Strategia națională de apărare este întotdeauna o știre

Orice strategie de securitate națională, indiferent de autorul ei politic, este de fiecare dată un eveniment de valoare strategică. Ar trebui să fie în interesul publicului să discutăm foarte repede dar aplicat de unde vine valoarea asta strategică și ce semnificație are ea pentru cetățeanul mediu și majoritar al României de astăzi.

Ce e cu amenințarea rusă?

Desigur, atâta vreme cât documentul intitulat Strategia națională de apărare a țării se găsește menționat în Constituție, cu  Președintele României ca autor și Parlamentul României ca for de aprobare, el trebuie să poarte implicit o valoare strategică. La modul general, strategia aceasta este o declarație politică consfințită de toți reprezentanții constituționali, cei prin care poporul român suveran își exercită suveranitatea ce îi aparține în exclusivitate, declarație din care aflăm care ne sunt obiectivele naționale strategice, ce interese vitale naționale avem de promovat, care sunt direcțiile de acțiune strategică de atingere a obiectivelor și de satisfacere a intereselor acestora, dar și care sunt riscurile și amenințările din afara națiunii, precum și vulnerabilitățile interne ce ar putea pune în pericol ceea ce ne-am propus să realizăm în domeniul securității și apărării naționale, pentru viitorii ani.

Ceea ce am spus mai sus se poate reformula și ca observația că strategia asta își dobândește valoarea strategică specifică și prin faptul că, deși poartă numele de strategie de apărare, ea joacă și rolul unei strategii de securitate națională.

Aceasta este o observație tehnică, dar care trebuie făcută de fiecare dată, și pentru cei nefamiliarizați cu subiectul, dar și pentru cei familiarizați, însă cărora le scapă des din vedere această situație inedită, românească.

Și cutumiar dar și legal, există și acum posibilitatea ca Președintele României să emită o strategie de securitate națională, care să preceadă și să surclaseze strategia de apărare, atâta vreme cât sectorul de securitate națională include domeniul public al apărării naționale și nu invers. Doar că părinții adoptivi ai Constituției, cei care au adaptat-o în 2003 pentru ca România să fie constituțional calificabilă pentru intrarea în NATO și în Uniunea Europeană, pur și simplu au neglijat să menționeze obligația Parlamentului de a aproba în ședință comună o strategie de securitate națională. Dar au inclus adoptarea strategiei ăsteia de se află acum în Parlament, cea națională de apărare, între obligațiile constituționale ale camerelor reunite ale Parlamentului.

Și, deoarece asta este singura cale pentru a obține consensul Președinte – Parlament pentru definirea obiectivelor strategice de securitate, a intereselor naționale strategice de securitate, dar și pentru perceperea riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale a României, Strategia națională de apărare a țării joacă vrând-nevrând acest rol superior de strategie de securitate națională.

Pentru că, fără consensul acesta, obținut prin activitate parlamentară, orice declarație politică privind obiectivele, interesele, riscurile sau amenințările de securitate națională, chiar făcută într-un document ce poartă numele de strategie de securitate, rămâne doar o colecție de vorbe fără nicio încărcătură juridică, de obligație sau de angajament de stat.

Dacă ținem seama de mini-prelegerea teoretică de mai sus, vom înțelege altfel semnificația știrii cum că strategia ce se află acum în Parlamentul României identifică riscuri și amenințări de natură militară și non-militară iscate de Federația Rusă, prin redefinirea posturii sale strategice în Marea Neagră și nu numai.

Vom înțelege că reprezentanții poporului român, prin care acesta își exercită suveranitatea națională, percep acțiunile Moscovei ca pe un risc de securitate, atunci când nu sunt o amenințare sau chiar un pericol la adresa securității zonale și chiar continentale. Și nu numai că le percep, dar le și declară ca atare în cel mai cuprinzător mod cu putință, după care stabilesc direcții de acțiune, misiuni și obiective de securitate și de apărare națională prin care să abordeze aceste amenințări și riscuri de proveniență rusă, dar și să le găsească soluții satisfăcătoare.

Puterea militară planificată

Valoarea cea mai semnificativă o primește strategia națională de apărare pentru că ea este, prin lege, fundamentul și momentul decizional zero, de la care pornește un ciclu de planificare a apărării naționale pentru următorii cinci ani.

De pe urma acestui document ne putem lămuri în ce direcție strategică merge dezvoltarea, consolidarea și perfecționarea puterii militare a României, într-o perspectivă temporală de cinci ani și pe mai departe.

Momentul decizional este zero, dar nu se pleacă niciodată de la zero în planificarea strategică a apărării naționale. De aceea îi și zice ciclu, în sensul că, la fiecare cinci ani, se reia procesul de evaluare a riscurilor și amenințărilor de natură militară, ori care necesită o intervenție militară și, plecând de la această evaluare, se decid direcțiile de constituire, de menținere, de dezvoltare sau de înlocuire a capabilităților de apărare, cele necesare îndeplinirii misiunilor de contracarare a acelor riscuri și amenințări.

Poate sună cumva a lecție anostă cele scrise de mine mai sus, dar știu cu siguranță că opinia publică românească ori nu cunoaște această lecție, ori o ignoră cu bună știință, deși ar putea schimba complet atitudinile din public, pe diferite aspecte ce decurg din ea. Cum ar fi achizițiile majore de tehnică militară, înarmarea sau dezarmarea unor unități militare sau regiuni geografice, modificarea compoziției forțelor aliate prezente pe teritoriul României și toate celelalte aspecte care fac obiectul știrilor de interes acut pentru publicul românesc.

Adică, în România, la fel ca peste tot în lumea civilizată și democratică, se cumpără avioane, nave de luptă, se instruiesc forțe, se fac planuri de contingență și așa mai departe doar pentru a se putea garanta îndeplinirea cu succes a misiunilor tactice, operative și strategice de apărare a României, în cadrul Alianței Nord-Atlantice.

Ori, dacă se știe asta la nivelul cetățeanului mediu și majoritar, orice retorică de tipul uite cum se cheltuiește banul public aiurea în domeniul apărării naționale devine irelevantă. Prin simplul fapt că nu are cum să fie ceva aiurea, la voia întâmplării, ori la cheful unui șef mare, în acest domeniu public al apărării naționale, dacă se respectă legea care reglementează planificarea acestei apărări.

Securitatea și apărarea națională sunt ale națiunii

Cu observația de mai sus facem legătura cu o altă coordonată de valoare strategică, și anume susținerea populară națională pentru prevederile strategiei.

Nu este suficient că președintele și parlamentul sunt reprezentanții liber aleși prin care poporul își exercită suveranitatea. Atunci când vine vorba despre securitatea și apărarea naționale, rolul publicului nu se poate rezuma la a-i vota pe acești reprezentanți ai săi, oricât de liber și corect ar fi votul. Nu numai că președintele și parlamentul ar trebui să fie permanent sub un strict control și o atentă supraveghere democratice, cetățenești, pe toată durata mandatului primit prin vot, dar publicul însuși are un rol activ și continuu de jucat în apărarea națională. Ca urmare, informarea publicului cu prevederile strategiei naționale de apărare devine un mecanism de maximizare a condițiilor de securitate națională, cu valoare strategică.

Nu o să discutăm conținutul Strategiei naționale de apărare a țării, așa cum este ea redactată de Președintele României și nici cum va fi ea aprobată de Parlamentul României, în ședință comună.

Nu facem asta din două motive temeinice. Primul ar fi că nu publicul însuși are obligația informării sale cu privire la conținut, ci autoritățile publice, în frunte cu cei aleși. Al doilea ar fi că orice observații critice sunt evident tardive, iar cele laudative nu își au rostul, într-o discuție între membrii publicului.

Aparține de concret însă definirea semnificației pentru public a știrii că Strategia națională de apărare a țării, emisă de Președintele României, este supusă aprobării în ședință comună a Parlamentului României.

Observăm cu ochiul liber că președintele Iohannis este consecvent cu sine însuși. În sensul că, la fel ca și în mandatul precedent, a trimis în parlament o strategie națională de apărare în interiorul termenului legal de șase luni de la preluarea/reluarea funcției de Președinte al României.

Mai observăm o maturizare a echipei de redactare a documentului ce conține mult mai multe clarificări necesare unei bune planificări ulterioare, față de strategia precedentă, de acum cinci ani, și în ceea ce privește resursele necesare, și în ceea ce privește angajamentele statale și populare, și în ceea ce privește cooperarea internațională de securitate și apărare.

Mă încumet să afirm că actuala strategie de apărare își joacă mai bine rolul de instrument de securitate națională, decât a făcut-o cea încă în vigoare. Din lectura ei se pot lămuri mai bine membrii publicului național, la fel ca aliații și partenerii strategici ai României, despre intențiile, direcțiile de acțiune, ambițiile și reziliența administrației centrale, ca autoritate publică, în privința promovării intereselor și atingerii obiectivelor naționale, ori în privința contracarării riscurilor și descurajării amenințărilor de securitate națională. Dar și neprietenii României se pot lămuri mai bine despre ce e vorba cu securitatea și apărarea naționale. Ceea ce este unul dintre scopurile propriu-zise ale emiterii unui asemenea document.

Așa că auspiciile par favorabile unei perioade ulterioare de securitate națională, bazată pe o apărare națională coerentă și capabilă să își îndeplinească atât rolul de aliat, cât și misiunile naționale ce îi revin, pentru următorii cinci ani.

*Hari Bucur Marcu este expert în materia politicilor de apărare națională, cu contribuții în instituționalizarea și reformarea sectorului de securitate și apărare națională, în state din Europa de Est, Balcanii de Vest și Caucazul de Sud. Planificator strategic și operațional, cu o experiență de 30 de ani ca ofițer, inclusiv cinci ani în NATO, și 16 ani ca civil, în această din urmă calitate având rezultate ca designer și conducător de proiecte de reformă și transformare,  designer și manager de centre de studii și de pregătire, în domeniile securității naționale și ale alianțelor militare. Teoretician al proceselor de instituționalizare a apărării naționale și de formulare și implementare a politicilor publice, a publicat la Geneva și Viena lucrări de specialitate, în engleză și traduse în mai multe limbi de largă circulație ori locale.