nu e al tău până când nu îl dăruiești altcuiva”, spunea George Enescu.

Îmi aduc aminte de vorbele lui Enescu, atât de adevărate de altfel și în viața reală, recitind interviul pe care l-a dat atunci, în curtea Arhivelor Naționale Franceze, Gabriel Badea-Păun. El însuși un personaj în sine, elegant și misterios, inteligent și discret asemeni unui aristocrat din alte vremuri. L-am întrebat, spre final, unde sunt aceste pânze, de ce nu sunt niciodată văzute în colecțiile muzeelor din Franța, imaginându-mi cum ar arăta o expoziție cu toate aceste pânze inspirate de…etapa Franța. Gabriel Badea-Păun doar a zâmbit.

Undeva, în depozitele multor muzee franceze, se află și comorile unui secol de pictură românească. Până la viitoarea, următoarea idee, cuvânt, dorință de a cerceta, căuta și găsi. O provocare, aș zice, pentru viitor.