Cauza CEDO Big Brother Watch și alții vs Marea Britanie. Lecții pentru serviciile de informații

La doar câteva zile după pronunțarea Hotărârii CEDO din 13.09.2018, în Cauza „Big Brother Watch şi alții vs. Regatul Unit al Marii Britanii” , începem să înțelegem importanţa deosebită a acestei hotărâri în ceea ce privește practica unor state de a implementa sisteme de supraveghere a comunicațiilor, și modalitatea în care instanțele naționale vor analiza cererile de constatare a încălcării unor drepturi fundamentale prin implementarea anumitor programe de supraveghere în masă a populației.

Hotărârea, prin complexitatea ei şi prin dezlegările de drept pe care le conferă, va face să se scrie multe rânduri de către specialiștii în drept, dar și de către presa de specialitate și, foarte probabil, va conduce la o frecventă citare a concluziilor sale, în cauzele în care va avea incidenţă prin raportare la materia analizată.

Citeşte şi: Grupul Grampet al omului de afaceri GRUIA STOICA devine acționar majoritar 

Cererile reclamanților

Cele trei cereri analizate simultan de către Curte au fost introduse ca urmare a unor dezvăluiri făcute de către Edward Snowden privind programele de supraveghere electronică operate de către serviciile de informații din Statele Unite ale Americii și din Regatul Unit. Reclamanții s-au plâns cu privire la regimul de interceptare în masă a comunicațiilor, la regimul de partajare a informațiilor și la regimul de achiziție a datelor de comunicații.

Aceștia au susținut că regimul pentru interceptarea în masă a comunicațiilor este incompatibil cu art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la respectarea vieții private și de familie. Cu toate că regimul de interceptare în masă a avut o bază legală în dreptul intern, reclamanții au susținut că scopuri precum „interesele securității naționale” și „bunăstarea economică a Regatului Unit” erau prea vagi pentru a oferi o limită clară asupra activității serviciilor de informații privind interceptările în masă.

O altă critică a vizat faptul că, deși regimul era destinat comunicațiilor externe, nu exista o definiție clară a comunicațiilor interne și a celor externe și, în orice caz, evoluția tehnologiei a făcut ca distincția dintre cele două noțiuni să fie fără sens, că mandatele de supraveghere ar fi putut fi reînnoite la fiecare 6 luni, dar fără a exista o limitare temporală și că procedura de filtrare, stocare și analiză a materialelor interceptate nu conținea garanții suficiente, conducând la un risc inacceptabil de ingerință arbitrară și disproporționată în drepturile protejate de către articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cerințele pentru respectarea conformității cu Convenția

Cu prilejul soluționării acestei cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat cerințele care ar trebui respectate pentru a evita arbitrariul și pentru respectarea conformității cu Convenția în ceea ce privește interceptările operate de sistemele de supraveghere: (i) natura infracțiunilor care ar putea da naștere unui ordin de interceptare; (ii) o definiție a categoriilor de persoane supuse interceptării comunicațiilor; (iii) o limită a duratei de interceptare; (iv) procedura care trebuie urmată pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; (v) măsurile de precauție care trebuie luate de la comunicarea datelor către alte părți; (vi) circumstanțele în care datele interceptate trebuie șterse sau distruse.

Fără îndoială, aceste cerințe ar putea fi avute în vedere în viitor şi de către instanțele naționale, inclusiv în Romania, la momentul soluționării cererilor de emitere a mandatelor de interceptare în diverse cauze.

Aceste cerințe au fost identificate în cauza Weber și Saravia vs. Germania, Curtea stabilind că acestea trebuie să fie îndeplinite atât de către sistemele de interceptare în masă, cât și de către celelalte regimuri de interceptare pentru a fi suficient de previzibile și pentru a se reduce riscul abuzurilor de putere.

Deși reclamanții au cerut Curții să actualizeze aceste cerințe, instanța europeană a considerat că nu este adecvată adăugarea de noi criterii la lista cerințelor minime, chiar dacă ar putea constitui garanții importante în anumite situații (paragraful 316).

Curtea a reținut că în cazul în care o putere încredințată executivului este exercitată în secret, riscurile unui abuz sunt evidente. Prin urmare, este esențial să existe reguli clare și detaliate privind măsurile de supraveghere secrete, iar legea internă trebuie să fie suficient de clară pentru a oferi cetățenilor o indicație adecvată cu privire la circumstanțele și condițiile în care autoritățile publice sunt împuternicite să recurgă la astfel de măsuri.

Accesibilitatea și previzibilitatea normelor interne

Deși părțile nu au contestat existența unui temei legal pentru interceptările în masă în dreptul intern, a fost contestată calitatea dreptului intern și în special accesibilitatea și previzibilitatea acestuia.

În ce privește accesibilitatea, Curtea a admis că statele nu trebuie să facă publice toate informațiile privind funcționarea unui regim de supraveghere secretă, dar legea trebuie să fie suficient de previzibilă pentru a minimiza riscul abuzului.

Constatând că actele interne ce stabileau cadrul supravegherii sunt extrem de complexe, Curtea a analizat cerințele de necesitate și previzibilitate, sens în care a examinat dacă motivele pentru care se poate emite un mandat sunt suficient de clare, dacă legea națională oferă cetățenilor o indicație adecvată a circumstanțelor în care comunicările lor ar putea fi interceptate și dacă dreptul intern oferă cetățenilor o indicație privind situațiile în care comunicările lor ar putea fi selectate pentru examinare.

Citeşte şi: Prin moartea senatorului John McCain, America a pierdut un erou, iar Europa un aliat

Mandatul de interceptare

Referitor la motivele pentru care se poate emite un mandat, deși statele nu sunt obligate să elaboreze o listă exhaustivă a infracțiunilor specifice pentru care ar fi necesară interceptarea, trebuie să existe suficiente detalii cu privire la natura infracțiunilor în cauză, Curtea reținând că termenul „securitate națională” permite supravegherea activităților care amenință siguranța sau bunăstarea statului (paragraful 332).

În ceea ce privește persoanele supuse interceptării comunicărilor, Curtea a constatat că prin însăși natura sa, un sistem de interceptare în masă permite autorităților o marjă largă de acțiune și că simpla discreție de a intercepta este suficientă pentru a constitui o interferență în dreptul reglementat de art. 8 din Convenție, astfel că sunt necesare garanții mai riguroase în etapele următoare, respectiv în etapa de selecție pentru examinare și în examinarea propriu-zisă (paragraful 338).

În concluzie, cu privire la primul capăt de cerere al reclamanților – regimul de interceptare în masă a comunicațiilor, Curtea a constatat două domenii principale de interes, respectiv lipsa supravegherii întregului proces de selecție a interceptărilor și absența unor garanții reale aplicabile selecției datelor de comunicații.

Curtea a reținut că, deși selectorii și criteriile de căutare nu trebuie să fie făcute publice și nici să fie enumerate, în mod necesar, în mandatul de interceptare, acestea ar trebui să facă obiectul unei supravegheri independente, cerință nerespectată în cauză câtă vreme singura supraveghere independentă a procesului de filtrare și selectare a datelor interceptate pentru examinare este un audit post factum (paragraful 340).

Într-un regim de interceptare în masă în care limitele interceptărilor nu sunt stabilite în mod semnificativ prin termenii mandatului, s-a apreciat că garanțiile aplicabile la etapa de filtrare și selectare pentru examinare trebuie să fie în mod necesar mai robuste (paragraful 347).

Curtea a abordat și distincția între interceptarea în masă a conținutului și respectiv a datelor de comunicații conexe („cine, când și unde” comunică) arătând că datele de comunicații nu sunt mai puțin invazive decât cele referitoare la conținut, întrucât interceptarea comunicărilor este capabilă să dezvăluie mai multe informații despre comportamentul, opiniile sau sentimentele unei persoane.

Cu toate aceste, a considerat că nu este necesar să decidă dacă cerințele Weber se aplică și interceptării datelor de comunicații deoarece în cauza cu care a fost sesizată, dreptul național tratează conținutul interceptat și datele de comunicații aferente în același fel.

Citeşte şi: PSD în războiul amazoanelor. Ce bine că e!

Liberul arbitru al angajaților serviciilor de informații

Totuși, instanța europeană și-a exprimat îngrijorarea față de faptul că serviciile de informații pot căuta și examina date de comunicații aferente aparent fără restricții, deși le-a apreciat ca reprezentând un instrument esențial în lupta împotriva terorismului și a infracțiunilor grave (paragraful 357).

Având în vedere aceste deficiențe, Curtea a constatat că regimul juridic prevăzut la art. 8 alin. (4) din RIPA (Regulation of Investigatory Powers Act 2000 – Legea de reglementare a autorităților de cercetare din 2000) nu respectă cerința „calității legii” și nu este în măsură  să justifice caracterul necesar al interferenței într-o societate democratică și, în consecință a fost încălcat art. 8 al Convenției.

Partajarea informațiilor între guverne

Cu privire la regimul de partajare a informațiilor, plângerile reclamanților s-au concentrat asupra regimului prin care autoritățile britanice solicită și primesc informații de la guvernele străine. Curtea a considerat că legea britanică, împreună cu clarificările aduse prin modificarea Codului IC (Interception of Communications Code of Practice – Codul de bune practici în interceptarea comunicațiilor), indică cu suficientă claritate procedura de solicitare a interceptării sau a transmiterii materialului interceptat de la agențiile străine de informații.

În acest sens, se observă că pragul ridicat recomandat de Comisia de la Veneția este îndeplinit de regimul statului-respondent. În plus, Curtea a observat că nu există dovezi privind existența unor deficiențe semnificative în aplicarea și funcționarea regimului. Dimpotrivă, în urma unei investigații, Raportul Comitetului de Informații și Securitate al Parlamentului nu a găsit nici o dovadă de abuz și, în consecință, nu a fost încălcat articolul 8 al Convenției.

Reclamanții au susținut că regimul de achiziție a datelor de comunicații din capitolul al II-lea din RIPA era incompatibil cu drepturile lor prevăzute de art. 8 din Convenție. Curtea a reținut că nu este vorba despre un regim de interceptare, ci mai degrabă permite anumitor autorități publice să achiziționeze date de comunicații de la furnizorii de servicii de comunicații („CSP”).

În conformitate cu legislația britanică, procurorii sau anchetatorii ar putea solicita instituțiilor sau organizațiilor să le furnizeze documentele deținute, dar dreptul intern impune ca orice regim care permite autorităților accesul la datele păstrate de CSP să se limiteze doar la scopul combaterii „infracțiunilor grave”, iar accesul trebuie să facă obiectul unei revizuiri prealabile de către o instanță sau un organism administrativ independent.

În speță, Guvernul a recunoscut că accesul la datele păstrate nu se limitează la scopul combaterii infracțiunilor grave și nici nu face obiectul unei revizuiri, cu excepția cazului în care se solicită accesul în scopul determinării sursei unui jurnalist. În consecință, Curtea a constatat o încălcare a art. 8 din Convenție.