Premieră în justiția din România. Tratamentele inumane din pandemie se plătesc

Curtea de Apel București a obligat statul la plata unor daune morale de 15.000 lei pentru cele două săptămâni de carantină abuzivă la care a fost supus șeful Șantierului Naval Tulcea, Laurențiu Rusinoiu. „Am stat încuiat în camera de hotel, deși testul COVID era negativ. M-am simțit ca un deținut, dar fără faptă penală și condamnare. Am fost nevoit să ridic mâncarea lăsată pe mocheta din fața camerei. După sesizarea mea scrisă, doar mie mi-au pus mâncarea pe un suport”, a povestit acesta în fața instanței.

• PSD-Imposibila întoarcere
• Coaliția condusă de euroscepticul Rumen Radev câștigă zdrobitor alegerile din Bulgaria
• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată

Continuă să apară mărturii cutremurătoare despre tratamentele inumane la care au fost supuși românii, în numele combaterii pandemiei de coronavirus. De data aceasta, vă prezentăm cazul inginerului Laurențiu-Daniel Rusinoiu, directorul șantierului Naval Vard Tulcea, ținut abuziv în carantină timp de două săptămâni în martie-aprilie 2020, când a fost nevoit să se întoarcă din Italia în România, din motive de serviciu, chiar dacă era complet asimptomatic, iar testul anti-COVID i-a ieșit negativ (după cum avea să afle mult mai târziu, abia în instanță). Vorbim chiar despre o premieră în justiție: cel dintâi dosar în care statul român este obligat la plata de daune morale pentru tratamentul degradant la care și-a supus un cetățean în carantina instituită în starea de urgență sub pretextul combaterii COVID-19.- potrivit Luju.ro.

Marți, 13 decembrie 2022, judecătoarele Elena Avrigeanu, Mădalina-Gabriela Rădulescu și Liliana Ion-Chiriță de la Curtea de Apel București au dispus că statul roman și Direcția de Sănătate Publica Brăila, în solidar, să-i plătească lui Rusinoiu despăgubiri morale de 15.000 de lei pentru cele mai mult de 14 zile în care inginerul a fost ținut în carantină, în perioada 20 martie – 3 aprilie 2020, după cum urmează:

– 10.000 lei pentru restrângerea libertății în mod nelegal prin măsura carantinei;

– 5.000 lei pentru modalitatea de punere în executare a măsurii carantinei în intervalul de mai sus.

Altfel spus: despăgubirile sunt atât pentru carantina în sine, cât și prin felul inuman în care șeful de șantier naval a fost tratat în acele două săptămâni, după cum el însuși a relatat în fața judecătorilor. Hotărârea Curții de Apel București nu este definitivă, putând fi atacată cu recurs la ICCJ.

Directorul Șantierului Naval cere daune de 250.000 lei

– 125.000 de lei pentru repararea prejudiciului suferit ca urmarea a instituirii unei măsuri nelegale privative de libertate – carantina instituționalizată;

– 125.000 de lei pentru repararea prejudiciului generat de tratamentele degradante generate de punerea în executare a măsurii de carantinare.

Laurențiu Rusinoiu este reprezentat de avocata Silvia Uscov Foto Facebook

Iată minuta deciziei CAB din dosarul nr. 16245/3/2020:

„În complet de divergență, în majoritate:

Admite apelul. Schimbă în tot sentința civilă apelată, în sensul că:

Respinge excepțiile lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiate. Admite în parte cererea. Obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de daune pentru restrângerea libertății în mod nelegal prin măsura carantinei în perioada 20.03.2020 – 03.04.2020 și la plata dobânzii legale aferente calculate de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata efectiva. Obligă pârâta Direcția de Sănătate Publica Brăila la plata către reclamant a sumei de 5000 lei cu titlu de daune pentru modalitatea de punere în executare a măsurii carantinei în perioada 20.03.2020 – 03.04.2020 și la plata dobânzii legale aferente calculate de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la plata efectivă. Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.

Obligă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2050 lei reprezentând onorariu de avocat și taxa judiciară de timbru. Obligă pârâta Direcția de Sănătate Publică Brăila la plata către reclamant a sumei de 1050 lei reprezentând onorariul de avocat și taxa judiciară de timbru. Obligă intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția de Sănătate Publica Brăila la plata a câte 50 lei către apelantul-pârât reprezentând cheltuieli de judecată în apel reprezentând taxa de timbru. Cu drept de recurs în 30 de zile de la comunicare. Pronunțarea deciziei se face prin punerea soluției la dispoziția parților prin intermediul grefei instanței, azi, 13.12.2022.

În opinie minoritară: Admite apelul. Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că: Respinge excepțiile lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiate. Menține sentința sub aspectul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Cu drept de recurs în 30 de zile de la comunicare. Pronunțarea deciziei se face prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței, azi, 13.12.2022”.

Tribunalul București i-a respins acțiunea lui Laurențiu Rusinoiu

În prima instanță, la 4 iunie 2021 (deci când Romania încă era apăsată de restricțiile stării de alertă), judecătoarea Cristiana Mocanu, fostă Morcov, de la Tribunalul București, i-a respins complet lui Rusinoiu acțiunea – atât pe fond (împotrivă DSP Brăila), cât și pe procedură (împotriva statului român, chipurile ca persoană fără calitate procesuală pasivă).

Iată minuta sentinței TMB nr. 901/2021:

„Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; Statul Român prin Ministerul Sănătății, Inspectoratul pentru Situații de Urgență „DUNĂREA” al Județului Brăila. Respinge cererea de chemare în judecată cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; Statul Român prin Ministerul Sănătății, Inspectoratul pentru Situații de Urgență DUNĂREA al Județului Brăila. Ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâții Direcția de Sănătate Publică Brăila și Instituția Prefectului Brăila, ca neîntemeiată. Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a se depune la Tribunalul București. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, azi, 04.06.2021”.

Tratat sub orice critică în pușcăria COVID

Judecătoarea Mocanu de la Tribunalul București nu s-a lăsat impresionată de calvarul la care a fost supus Laurențiu Rusinoiu în hotelul în care a fost carantinat la întoarcerea din Italia – situație confirmată atât de altă persoană carantinată în același hotel, cât și, parțial, de agenția de turism cu care autoritățile au colaborat pentru carantinarea muncitorilor întorși din străinătate.

Laurențiu Rusinoiu Foto Facebook

În Hotelul Flora din stațiunea Lacu Sărat (județul Brăila), directorul șantierului naval a fost ținut încuiat în cameră pe țoată durata carantinei (fapt confirmat de genția de turism). Paranoia pandemiei făcea ca personalul care se ocupa de muncitorii carantinați să le lase acestora mâncarea în fața ușii, chiar pe mocheta de pe podea. Abia după ce Rusinoiu a protestat împotriva acestei măsuri degradante, conducerea hotelului a catadicsit să-i lase mâncarea pe un suport, tot în fața ușii. Nu același lucru s-a întâmplat însă cu celelalte persoane carantinate, care au continuat să primească mâncarea direct pe podea, după cum a relatat sub jurământ martorul propus de reclamant, care a confirmat întreaga situație expusă de Rusinoiu.

Toate acestea l-au făcut pe directorul Șantierului Naval Tulcea să se simtă efectiv ca un pușcăriaș. Singura diferență este că Daniel Rusinoiu era supus tratamentului menționat „fară a fi comis o faptă penală și fară să existe o hotărâre de condamnare”, conform propriilor spuse. Nici macar nu i-a fost prezentat rezultatul testului anti-COVID care i-a fost făcut, a adăugat inginerul, precizând că a aflat acest rezultat abia la Tribunalul București, după ce DSP Brăila l-a depus la dosar. Bineînțeles că autoritățile l-au tratat cu spatele, răspunzându-i, cu mult după încheierea carantinei, că l-au tratat perfect legal. Asta în ciuda faptului că întreaga restrângere de drepturi și libertăți a fost pusă în practică nu în baza unei legi (cum dictează art. 53 din Constituție), ci în temeiul unui act infralegal – respectiv: un ordin al ministrului Sănătății.

Ca și cum nu ar fi fost de-ajuns, autoritățile n-au fost în stare nici măcar să respecte perioada de 14 zile impusă de acel ordin de ministru, carantina efectivă depășind cu aproape o zi acel interval de timp, a mai arătat Daniel Rusinoiu în fata magistraților. Redam principalele pasaje din acțiunea directorului Laurențiu-Daniel Rusinoiu:

„Situația de fapt și rezumatul sentinței civile pronunțate de Tribunalul București:

Începând cu 01.01.2018, sunt angajat la Vard Tulcea, fiind responsabil cu administrarea șantierului naval. Ulterior, la data de 01.07.2019, am fost detașat ca Director de Producție în Șantierul Ancona-Fincantieri din Italia, unde mă aflam la momentul escaladării situației epidemiologice din luna martie 2020. Având în vedere răspândirea rapidă a noului coronavirus SARS-CoV-2 din regiunea Wuhan, Republica Democrata China, inclusiv pe continentul european, statele care s-au confruntat cu un număr crescând de cazuri, precum Italia, au luat măsuri specifice pentru prevenirea și stoparea răspândirii virusului. În acest context, activitatea în toate șantierele Fincantieri din Italia a fost suspendata. În paralel, în România primul caz de infecție confirmat a fost înregistrat în data de 26 februarie 2020, în următoarele 12 zile fiind confirmate câte 1-2 cazuri zilnic. Începând cu data de 10 martie trendul ascendent s-a accelerat, în perioada 10 – 16 martie fiind confirmate în medie aproximativ 30 de cazuri. Astfel, președintele a instituit, începând cu 16 martie 2020 starea de urgenta pe teritoriul României prin Decretul prezidențial nr.195/2020, măsură confirmată ulterior și de Parlament. Prin Ordonanța militară nr. 1/2020 privind unele măsuri de primă urgentă care privesc aglomerările de persoane și circulația transfrontalieră a unor bunuri a fost prelungită măsura suspendării zborurilor dinspre și către Italia pentru încă 14 zile. Inițial, anterior declarării stării de urgență, suspendarea zborurilor din România către Italia și din Italia către România a fost decisă de Comitetul Național pentru Situații de Urgență.

Ținând cont de anularea oricăror posibilități de călătorie între Italia și România, decizia Fincatieri a fost să închirieze un charter aparținând companiei de transport aerian Tarom și să repatrieze toți angajații Șantierului Vard Tulcea / Brăila care se aflau pe teritoriul Italiei (115 persoane), cu respectarea tuturor condițiilor de siguranță instituite prin actele normative recente. Conducerea companiei la care am fost detașat, dar și conducerea angajatorului din România mi-au sugerat să fac același lucru, fiind neclar când se poate relua activitatea în Ancona.

Astfel, repatrierea a avut loc pe data de 19.03.2020 seara, subsemnatul fiind plasat în carantină în Hotelul Flora din stațiunea Lacu Sărat, jud. Brăila, începând cu data de 20.03.2020 (după ora 12 în noaptea dintre 19 și 20.03.2020). De asemenea, s-au luat măsuri de siguranță și prevenție și pe durata transportului nostru de la aeroport la locul de carantină. Menționez faptul că nu toate persoanele cu care am călătorit în charter au fost plasate în carantină la Hotelul Flora, unii dintre ei, care domiciliau pe raza jud. Tulcea, fiind plasați în carantina pe raza acelui județ. Subliniez un aspect important de luat în considerare, respectiv faptul că am precizat că am posibilitatea să mă autoizolez separat de familie sau alte persoane, într-o altă locuință proprie din Brăila, suportând toate costurile aferente, dar acest lucru nu a fost luat în considerare. Menționez că anterior plasării în carantină, nu am fost testat pentru a identifica dacă sunt purtător al noului virus, iar pe tot parcursul plasării în carantină nu am beneficiat de niciun fel de asistență medicală, în sensul că nu ni s-au măsurat parametrii biologici sau realizate analize medicale. Conform Ordinului nr. 414/2020, în forma aplicabilă la momentul carantinării, reprezentanții statului român erau obligați să recolteze probe biologice pentru un prim test. Acest prim test, obligatoriu conform legii, nu a fost realizat. Singura dată când mi-au fost recoltate probe biologice pentru realizarea unui test a fost în data de 21.03.2020. Rezultatul testului nu mi-a fost comunicat în mod oficial, ci l-am găsit în scris cu ocazia depunerii înscrisurilor de către pârâte în fața primei instanțe. La momentul plasării în carantina instituționalizată, nu cunoșteam daca sunt considerat sau nu infectat cu SARS-C0V-2 și nu am fost informat cu privire la un potențial rezultat pozitiv nici ulterior testului efectuat pe 23 martie.

În perioada 20.03.2020 – 03.04.2020 ora 12:00, deci peste termenul de 14 zile, am fost sub efectul măsurii carantinei instituționalizate, fiind considerat o persoană asimptomatică venită dintr-o zonă afectată (roșie), conform Ordinului Ministrului Sănătății nr. 414/2020. Am fost plasat într-o cameră single de aproximativ doar 10 m.p. din cadrul hotelului Flora, fiind închis din primul moment cu cheia pe dinafară, deși în hotel nu stiu să fi existat personal și nici alte persoane cu care puteam intra în contact, iar jandarmii asigurau paza hotelului pentru ca noi să nu părăsim locul de carantină. Menționez faptul că cei plasați în carantină pe raza jud. Tulcea nu au fost închiși cu cheia în camerele de carantină, având doar obligația de a nu le părăsi. Hrana ne-a fost adusă de 3 ori pe zi și procedura era următoarea: se bătea puternic în ușă pentru a veni în dreptul ei, ni se ordona să nu atingem ușa nici macar pe dinăuntru, era deschisa ușa cu cheia și apoi se apăsa pe clanță pentru a se deschide larg ușa tot de către cel care livra mâncarea. Acesta se îndepărta pentru a prelua noi mâncarea, apoi ne îndepărtam de ușă și aceasta se încuia în urma noastră. În primele doua zile, mâncarea o luam de pe jos, de acolo de unde noi toți am calcat cu încălțămintea potențial infectată. Ulterior, pentru că am explicat că nu este igienic și am solicitat în mod expres, doar mie, singurul din hotel, mi s-a adus o măsuță la ușă, de pe care să îmi preiau mâncarea. Pentru ceilalți procedura aplicată a fost în continuare cea descrisa mai sus.

Având în vedere neregularitățile menționate, am hotărât să sesizez aspectele neconforme autorităților competente, pentru a lua masurile necesare.

În acest sens, în data de 24.03.2020, am formulat și transmis, prin avocat Silvia Uscov, Adresa nr. 4902 privind Condițiile locului de carantină Hotel Flora – stațiunea Lacu Sărat, jud. Brăila către Instituția Prefectului – Județul Brăila, Inspectoratul de Jandarmi – județul Brăila, Departamentul pentru Situații de Urgență și către Direcția de Sănătate Publică Brăila. Adresa a fost înregistrată la Instituția Prefectului în data de 26.03.2020.

În cuprinsul Adresei, am precizat situația de fapt, am descris condițiile de carantinare de la locul indicat și am solicitat să fie luate măsuri pentru a nu mai fi încuiat în camera de hotel. În motivarea Adresei, am arătat că, din moment ce existau alte măsuri care puteau fi luate și care ar fi avut aceeași finalitate, respectiv să fim supravegheați să nu ieșim din camere fară a fi închiși cu cheia și, bineînțeles, sancționați daca nu respectam măsura de a sta în camere, organele statului erau obligate să aplice măsura care aduce o restrângere cât mai mică, în caz contrar, fiind în prezența unui abuz și a unei încălcări flagrante a unor drepturi și libertăți fundamentale, precum libertatea individuală și demnitatea persoanei.

În urma Adresei transmise, am primit o notificare de la reprezentanții Instituției Prefectului – județul Brăila, la 31.03.2020, prin care mi-a fost adus la cunoștință faptul că aspectele sesizate vor fi cercetate și voi primi un răspuns în termen legal. Menționez că intrarea în carantină a fost realizată pe 20.03.2020 (după ora 12 noaptea, dar repatrierea și propriu-zis ‘detenția’ a început din data de 19.03.2020), situația descrisă prin Adresa înaintată era una urgentă care ar fi trebuit să determine măsuri urgente și verificări, cu celeritate, imediat de la înregistrarea sesizării. Cu toate acestea, răspunsul scris, fără ca în concret să fie luate masuri, mi-a fost comunicat în luna aprilie.

Astfel, în data de 16.04.2020 am primit răspunsul privind Adresa nr. 4902, prin care am fost informat că neregularitățile sesizate au fost cercetate și s-a dispus luarea de măsuri urgente pentru remedierea acestora. Precizez că ieșirea din carantina a avut loc pe data de 1.04.2020.

Având în vedere răspunsul lacunar, recepționat la mai bine de două săptămâni de la părăsirea locului de carantinare, am revenit către Instituția Prefectului pentru a obține o serie de clarificări. În acest sens, am formulat o noua Adresa, prin avocat Silvia Uscov, cu privire la răspunsul nr. 4902/ 16.04.2020, prin care am solicitat comunicarea următoarelor aspecte:

– care au fost aspectele confirmate prin verificările efectuate, în urma primirii Adresei nr. 4902/26.03.2020;

– care au fost măsurile luate în vederea remedierii neregulilor sesizate;

– în ce perioadă au fost efectuate verificările și când au fost luate măsurile menționate în cuprinsul răspunsului din 16.04.2020.

Adresa a fost înregistrată sub numărul 6967 din 4.05.2020 și a primit un răspuns în data de 21.05.2020. Astfel, mi-a fost comunicat de către Instituția Prefectului a județului Brăila că fiecare instituție cu care a colaborat, implicată în aplicarea măsurilor de carantină și izolare (Inspectoratul pentru Situații de Urgență ‘Dunărea’, Inspectoratul de Jandarmi Județean Brăila și Direcția de Sănătate Publică a județului Brăila), au transmis deja răspunsurile la cele semnalate, conform competențelor. Precizez că nu am primit niciun astfel de răspuns de la niciuna dintre instituțiile enumerate anterior. De asemenea, în cadrul răspunsului din 21.05.2020, reprezentanții Instituției Prefectului au precizat că: ‘în urma discuțiilor purtate cu reprezentanții hotelului, le-au pus în vedere să se asigure că la livrarea hranei către toate persoanele carantinate se respectă regulile referitoare la condițiile de igienă și servire’.

În urma demersurilor realizate, problema încuierii camerei de hotel din partea exterioară și izolarea mea subsecventă nu au fost abordate de instituțiile în cauza, nici în perioada carantinei și nici ulterior părăsirii hotelului.

Ulterior, prin cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtelor, subsemnatul am solicitat instanței tragerea acestora la răspundere și obligarea la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat prin cererea introductivă (precizate ulterior), precum și la cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze, pentru atitudinea culpabilă a statului român prin reprezentanții săi, care s-a concretizat:

– într-o privare de libertate nelegala, măsură excesivă și arbitrară,

– cu o punere în executare ce s-a tradus prin tratamente degradante, așa cum rezultă din ansamblul probatoriu administrat în cauză.

Prin sentință civila pronunțată, prima instanță a apreciat că:

– se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Sănătății, fără a motiva în mod concret soluția, dar făcându-se referire la faptul că subsemnatul doar i-am imputat acestuia emiterea unui act normativ (emiterea s-a făcut în baza unei legi organice de abilitare ce a fost declarată neconstitutională la două luni de la data aplicării măsurii carantinei), iar nu măsura în sine a plasării în carantină instituționalizată sau modul în care măsura carantinei instituționale a fost aplicata;

– se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fară a motiva în mod concret soluția, ci doar făcându-se referire la faptul că disp. art. 224 alin. 1 NCPC prevede răspunderea statului în subsidiar pentru obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice;

– se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a ISU Brăila deoarece nu am invocat nicio faptă civilă delictuala, iar pârâtul nu ar fi avut nicio competență legată de triaj și punerea în executare a măsurii carantinei;

– se impune respingerea cererii de chemare în judecată deoarece nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv prima condiție, cea a existenței faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, astfel:

a) se remarcă o schimbare de ‘optică’, în sensul că în Adresa nr. 4902/24.03.2020 subsemnatul nu m-aș fi plâns de o ‘detenție nelegală’, așa cum am făcut-o prin cererea de chemare în judecată (nota mea: fară a se lua în considerare presiunea psihică, ba chiar teama indusă de autorități asupra tuturor, cel mai acut chiar la debutul pandemiei, când se discuta inclusiv despre prezența armatei române pe străzi);

b) referitor la fapta ilicită constând în caracterul nelegal al aplicării măsurii carantinei instituționalizate, instanța nu o retine ca atare, apreciind că pur și simplu s-au aplicat dispozițiile legale de la momentul respectiv, respectiv condițiile pentru românii proveniți din zona ‘roșie’ care impuneau carantina instituționalizată chiar și daca testul RT-PCR pentru depistarea Covid-19 ar fi fost negativ;

c) normele prevăzute de Ordinul nr. 414/2020 au fost clare și previzibile, iar analiza oportunității emiterii lui depășește puterea jurisdicțională;

d) lipsa unei căi efective de atac care să fie prevăzută în Ordinul nr. 414/2020 nu poate fi imputată pârâtelor rămase în proces după admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive;

e) chiar dacă dispozițiile de abilitare pentru emiterea Ordinului nr. 424/2020 au fost declarate ulterior neconstitutionale, ele erau în vigoare la momentul emiterii lui (efectele Deciziei CCR nr. 458/2020 se aplică numai pentru viitor);

f) se invocă hotărârea CEDO în cauza Terhes c. României pentru a se înlătura argumentele subsemnatului pentru încălcarea art. 5 CEDO, respectiv faptul că măsura carantinei instituționalizate se încadrează la excepția de la art. 5 alin. 1 lit. e CEDO;

g) cu privire la modul concret în care s-a pus în aplicare măsura carantinei instituționalizate, se reține că nu au existat tratamente degradante, ci măsura închiderii cu cheia a fost necesară, și chiar dacă mâncarea a fost pusă pe jos, dar într-o casoletă închisă și, după sesizarea mea, respectiv după 2 zile, a fost așezată pe o masă, prin raportare la criteriile din hotărârea CEDO în cauza Pantea c. României (2003), nu reprezintă o situație care să atragă răspunderea pe tratamente degradante.

Subsemnatul apreciez că sentința civilă apelată este NELEGALĂ ȘI NETEMEINICĂ pentru următoarele MOTIVE:

I. CALITATEA PROCESUALĂ PASIVĂ

a. STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL SĂNĂTĂȚII și DIRECȚIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ BRĂILA

Prin cererea introductivă, subsemnatul am invocat la secțiunea 2.1 încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale prin instituirea unei măsuri nelegale, privative de libertate – respectiv măsura carantinării instituționalizate. Astfel, conform art. 25 alin 2 din Legea nr. 95/2006 (declarat ulterior neconstituțional prin Decizia nr. 458/2020), măsurile privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență generate de epidemii, precum și bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea se stabilesc prin ordin al ministrului sănătății.

Prin OMS nr. 414/2020, act emis de către ministrul Sănătății, a fost instituită față de subsemnatul o măsură nelegală.

Conform OMS nr. 414/2020 – unicul act normativ ce reglementa masurile privind izolarea persoanelor în contextul prevenirii transmiterii noului coronavirus –, Direcțiilor de sănătate publica le-au fost atribuite principalele obligații privind punerea în executare a acestor masuri. La nivel local, implicarea Direcției județene de sănătate publică a fost esențială pentru gestionarea crizei sanitare.

De asemenea, conform art. 3 din OMS nr. 414, în forma aflată în vigoare la momentul plasării în carantină a subsemnatului, Direcțiile de sănătate publică au gestionat atât triajul la punctele de intrare în țară, cât și transportul către centrele de carantinare. Conform art. 4, Direcțiile de sănătate publica județene și cea a municipiului București, în colaborare cu autoritățile publice locale, identifică și organizează spatii de carantinare instituționalizată în fiecare județ. Atribuțiile Direcțiilor de sănătate publica au vizat atât testarea persoanelor aflate în carantina, cât și monitorizarea lor și eliberarea avizelor epidemiologice la momentul finalizării perioadei de carantinare.

Dar, conform art. 9 din conținutul OMS nr. 414/2020, nu doar Direcțiile de sănătate publica județene erau competente de a pune în aplicare dispozițiile privind măsura carantinei, ci și direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Sănătății aveau obligația de a duce la îndeplinire prevederile respectivului ordin.

De asemenea, potrivit art. 12 din Legea 95/2006, Direcțiile de sănătate publică județene și a municipiului București sunt servicii publice deconcentrate ale Ministerului Sănătății, cu personalitate juridică, reprezentând direcția de sănătate publica la nivel local.

Prin urmare, nu doar DSP Brăila are calitate procesuală pasivă, așa cum greșit a reținut prima instanță, ci și Statul Român prin Ministerul Sănătății.

b. INSPECTORATUL PENTRU SITUAȚII DE URGENȚĂ DUNĂREA AL JUDEȚULUI BRĂILA

Fapta ilicită a pârâtului imputată prin cererea de chemare în judecată are în vedere atribuțiile sale privind punerea în executare a măsurii carantinei. Printre atribuțiile ce au revenit pârâtului pe durata carantinării, amintim asigurarea spațiului unde subsemnatul am fost închis pe o perioada de 14 zile, inclusiv din perspectiva securității la incendiu, cu privire la care ISU Dunărea exercita atribuții de avizare și autorizare. De asemenea, în cazul unor situații excepționale, așa cum a fost cea generată de declararea pandemiei de COVID-19, intervenția pârâtului este necesară pentru gestionarea unei situații de urgenta.

Așa cum am precizat și prin Notele scrise, Pârâtul susține că mi-a fost comunicat un răspuns privind situația avizării și autorizării pentru securitate la incendiu a spațiului de carantinare. În acest sens, a fost depusă la dosarul cauzei Adresa nr. C/28083 din 23.03.2020, transmisă prin intermediul poștei electronice. Subsemnatul nu am primit un astfel de răspuns. Adresa de e-mail folosită pentru comunicarea răspunsului (rusinoiu_bogdan@yahoo.com), cât și numele destinatarului (Rusinoiu Bogdan) sunt eronate.

Subsemnatul nu m-am adresat instanței pentru a se constata existența unei fapte ilicite sub forma lipsei răspunsului, ci chiar pentru modul în care s-a pus în executare măsura carantinei, deoarece ISU Brăila avea atribuțiile de pază ale Hotelului Flora, printre altele, justificandu-se astfel calitatea procesuală pasivă.

c. INSTITUȚIA PREFECTULUI – JUDEȚUL BRĂILA

Art. 14 din OUG 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență constituie baza legală pentru constituirea serviciilor publice comunitare profesioniste pentru situații de urgență, constituite ca servicii deconcentrate, care funcționează ca inspectorate județene și al municipiului București, asigură în zonele de competență coordonarea, îndrumarea și controlul activităților de prevenire și gestionare a situațiilor de urgenta. Potrivit art. 2 din HG nr. 1492/2004 privind principiile de organizare, funcționarea și atribuțiile serviciilor de urgenta profesioniste, Serviciile de urgență profesioniste care funcționează ca inspectorate, cu personalitate juridică se află în subordinea Inspectoratului General pentru Situații de Urgenta. Alin. 4 al art. 2 din HG nr. 1492/2004 stabilește că activitatea inspectoratelor, ca servicii publice deconcentrate ale Ministerului Administrației și Internelor în teritoriu, este coordonată de prefect.

Codul administrativ la art. 265 alin. 2 prevede că Instituția prefectului este o instituție publică cu personalitate juridica, cu buget propriu, aflată în subordinea Guvernului.

Conform Hotărârii nr. 1491 din 9 septembrie 2004 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind structura organizatorică, atribuțiile, funcționarea și dotarea comitetelor și centrelor operative pentru situații de urgenta și OUG nr. 21/2004 privind Sistemul National de Management al Situațiilor de Urgenta, la nivelul județelor și municipiului București se constituie, sub conducerea prefecților, comitete pentru situații de urgenta. Comitetul Județean pentru Situații de Urgenta este constituit prin ordinul prefectului, iar prefectul are calitatea de președinte al acestuia.

Așa cum rezultă și din Hotărârea nr. 10 din 17.03.2020, Comitetul Județean pentru Situații de Urgenta Brăila, pe durata stării de urgenta, inclusiv în perioada de carantinare a subsemnatului, a avut competenta de a adopta principalele masuri privind gestionarea pandemiei de COVID19. De asemenea, conform Hotărârii nr. 12 din 19.03.2020 Comitetul Județean a fost instituția care a declarat hotelul Flora drept centru de carantinare.

d. STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE

NCC prevede la art. 221 că persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele ilicite ale organelor lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept privat. Art. 224 NCC stabilește că statul raspunde în mod subsidiar pentru obligațiile autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice, iar în raporturile civile în care statul se prezinta nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, acesta participă prin Ministerul Finanțelor Publice.

e. SOLIDARITATEA PÂRÂȚILOR

Conform art. 1382 Cod civil, cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat. Așa cum rezultă din actele normative în vigoare, dar și din probatoriul administrat, pârâții prin reprezentanți au acționat coordonat în realizarea faptelor ilicite reiterate la punctul nr. III. De asemenea, reiterez faptul că pentru obligațiile generate de art. 3 și 5 din CEDO avem o răspundere obiectiva întemeiată pe ideea de garanție, iar atât luarea măsurii de carantinare instituționalizată, cât și punerea în executare a acesteia au avut loc cu concursul tuturor instituțiilor chemate în judecată. Inclusiv sesizările formulate imediat după plasarea în carantină au fost transmise către toți pârâții pentru remedierea situației abuzive în care m-am aflat.

ÎI. ÎNDEPLINIREA CONDIȚIILOR RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

A. CONTEXT EPIDEMIOLOGIC ȘI LEGISLATIV

În contextul pandemiei declarate la nivel mondial de către Organizația Mondială a Sănătății, pentru persoanele aflate în situația de urgență de sănătate publică internațională, a fost emis Ordinul Ministrului Sănătății nr. 414/12.03.2020 prin care a fost introdusă măsura carantinei.

Ordinul nr. 414 a fost emis în temeiul art. 25 alin. 2 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și în temeiul art. 8 din OUG nr. 11/2020: ‘Măsurile privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență generate de epidemii, precum și bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii se stabilesc prin ordin al ministrului sănătății’ și în temeiul art. 8 din OUG nr. 11/2020 care la alin. 1 prevede că ‘în cazul epidemiilor/pandemiilor sau situațiilor de urgență de sănătate publică internaționale declarate de Organizația Mondială a Sănătății, dacă exista un risc iminent pentru sănătatea publică, cu respectarea Regulamentului sanitar internațional (2005), la propunerea Grupului tehnic de experți ai Ministerului Sănătății, ministrul sănătății instituie carantina pentru persoanele care intră pe teritoriul României din zonele afectate, ca măsură de prevenire și limitare a îmbolnăvirilor’.

Nu suntem în prezența unei legi în sensul art. 73 din Constituție, ci este vorba despre un act administrativ normativ ce ar fi trebuit să pună în executare prevederile legislației primare. Afectarea în sens negativ a drepturilor și libertăților fundamentale, cu atât mai mult în contextul unei situații excepționale, ar fi trebuit tratată cu o mai mare responsabilitate și cu instituirea unor garanții și mecanisme de corecție care să prevină comiterea de abuzuri din partea autorităților statutului.

În forma intială, Ordinul definea carantina ca fiind atât instituirea măsurii de carantină instituționalizată (în spatii special amenajate), cât și instituirea măsurii de izolare la domiciliu. Art. 1 alin. 2 prevedea că se instituie măsura de carantină instituționalizată pentru persoanele asimptomatice care intră pe teritoriul României venind din zonele cu transmitere comunitară extinsă afectate de COVID-19 (zona roșie), pentru o perioada de 14 zile, în spatii special amenajate puse la dispoziție de către autoritățile locale. Competența pentru aplicarea măsurii, potrivit art. 4, revenea și revine Direcțiilor de sănătate publică județene și cea a municipiului București, în colaborare cu autoritățile publice locale, care, potrivit Ordinului, identifică și organizează spații de carantinare instituționalizată în fiecare județ.

În ceea ce privește testarea persoanelor asimptomatice, conform legislației aplicabile la momentul plasării în carantina, la art. 6 a fost stabilit că la intrarea în carantină persoanelor venite din zone cu transmitere comunitară extinsă (zona roșie) să li se efectueze un test. Chiar și în cazul în care testul ieșea negativ, persoana urma să rămână în carantină pentru următoarele 14 zile. Ieșirea din carantină se realiza după perioada de 14 zile dacă persoana era clinic sănătoasă și după efectuarea a doua teste pentru COVID-19 la un interval minim de 24 ore și care au rezultat negativ. Menționez, așa cum am arătat și la secțiunea A, că singur dată când mi-au fost recoltate probe pentru testare a fost în data de 23.03.2020. Nu am informații daca testul a fost realizat, neprimind până la acest moment un rezultat oficial.

Potrivit art. 53 din Constituție, restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți poate fi realizata numai prin lege, în cazuri limitative prevăzute și cu respectarea principiului proporționalității.

Garanțiile constituționale sunt esențiale într-o societate democratica. Cu toate acestea, Ordinul nr. 414 al Ministrului Sănătății nu respectă aceste cerințe. În primul rand, nu vorbim de o lege în sensul art. 73 din Constituție, ci despre un act administrativ normativ ce ar fi trebuit să puna în executare prevederile legislației primare. Afectarea în sens negativ a drepturilor și libertăților fundamentale, cu atât mai mult în contextul unei situații excepționale, ar trebui tratată cu o mai mare responsabilitate și cu instituirea unor garanții și mecanisme de corecție care să prevină comiterea de abuzuri din partea autorităților statutului.

În data de 27.05.2020, Avocatul Poporului a sesizat Curtea Constituțională cu o excepție de neconstitutionalitate privind art. 25 (2) din Legea 95/2006 și prevederile art. 8 din OUG nr. 11/2020. Avocatul Poporului a susținut încălcarea artt.1 alin. (5) din Constituție prin care se consacra obligația respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art. 23 alin.(1) din Constituție prin care se consacra caracterul inviolabil al libertății individuale și al siguranței persoanei, art. 25 privind libera circulație, art. 26 referitor la viață intimă, familială și privată, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale și art. 115 alin. (6) din Constituție prin care se stabilește interdicția afectării prin ordonanțe de urgență a drepturilor și libertăților prevăzute de Constituție. De asemenea, Avocatul Poporului susține că au fost încălcate prevederile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la libertate și la siguranță.

Indirect, aspectele de nelegalitate ale OMS nr. 414/2020 au fost cenzurate prin Decizia nr. 458/2020 a Curții Constituționale.

De asemenea, ‘deși autoritățile naționale – în special administrația centrală și locală – sunt cele mai apte să identifice și să stabilească acel set de acțiuni necesare intervenției adecvate fiecărei etape de evoluție a pandemiei, însă masurile dispuse nu se pot întemeia decât pe un cadru legal primar care se subordonează prevederilor constituționale și internaționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți. Având în vedere că situația de criză generată de o pandemie reprezintă premisa inevitabilă a unor astfel de restrângeri, legislația națională trebuie însoțită de garanții clare și eficiente împotriva oricăror abuzuri sau acțiuni discreționare ori ilegale’.

Indirect, Curtea analizează și prevederile OMS nr. 414/2020, temeiul legal pe care pârâții îl invocă pentru măsurile nelegale dispuse și tratamentele degradante desfășurate. (…)

De asemenea, potrivit art. 20 alin (2) din Constituție, în ipoteza unor neconcordanțe intre acestea și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin prevederi mai favorabile. Conform art. 20 alin (1) din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu tratatele la care România este parte, inclusiv cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele Adiționale la Convenție.

În ceea ce privește forța juridică a Convenției Europene a Drepturilor Omului în ordinea juridică națională, atât prevederile acestui instrument, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului au ‘aplicabilitate directă’, impunandu-se cu ‘forță constituțională și supralegislativa’.

În acest sens, supunem atenției cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 919/2017. Înalta Curte a stabilit că instanțele de judecată sunt îndreptățite să aplice direct normele Convenției Europene a Drepturilor Omului și implicit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. 2 din Constituția României pentru raportul juridic, concret, dedus judecații. (…)

Rezulta că prevederile OMS nr. 414/2020, singurul act normativ care reglementa în mod succint și insuficient măsura carantinei, fără că o legislație primară să fi fost elaborată la momentul carantinării subsemnatului și fără a exista o metodologie în acest sens, sunt vădit neconstitutionale și contravin inclusiv art. 5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Ulterior plasării în carantină, nu mi-a fost comunicat niciun fel de înscris oficial prin care să fiu informat cu privire la măsurile privative de libertate dispuse. De asemenea, rezultatul testării nu mi-a fost comunicat, fiind supus în continuare unei măsuri extrem de restrictive pentru o perioada de 14 zile.

Faptul că am continuat să fiu plasat sub efectul măsurii carantinării instituționalizate, fară un mijloc efectiv de a mă adresa unei instanțe de judecată, constituie o formă de detenție arbitrară și nejustificată, lucru învederat și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 458/2020.

Prin urmare, apărarea pârâtelor în sensul că doar au pus în aplicare ordinele nu poate reprezenta o apărare eficientă, care să conducă la nereținerea unei culpe a acestora.

În ceea ce privește posibilitatea inițierii unei acțiuni judiciare în contencios administrativ pentru anularea OMS nr. 414/2020 și implicit obținerea de despăgubiri, învederez instanței că interesul principal procesual al subsemnatului este tragerea la răspundere a statului român și a reprezentanților săi. În acest sens, mai ales în contextul în care o legislație primară urma a fi adoptată pentru reglementarea inclusiv a măsurii de carantinare, obținerea anularii OMS nr. 414, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată apare ca lipsită de interes. Astfel, la data de 02.07.2020 a fost publicata în M. Of. Decizia CCR nr. 458/25.06.2020, iar la data de 21.07.2020 a intrat în vigoare Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, subsemnatul înregistrând cererea de chemare în judecată la 07.07.2020. De asemenea, atragerea răspunderii și verificarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale urmau a se face cu titlu secundar de către instanța de contencios, având în vedere că obiectivul principal al unei astfel de cereri este anularea actului administrativ și obținerea suspendării executării.

De interes este și Sentința Penală din 02.12.2020 pronunțată de către Judecătoria Brașov, prin care instanța a achitat pe inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de zădărnicirea combaterii bolilor, prevăzută de art. 352 alin. 1 C.pen. (…)

Nu în ultimul rand, învederez instanței Declarația de principii cu privire la tratamentul persoanelor private de libertate în contextul pandemiei de coronavirus (COVID-19) făcută la 20.03.2020 în cadrul Consiliului Europei – Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT). (…)

B. FAPTA ILICITĂ

Prin fapta ilicită înțelegem acțiunea sau inacțiunea contrară legii sau bunelor moravuri, care are ca rezultat atingerea sau încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altei persoane.

Orice atingere/încălcare/vătămare a demnității umane poate antrena un prejudiciu nepatrimonial, prejudiciu care va putea fi reparat inclusiv pe cale patrimonială – sub forma așa numitelor daune morale.

Legislația națională consacră prin Codul civil protecția demnității și prin aceasta a tuturor drepturilor personalității ce pot fi asociate acestei noțiuni, astfel încât enumerarea de la art. 58 fiind una exemplificativă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că esența însăși a Convenției este respectul demnității umane. Referirea la statutul de valoarea centrala pe care demnitatea umană o are în cadrul aplicării Convenției, reiese din diferite cauze unde demnitatea este pusă în directă legătură cu drepturi precum: dreptul la viață (Pretty c. Regatul Unit, cererea nr. 2346/02, Hotărârea finala din 29.07.2020), dreptul la libertate și siguranță sau dreptul la un proces echitabil (Bock c. Germania, cererea nr. 11118/84, Hotărârea finala din 29.03.1989).

În prezenta speță, avem o încălcare a unor drepturi și libertăți fundamentale dintr-o dublă perspectivă.

B.1. FAPTA ILICITĂ REPREZENTATĂ DE INSTITUIREA UNEI MĂSURI NELEGALE DE PRIVARE DE LIBERTATE

Aceasta s-a realizat:

– în principal, prin plasarea în carantină instituționalizată, în lipsa unui test negativ comunicat subsemnatului privind prezența virusului SARS-CoV-2, doar în temeiul unei prezumții, și, în subsidiar, chiar și după un rezultat negativ realizat la câteva zile după intrarea în țară (conform înscrisurilor depuse de DSP, la data de 21.03.2020 s-a realizat testarea subsemnatului, iar după ce rezultatul a fost negativ, trebuia să fiu eliberat, orice zi în plus reprezentând privare de libertate în mod nelegal, măsura nefiind proporțională prin raportare la standardele CEDO);

– prin privarea subsemnatului de libertate, fiind reținut o zi în plus până și față de termenul de 14 zile prevăzut de OMS nr. 414/2020, fără a avea la dispoziție o cale de atac stabilită prin lege prin care să atac măsura instituita și

– fără să îmi fi fost comunicat actul administrativ prin care măsura a fost dispusa;

– fără ca măsurile de restrângere a exercițiului drepturilor subsemnatului să fie instituite prin lege.

Astfel, am fost supus unei privări nelegale de libertate, lipsindu-mi garanțiile constituționale necesare pentru protecția acestor drepturi esențiale într-o societate democratică.

i) Însăși măsura carantinei instituționalizate, care este asimilată, conform configurației juridice ce rezultă din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 414/2020, unei măsuri privative de libertate, reprezintă o atingere adusă dreptului la libertate individuală și siguranță.

Prin plasarea în carantină instituționalizată, în ciuda lipsei unui test negativ privind prezenta virusului SARS-CoV-2, doar în temeiul unei prezumții, fară a avea la dispoziție o cale de atac stabilită prin lege prin care să atac măsura instituită și fară să îmi fi fost comunicat actul administrativ prin care măsura a fost dispusa, am fost supus unei privări nelegale de libertate, lipsindu-mi garanțiile constituționale necesare pentru protecția acestor drepturi esențiale într-o societate democratica.

Drepturile și libertățile fundamentale, prevăzute atât de legislația națională, cât și de tratate și convenții internaționale, încălcate flagrant de reprezentanții instituțiilor publice competente, dar și acțiunile și inacțiunile prin care aceste încălcări au fost săvârșite (respectiv: instituirea carantinei instituționalizate, necomunicarea actului administrativ de instituire a măsurii, menținerea măsurii carantinei și pasivitatea privind instituirea unei masuri mai puțin intruzive) sunt următoarele:

1. Art. 23 din Constituția României
2. Art. 23 (1) din Constituție prevede expres că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile. Prin libertate individuală vom înțelege libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se mișca liber, de a avea conduita dorită și, totodată, de a nu fi lipsit de libertate decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

În sensul constituțional, siguranța persoanei constituie o garanție a libertății individuale, în sensul dispunerii masurilor care aduc atingere acestui drept numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Dispozițiile art. 23 obliga legiuitorul, conform doctrinei, să prevadă cazurile și procedurile prin care libertatea individului este grevata. Curtea Europeana a Drepturilor Omului opinează că libertatea persoanei și siguranța sunt noțiuni interdependente. Protecția siguranței persoanei are în vedere orice ingerință a puterii publice în libertatea individuală, care daca se realizează trebuie să respecte condițiile legale.

Nu putem trece peste viciile de legalitate ale Ordinului nr. 414/2020 determinate tocmai de neconstitutionalitatea legii de abilitare, având în vedere faptul că exercițiul unor drepturi fundamentale este îngrădit printr-un act administrativ normativ. Articolul 53 raportat la art. 23 din Constituție prevede în mod expres necesitatea adoptării unei legi, ca act normativ al Parlamentului, pentru a asigura legalitatea unei astfel de măsuri.

Însă, în lipsa unei legislații primare la care să ne putem raporta pentru determinarea regimului juridic al carantinei instituționalizate, observam că Ordinul nr. 414/2020 este singurul care prevede cazurile și condițiile în care măsura carantinării instituționalizate (care în prezenta speță presupune o privare de libertate) este aplicată. Prin urmare, analiza se va raporta la aceste prevederi.

Avem în vedere că nu exista alte norme sau o metodologie pentru instituirea măsurii carantinei instituționalizate, ci doar prevederile succinte ale ordinului anterior menționat. Modul lacunar de reglementare a carantinei instituționalizate, chiar acceptând legalitatea unei astfel de masuri, nu face decât să arate lipsa de interes a autorităților pentru instituirea unor garanții privind drepturile și libertățile persoanei. Din conținutul Ordinului rezultă doar obligația persoanelor asimptomatice venite din zone roșii de a se supune măsurii, competența de organizare a  spatiilor de carantinare și de supraveghere a aplicării măsurii, și perioada pentru părăsirea stării de carantină.

Perioada de 14 zile prevăzută pentru carantina instituționalizată este obligatorie, inclusiv în cazul în care testul realizat anterior aplicării măsurii este unul negativ. Prin urmare, privarea de libertate se face în baza unei simple prezumții că aș fi putut fi purtător al virusului. Neefectuarea testului obligatoriu, anterior carantinarii, și, prin urmare, lipsa unei certitudini privind prezenta virusului consider că erau un argument extrem de solid pentru ca o altă măsură, mai puțin intruzivă, să fie aplicată.

Lipsa de previzibilitate a normelor incidente nu justifica abuzul săvârșit de reprezentanții statului față de persoanele cazate în Hotelul Flora din stațiunea Lacu Sărat, jud. Brăila. Ba mai mult, în exercitarea rolului activ, autoritățile statului aveau obligația de a se raporta la prevederile legale și constituționale în vigoare, la principiile generale de drept, dar și la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului la momentul punerii în aplicare a masurilor prevăzute de Ordinul nr. 414/2020 și să ia masuri în consecință, astfel încât ingerința adusă dreptului la libertate și siguranță să fie cât mai redusa.

b) Art. 5 din CEDO raportat la art. 15 din CEDO

Convenția europeana a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, stabilește, la art. 5, că ‘orice persoana are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

e. dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boala contagioasă’.

Potrivit art. 15 CEDO, un stat poate, în cazul unei situații de urgență, să deroge de la anumite obligații ce îi revin în temeiul Convenției.

Astfel, în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de Convenție, în măsura strictă în care situația o impune și cu condiția ca aceste masuri să nu fie în contradicție cu alte obligații ce decurg din dreptul internațional.

Procedural, pentru a putea opera o astfel de derogare, statul contractant este obligat să informeze Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. De asemenea, conform paragrafului 3 al art. 15, statul are obligația să informeze Secretarul General de îndată ce masurile derogatorii încetează a mai produce efecte. Printre statele memebre ale Consiliului Europei care au activat art. 15 din Convenție, alaturi de Romania, se află: Letonia, Albania, Georgia, San Marino, Serbia, Estonia, Macedonia, Armenia, Republica Moldova.

Informarea prealabilă din partea României a avut loc la 18.03.2020, fiind vorba de o notă verbală prin care statul român, prin reprezentanții săi, a informat Consiliul că anumite măsuri luate prin și în temeiul Decretului prezidențial nr. 195/2020 de instituire a stării de urgență pot deroga de la prevederile Convenției.

Romania a transmis o notificare privind încetarea respectivelor masuri abia la 15 mai 2020, concomitent cu ieșirea din starea de urgență, astfel încât ne-am aflat sub efectele derogatorii obținute prin notificarea verbală din 18 martie pentru o durată considerabilă de timp.

Observăm că statul român nu și-a îndeplinit obligațiile impuse de art. 15 din CEDO, respectiv nu există o informare cu privire la ce masuri au fost luate în concret (nu putem considera referirea făcută la anumite masuri drept potrivită și conformă, ea fiind mult prea generală pentru standardele Curții) și nici nu au fost prezentate explicații privind motivele ce au determinat respectiva derogare.

Autoritățile au motivat derogarea prin faptul că prin Decretul de instituire a stării de urgenta au fost introduse anumite masuri care restrâng exercițiul unor drepturi și libertăți, astfel încât informarea Consiliului Europei și activarea art. 15 sunt considerate efecte automate, ulterioare Decretului, pentru că derogarea să devina opozabilă.

Cu toate acestea, observăm că, deși situația generată de răspândirea noului coronavirus a fost comună tuturor statelor contractante (printre țările cele mai afectate regăsindu-se Italia, Spania, Franța), doar 10 dintre cele 47 de state au activat art. 15 din Convenție.

Observând evoluția cazurilor de infectare cu virusul SARS-COV-2 în cele doua luni pentru care starea de urgenta a fost instituita, dar și numărul de teste efectuate, întrebarea legitimă este: de ce România nu a putut gestiona situația (mai puțin gravă decât în alte state) prin instuirea unor măsuri care să nu încalce drepturile fundamentale, ocrotite de Convenție? Derogarea în temeiul art. 15 din CEDO este o confirmare a depășirii unor criterii de proporționalitate a măsurilor impuse, iar faptul că acestea au devenit opozabile în urma Notificărilor verbale nu atrage automat și caracterul legitim al acestora.

De asemenea, tocmai pentru a evita situații ce contravin principiilor promovate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile extraordinare din lunile martie și aprilie, Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (‘CPT’) din cadrul Consiliului Europei a enunțat, în data de 20 martie, imediat după punerea mea în carantină, o serie de linii directoare privind tratamentul persoanelor private de libertate. Astfel, dintre principiile promovate de CPT, amintesc:

Punctul nr. 4 afirma că orice măsură restrictivă luată cu privire la o persoană privată de libertate în contextul împiedicării răspândirii virusului, trebuie să aibă o bază legală, să fie necesară, proporțională, să nu aducă atingere demnității umane și să fie temporară. Persoanele private de libertate, în acest context, trebuie să primească toate informațiile necesare cu privire la masurile luate.

Observam că măsura carantinei, deși are o bază legală (Ordinul nr. 414/2020, cu grave vicii de legalitate, constatate indirect prin Decizia CCR nr. 458/2020 pronunțată în dosarul nr. 639D/2020), nu respecta cerința proporționalității, așa cum rezulta din cuprinsul prezentei cereri. De asemenea, neexistand nicio informare, care să îndeplinească un standard acceptabil, privind măsura luată (durata mi-a fost confirmată oral, nu exista un act de instituire a măsurii, rezultatul testului nu mi-a fost comunicat în mod oficial), suntem clar în prezența unui abuz realizat la umbra derogării de la art. 15 din CEDO. În ceea ce privește punerea în executare a măsurii privative de libertate, respectiv a carantinei, situația de fapt contravine în mod flagrant celor enunțate de CPT și a prevederilor Convenției. Amintim că derogarea de la art. 15 din CEDO nu se extinde asupra art. 3 și art. 7 din Convenție. Astfel, nu există o bază legală pentru încuierea ușii cu cheia sau a servirii hranei de pe jos, măsură care aduce clar atingere demnității umane și nu este nici proporțională, nici necesara cu scopul urmărit. Nu în ultimul rand, ‘detenția’ la care am fost supus a depășit chiar și termenul de 14 zile.

Punctul nr. 8 prevede faptul că, în cazul persoanelor aflate sub efectul unor masuri privative de libertate, cum este carantina, importanța și necesitatea interacțiunii umane, zilnice, ar trebuie să fie realizată în mod consecvent.

Faptul că agenții statului român au înțeles necesitatea interacțiunii solicitate de CPT în mod total eronat este demonstrată de măsura încuierii ușii de hotel cu cheia, în mod continuu, deși în hotelul respectiv nu exista personal cu care puteam lua contact sau alte persoane ce ar fi putut fi considerate a fi în pericol. De asemenea, Avocatul Poporului, în baza informațiilor primite cu privire la modul de aplicare a masurilor privative de libertate, în contextul prevenirii răspândirii noului coronavirus, a activat Mecanismul National de Prevenire a Torturii și a început monitorizarea spitalelor și centrelor de carantina. La momentul carantinarii mele, acest mecanism nu era funcțional. Reprezentanții instituției Avocatului Poporului au adus următoarele precizări (n.r. cele din 11 iunie 2020), prin raportare la prevederile Convenției împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York și ratificată de România prin Legea nr. 109/2009 și la Protocolul opțional, adoptat la New York în 2002. În lumina acestor reglementari internaționale, privarea de libertate în condiții de pandemie a determinat instituția Avocatului Poporului să considere că orice loc în care persoana este lipsită de libertate, de unde nu poate să plece prin voință proprie, este considerată loc de detenție, iar prin Mecanismul Național de Prevenire se urmărește respectarea drepturilor și demnității persoanelor aflate în acele locuri.

Având în vedere condițiile prevăzute de legislația citată anterior, este clar că un centru de carantinare, deși apare ca excepție, are caracterul unui loc de detenție, alături de centre de detenție sau educative.

Această constatare este susținută și de ceea ce Subcomitetul Națiunilor Unite pentru Prevenirea Torturii (SPT) a reținut, conform Precizărilor din 11.06.2020, anume că orice loc în care o persoană este ținută în carantină și care nu este liberă să îl părăsească este loc de detenție conform Protocolului Opțional.

În consecință, excepția prevăzută de litera e) a art. 5 CEDO, chiar corelată cu derogarea în caz de urgență (derogare care nu instituie o prezumție de legalitate a măsurilor luate), posibilă în temeiul art. 15 CEDO, nu este una absolută, ea trebuie să fie proporțională și necesară și să nu contravină altor prevederi ale dreptului internațional. Excepția trebuie interpretata prin intermediul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Convenției de la New York privind prevenirea torturii.

Astfel, similar prevederilor art. 53 din Constituția României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a explicat că principiul proporționalității constă într-un test în patru puncte care evaluează:

– dacă măsura care interferează cu un drept este potrivită pentru atingerea obiectivului (obiectiv legitim într-o societate democratica);

– dacă este necesar în acest scop;

– dacă există altă modalitate mai puțin restrictiva;

– dacă îngreunează excesiv individul în comparație cu beneficiile pe care își propune să le asigure.

Relevanța pentru prezenta speță este cauza Enhorn v. Suedia (cererea nr. 56529/00). Curtea a reținut în cauza amintita că, în cazul în care statul ia masuri ce limitează libertățile persoanei și o privează pe aceasta (prin carantinare) de libertatea sa, pentru a preveni răspândirea unei boli infecțioase, este necesara parcurgerea unor etape:

– trebuie demonstrat că răspândirea bolii reprezintă un pericol pentru sănătatea publică;

– carantinarea (detenția) persoanei infectate reprezintă ultima măsură rămasă a fi aplicată pentru a împiedica răspândirea bolii;

– alte măsuri mai puțin intruzive au fost considerate insuficiente sau ineficace, lucru ce poate fi dovedit.

În lipsa acestor condiții cumulative, baza legală, în viziunea Curții, pentru a impune o măsură precum detenția, nu mai poate exista.

Prima instanță nu a analizat criteriul proporționalității prin prisma celor invocate de către subsemnatul.

Daca în luna martie, situația epidemiologică existentă a justificat introducerea carantinei instituționalizate pentru a preveni răspândirea rapidă a virusului și a bolii generate de acesta, situația nu a justificat și lipsa unei legislații primare de adoptare, deficiențele de aplicare a măsurii și nici neadaptarea măsurii luate în funcție de situația de fapt.

În speță, testul de proporționalitate, dar și elementele reținute de Curte în cauza Enhorn v. Suedia, trebuie aplicate și la situația de fapt prezentata la secțiunea A a prezentei cereri. Prin urmare, vom observa că, desi scopul urmărit prin instituirea măsurii carantinei instituționalizate a fost limitarea răspândirea noului coronavirus și protejarea sănătății populației, astfel încât ea apare ca necesară în contextul existent la momentul emiterii Ordinului, anumite precizări se impun: la momentul plasării în carantina instituționalizată, nu am fost testat, a existat o singura recoltare în vederea testării, însă am aflat rezultatul testului abia cu ocazia depunerii înscrisurilor în prima instanță de către pârâte.

Prin urmare, rămânerea sub efectul măsurii doar în temeiul unei prezumții de infectare cu noul coronavirus apare că excesiva. Cu toate acestea, m-am supus prevederilor în vigoare și am respectat în continuare restricțiile impuse. În ciuda lipsei rezultatului testării și cu luarea în considerare a conduitei avute pe durata întregii proceduri, reprezentanții statului au considerat proporțional cu scopul urmărit încuierea ușii din exterior și izolarea mea fata de putinii oameni existenți în hotel. Or, daca pentru persoanele care au fost testate pozitiv, desi boala nu s-a manifestat, o astfel de măsură (carantina instituționalizată) poate fi admisa că fiind necesara, pentru persoanele testate negativ sau a căror situație nu a fost clarificata, nefiind realizata o testare, ea apare că fiind disproporțională. Este clar că o alta măsură, cu un grad de intruziune mai scăzut pentru libertățile fundamentale ale persoanei, se impunea a fi luata. Faptul că acest lucru nu a fost realizat (din contra, am fost supus unor tratamente degradante, prin sechestrarea în camera de hotel și servirea meselor de pe mocheta din fata ușii) demonstrează abuzul autorităților în implementarea masurilor în contextul COVID-19. În acest caz, revine în sarcina autorităților să demonstreze faptul că luarea unei masuri mai puțin drastice nu putea fi realizata. În caz contrar, conform celor statuate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, condițiile care legitimează o măsură privativa de libertate nu sunt îndeplinite, iar măsură devine nelegala.

De asemenea, în cauza Kuimov v. Rusia, (cererea nr. 32147/04), Curtea a reținut că în cazul unor restricții privind drepturi fundamentale, standardul ce trebuie atins este că aceste masuri să fie necesare într-o societate democratica și proporționale cu scopul legitim urmărit prin implementarea lor. Curtea tine cont de marja de apreciere pe care statul o deține în astfel de cazuri, cu toate acestea, o privare de libertate (carantina) trebuie să fie o măsură temporara și întreruptă imediat ce circumstanțele permit. Orice restricții de lunga durata cu un grad de severitate ridicat sunt, în funcție de particularități, văzute că fiind disproporționale fata de scopul legitim urmărit.

Prima instanță face trimitere în motivarea sentinței la cauza Terhes v. Romania, dar aceea se refera la situația cetățenilor care s-au aflat în lockdown la propriile lor domicilii în perioada 15.03-15.05.2020, iar nu la situația subsemnatului, care am fost plasat în carantina instituționalizată și supus unor tratamente degradante de către autorități. De aceea, în cauza Terhes v. Romania CEDO a dat o decizie de inadmisibilitate, iar nu de respingere că nefiind întemeiată. În aceasta cauza, Curtea a acordat importanta faptului că reclamantul nu a explicat în mod concret efectele pe care măsură contestata le-a avut asupra stării sale. Astfel, nu a pretins că a trebuit să rămână închis constant la domiciliu pe întreagă durata a stării de urgenta. Într-un mod mai general, Curtea a constatat că persoana în cauza nu a prezentat nicio proba concreta pentru a descrie în ce mod au afectat-o restricțiile de deplasare.

c) Art. 21 din Constituție prevede următoarele:

‘(1) Orice persoana se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept’.

Ordinul nr. 414//2020 eșuează în a oferi o metodologie privind instituirea unor astfel de masuri privative de libertate, ceea ce contravine cerințelor de previzibilitate și claritate legislativa, mai ales când masurile afectează drepturi și libertăți fundamentale (libertate individuala, libera circulație). Un element esențial care nu a fost prevăzut prin Ordin și nici printr-un act normativ ulterior este calea de atac pe care persoanele supuse masurilor de carantina și/sau izolare la domiciliu o pot exercita.

În acest sens, s-a pronunțat și Judecătoria Baia Mare, în dosarul 5354/182/2020, prin care a admis ordonanță președințială formulata de către o persoana supusa în mod nelegal măsurii carantinei. Astfel, în lipsa unei cai de atac prevăzute de lege, reclamantul a invocat prevederile Codului de procedura civila pentru a putea beneficia de o măsură prin care să îi fie protejat dreptul la libertate și siguranță. (…)

Confirm faptul că situația reținută în sentință mai sus menționată este asemănătoare cu situația de fapt supusa atenției instanței prin prezenta cerere. La momentul carantinarii, respectiv la 20.03.2020, nu mi-a fost comunicat niciun act prin care să fie prevăzută modalitatea de cenzurare a unei astfel de masuri. De asemenea, termenul de 14 zile mi-a fost confirmat doar în mod oral de către reprezentanții DSP Brăila.

De asemenea, instituirea măsurii carantinei în condițiile anterior descrise contravine și art. 9 din Declarația Universala a Drepturilor Omului care prevede faptul că ‘nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar’, dar și art. 9 părag. 1-5 din Pactul International cu privire la Drepturile Civile și Politice, care stabilește la paragraful 1 următoarele: ‘orice individ are dreptul la libertate și la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea să decât pentru motivele legale și în conformitate cu procedura prevăzută de lege’, iar paragraful 5 prevede în mod expres 5 faptul că ‘orice individ care a fost victima unei arestări sau detențiuni ilegale are drept la o despăgubire’. De asemenea, prima instanță nu a reținut nici faptul că subsemnatul am fost ținut cu o zi în plus fata de cele 14 zile prevăzute în OMS 414/2020.

îi) Chiar și în situația în care admitem că măsură carantinei instituționalizate în general este permisa, ea nu era permisa în cazul particular al subsemnatului

Conform art. 1 alin. 1 din cuprinsul OMS nr. 414/2020 (forma aplicabila la 19.03.2020), se instituie măsură de carantina instituționalizată pentru persoanele asimptomatice care intra pe teritoriul României venind din zonele cu transmitere comunitara extinsa afectate de COVID-19 (zona roșie).

Prin apărările formulate, DSP Brăila reiterează aceste prevederi normative, pe care le consideram excesive și nelegale, că fiind acelea în baza cărora a acționat. De asemenea, Instituția Prefectului susține la pagina 4 din întâmpinare că luarea măsurii de carantina instituționalizată era necesara, având în vedere zona de proveniență și actele normative în vigoare.

Observam că la momentul plasării mele în carantina se impuneau a fi analizate de către autorități (persoanele abilitate din cadrul DSP și de direcțiile specializate din cadrul Ministerului Sănătății, conform art. 9 din OMS nr. 414), doua condiții esențiale:

1. Daca tara din care repatrierea a avut loc este clasificata drept zona cu transmitere comunitara extinsa;

2. Daca persoana plasata în carantina este o persoana asimptomatica.

Principala problema privind legalitatea măsurii impuse este chiar determinarea statutului de persoana asimptomatica pentru subsemnatul. De asemenea, art. 6 alin 1 și 2 din OMS nr. 414/2020 prevedeau în mod expres o acțiune suplimentara pentru confirmarea condiției nr. 2. Astfel, la intrarea în carantina urma a se efectua un test pentru COVID-19 persoanelor asimptomatice venite din zonele afectate (zonele roșii).Din interpretarea textelor normative menționate reiese că o persoana vă fi considerata asimptomatica, chiar înainte de efectuarea unui test, doar în temeiul criteriului zonei de proveniență, aspect ce a generat o privare nelegala de libertate prin concursul instituțiilor abilitate.

Conform Definiției de caz pentru Sindromul respirator acut cu noul coronavirus (COVID-19) elaborate la 16.03.2020, prin caz suspect vom înțelege cazul unei persoane simptomatice, dar care încă nu a fost testata. Precizez că subsemnatul nu am declarat niciun simptom care să se încadreze în definiția de caz.

Astfel, un caz suspect îl reprezintă un pacient cu infecție respiratorie acuta (debut brusc al cel puțin unuia din următoarele: tuse, febra, durere în gât, scurtarea respirației (creșterea frecventei respiratorii) care necesita sau nu spitalizare ȘI care în perioada de 14 zile anterioare debutului simptomelor a întrunit cel puțin unul din următoarele criterii epidemiologice: (1) a avut contact apropiat cu un caz confirmat de COVID-19 sau (2) a avut istoric de călătorie internațională. Subsemnatul am îndeplinit doar o prima condiție – istoricul de călătorie internațională, neputand fi considerat un caz suspect.

Cazul confirmat, conform Metodologiei existente la momentul intrării în carantina a Subsemnatului, este reprezentat de o persoana cu confirmare în laborator a infecției cu SARS-CoV-2, indiferent de semnele și simptomele clinice.

Pentru cazul probabil – așa cum poate fi calificata situația subsemnatului – conform clasificării și metodologiei elaborate de Institutul National de Sănătate Publica, la momentul plasării Subsemnatului în carantina, nu existau o definiție sau alte criterii pentru determinarea persoanelor ce pot fi încadrate astfel și a masurilor care se impun a fi luate fata de acestea.

Prin urmare, criteriul zonei de proveniență (condiția istoricului de călătorie internațională) nu este prin el însuși suficient să justifice un caz probabil de infectare cu noul coronavirus și, cu atât mai mult, în lipsa unor rezultate de laborator, că persoana ce provine dintr-o zona roșie este asimptomatica. De asemenea, pentru clasificarea drept caz suspect, conform definiției de caz, prezenta unei infecții respiratorii acute era obligatorie. Cu toate acestea, ministrul sănătății, printr-o forma de delegare legislativa care oricum excede cadrului constituțional – sancționată de altfel de Curtea Constituțională, instituie o prezumție legala (în baza unicului temei al zonei de provenință) privind starea de pacient asimptomatic.

În baza acestui unic temei, înainte de efectuarea oricărui test au fost instituite masuri restrictive de libertate – plasarea în carantina instituționalizată. Mult mai grav, așa cum a fost situația subsemnatului, este lipsa testării, care face că măsură carantinarii să subziste în baza prezumției anterior menționate. În acest caz, având în vedere lipsa de proporționalitate și gradul de îngrădire al libertății persoanei, consider că m-am aflat sub efectul unei masuri privative de libertate.

Prin apărările formulate, DSP Brăila susține că testarea subsemnatului a fost realizata la 21.03.2020, rezultatul fiind negativ. Mai departe, prin Întâmpinarea formulata, parata susține că rezultatul testului a fost negativ, astfel încât prin raportare la procedurile stabilite de Institutul National de Sănătate Publica, nu a fost comunicat rezultatul către persoana în cauza (pg. 5 din Întâmpinare).

Cu toate acestea, prin răspunsul oferit la întrebarea nr. 6 din Interogatoriul propus, parata susține contrariul, anume că rezultatul negativ al testului a fost comunicat telefonic subsemnatului.

Contradicția clara intre cele susținute de parata și lipsa unui înscris oficial din care să rezulte cu claritatea că subsemnatul am fost testat și rezultatul a fost negativ reprezintă temei suficient pentru a retine ipoteza suspiciunii unei lipse a testării efective a subsemnatului.

De asemenea, coroborat cu declarația martorului Nelu Calu, care afirma că rezultatul testului l-a aflat ‘pe vorbe’ la sfârșitul perioadei de carantina, denota cele susținute de subsemnatul, că nu ni s-au comunicat rezultatele la timp și nici printr-un act oficial.

În încheiere, subliniez încă o data că subsemnatul am fost ținut în carantina instituționalizată cu o zi în plus fata de termenul de 14 zile prevăzut de OMS 414/2020, lucru pe care prima instanță nu îl retine deloc în cuprinsul sentinței civile apelate.

B.2. FAPTA ILICITĂ REPREZENTATĂ DE MODALITATEA DE PUNERE ÎN EXECUTARE A MĂSURII DE CARANTINARE – TRATAMENTE DEGRADANTE

În al doilea rand, prin blocarea continua, cu cheia, a ușii camerei de hotel pe perioada carantinei, dar și a modului în care hrana a fost servita în aceasta perioada, consider că mi-a fost încălcat dreptul la demnitate, dreptul de a nu fi supus unor tratamente degradante și mi-a fost periclitata chiar integritatea fizica și psihica, după cum urmează:

Conform art. 72 NCC, ‘orice persoana are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisa orice atingere adusa onoarei și reputației unei persoane, fară consimțământul acesteia ori fară respectarea limitelor prevăzute de art. 75 Cod civil’.

Observam că demnitatea cuprinde atât onoarea, cât și reputația unei persoane. În doctrina de specialitate a fost reținut faptul că onoarea este un sentiment complex, determinat de percepția pe care fiecare persoana o are despre demnitatea să, dar și de modul în care ceilalți o percep sub acest aspect. Onoarea are, astfel, un caracter social, iar nu unul individual.

Având în vedere că am înțeles foarte bine contextul epidemiologic și importanta aplicării anumitor masuri pentru a limita răspândirea virusului SARS-CoV-2, dar și a faptului că am cooperat cu autoritățile astfel încât am respectat cu strictețe cerințele impuse (pe parcursul transferului către centrul de carantina, dar și în perioada petrecuta acolo), modul în care reprezentanții autorităților publice romane au înțeles să se comporte în fapt este fară echivoc contrar legilor și bunelor moravuri. Nu a existat în niciun moment vreo intenție de a parași centrul de carantina sau de a încalcă în alt mod restricțiile impuse.

Am acceptat respectarea acestor restricții în ciuda faptului că nu am fost testat la intrarea în carantina și în ciuda faptului că le-am transmis că pot să mă izolez în alt loc pe care îl dețin. Prin urmare, cele 14 zile petrecute în centrul de carantina, desi le-am considerat disproporționale în raport cu situația de fapt (în ciuda lipsei rezultatului testării), am continuat să fiu considerat asimptomatic), au trecut fară vreun incident pe care să îl inițiez. Încuierea ușii de la hotel cu cheia, în mod continuu, este în mod vădit o încălcarea flagranta a legilor și convențiilor în vigoare și a metodologiei de aplicare a masurilor de prevenție în contextul COVID-19, dar și o modalitate de umilire. În niciun act normativ nu este prevăzută posibilitatea de a sechestra persoana plasata în carantina instituționalizată și de a o supune astfel unui tratament înjositor și extrem de împovărător. Abuzul comis de autorități a fost completat de modul degradant în care mi-a fost servita hrana, remedierea situației fiind posibila doar după luarea unei poziții oficiale.

Conform probelor administrate, hotelul unde am fost carantinat a fost desemnat spatiu suplimentar pentru carantinare prin Hotărârea nr. 12 din 19.03.2020 a Comitetului Județean pentru Situații de Urgenta Brăila. Prin Răspunsurile formulate la Interogatoriul propus, reprezentanții Instituției Prefectului au declarat (Răspunsul la întrebarea nr. 7) că, desi hotelul Flora a fost declarat centru de carantina printr-o hotărâre a Comitetului aflat sub conducerea Prefectului, criteriile pentru alegerea locației au fost stabilite de DSP Brăila. Cu toate acestea, DSP Brăila. prin răspunsul la întrebarea nr. 10 din cuprinsul Interogatorului, considera că nu avea o astfel de obligație.

Având în vedere că ISU Dunărea nu a putut pune la dispoziție avizul privind securitatea la incendiu și nici dovada că o alta instituție abilitata (în speță, reprezentați DSP, ai direcțiilor specializate din Ministerul Sănătății sau din cadrul Prefecturii) a solicitat astfel de documente sau un control suplimentar cu privire la spațiul de carantinare, este evident pericolul la care, cu buna știință, am fost expus de către reprezentanții statului roman.

În ceea ce privește blocarea ușilor de hotel, astfel încât subsemnatul am fost în fapt supus unui tratament asemănător celui din penitenciar, învederez instanței că din probatoriul administrat rezulta că DSP Brăila a fost instituția care a solicitat o astfel de măsură.

Astfel, prin întrebarea nr. 12 din Interogatoriul comunicat paratei DSP Brăila, subsemnatul am solicitat clarificări privind situația închiderii ușilor cu cheia pe durata carantinarii. Prin răspunsul oferit, parata DSP Brăila precizează că nu a emis niciun act în acest sens și nici nu a avut competenta în asigurarea pazei și integrității persoanelor (aceasta fiind asigurata de ISU Brăila prin jandarmii sai). De asemenea, la termenul din 18.02.2021 a solicitat parata emiterea unei Adrese către conducerea hotelului Flora, utilizat că centru de carantinare, pentru furnizarea de informații suplimentare privind cele învederate de subsemnatul.

Prin Răspunsul formulat de reprezentanții Unita Turism, înregistrat la 07.04.2021 la dosarul cauzei, cele declarate de parata prin interogatoriu apar că fiind nesincere.

Extras Răspuns Unita Turism:

‘Urmare a dispozițiilor primite din partea funcționarilor din cadrul Direcției de Sănătate Publica – delegați în unitatea noastră, referitoare la modalitatea de a împiedică pe cât posibil contactul dintre diverse grupuri de persoane, pentru o perioada camerele de hotel au fost încuiate, deschiderea acestora facandu-se cu ocazia furnizării hranei’.

Pericolul în care m-am aflat în perioada în care ușa a fost încuiată din exterior este evident, mai ales daca avem în vedere că în camerele de hotel exista posibilitatea de a se fuma, nu erau instalați senzori de fum și existau și alte cauze care puteau determina un incendiu în interior sau exterior (un scurtcircuit). De asemenea, din considerente psihologice, o astfel de măsură contravine oricăror standarde privind protecția drepturilor omului. O astfel de izolare, fară o justificare legala, care echivalează cu privarea de libertate realizata prin intermediul penitenciarelor pentru persoanele condamnate penal, a avut repercusiuni asupra stării mele mentale.

De asemenea, reiterez cele declarate de martorul propus – domnul Nelu Calu:

– acestuia nu i-a fost comunicat rezultatul testului PCR, ci a aflat ‘pe vorbe’ la finalul perioadei de carantina despre rezultatul negativ al testului;

– în ceea ce privește modul de servire a hranei, acesta a declarat că era lașata pe jos, în holul hotelului, aspect pe care l-a perceput că extrem de degradant;

– desi acesta a fost carantinat singur într-una dintre camerele de hotel, conform celor observate la momentul plasării în carantina, considera că au fost aproximativ 110-120 persoane cazate în aproximativ 50 de camere;

– a fost încuiat în camera de hotel fară a fi anunțat în prealabil și fară a primi instrucțiuni pentru a acționă în caz de incendiu / urgenta, considerand că cei aproximativ 5 angajați ai hotelului nu ar fi putut acționă în timp util în cazul unui incendiu;

– a observat în primele 3 zile din perioada de carantinare un echipaj al Jandarmeriei care păzea hotelul; ulterior nu a mai putut observa un astfel de echipaj, fiind posibil că aceștia să fi staționat într-o alta zona a hotelului;

– a fost șocat de reacția unei persoane îmbrăcate în costum alb care la momentul la care ușa era descuiata pentru a prelua hrana, fugea de teama să nu se infecteze.

Declarația data de acesta în fata instanței este în concordanta cu cele afirmate de subsemnatul prin cererea de chemare în judecata.

De asemenea, din considerente psihologice, o astfel de măsură contravine oricăror standarde privind protecția drepturilor omului. O astfel de izolare, fară o justificare legala, care echivalează cu privarea de libertate realizata prin intermediul penitenciarelor pentru persoanele condamnate penal, a avut repercusiuni asupra stării mele mentale.

Art. 3 din CEDO:

‘Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante’.

Tratamentele inumane sau degradante sunt rezultatul unor situații de fapt, concretizate în producerea unor trauma psihice și/sau fizice de un anumit nivel, de către agenți / reprezentanți ai statului.

În prezenta speță, așa cum rezulta și din aspectele expuse anterior, chiar de la momentul carantinarii la hotelul Flora din stațiunea Lacul Sărat, am fost încuiat cu cheia în camera de hotel. În incinta hotelului, în afara altor persoane supuse măsurii de carantina, nu exista personal, astfel încât sechestrarea în camerele de hotel apare că disproporțională, cu atât mai mult cu cât afara existau jandarmi care păzeau hotelul.

În acele 14 zile, m-am simțit încarcerat, în postura unui deținut, dar fară a fi comis o fapta penala și fară să existe o hotărâre de condamnare. Încuierea ușii a persistat pe țoață durata carantinei, chiar daca se cunoștea faptul că testul efectuat pentru virusul SARS-COV-2 a fost unul negativ.

Modul de servire al hranei a fost și el similar celui folosit în penitenciare. Așa cum rezulta din descrierea situației de fapt, am fost nevoit să ridic mâncarea lașata pe mocheta din fata camerei, chiar daca într-o caserola, un spatiu neigienizat și care cu siguranță era un factor de risc. E adevărat că, după sesizarea mea scrisa, la doua zile, mi-au pus mâncarea pe un suport în fata ușii, dar acest lucru nu scuza comportamentul anterior. Tratamentul degradant atentează la demnitatea umana și generează victimelor sentimente de anxietate și inferioritate. Prin aceste tratamente se dorește o umilire a victimei, o devalorizare a acesteia cu scopul de a o înfrânge moral. Desi caracterul public al tratamentului poate fi un element important pentru aprecierea acestuia că fiind degradant, când înjosirea victimei are loc în prezenta altor persoane, caracterul public al tratamentului nu este obligatoriu. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a menționat că un tratament vă rămâne a fi degradant chiar daca elementul public lipsește, fiind ‘suficient că victima să se simță înjosită în ochii sai’ (Tyrer c. Regatul Unit, nr. 5856/72).

Modul brutal în care reprezentanții statului roman au aplicat prevederile privind carantina constituie un exemplu de tratament degradant, o situație ce nu trebuie trecuta cu vederea, ci sancționată că atare. Prin modalitatea de servire a hranei, fiind încuiat în camera de hotel, dar și prin abordarea globala a celor desemnați cu implementarea masurilor, m-am simțit denigrat, înjosit și devalorizat că ființă umana. Simpla prezumție că aș putea fi infectat cu SARS-CoV-2, menținută desi un test nu a fost realizat, a dat naștere unei atitudini neconforme cu standardele privind protecția drepturilor omului.

În virtutea art. 3 din CEDO, autoritățile statale au de îndeplinit anumite obligații. O prima obligație este una negativa, respectiv abținerea reprezentanților statului de la aplicarea de tratamente degradante persoanelor aflate sub jurisdicția lor. Curtea a reținut existenta unei responsabilități obiective a statului în aceasta situație. De asemenea, o alta obligație a statului este aceea de a lua toate masurile necesare de natura să împiedice supunerea persoanelor la tratamente inumane sau degradante, obligație ce trebuie corelata cu obligația pozitiva de ordin procedural de a identifica și pedepsi persoanele responsabile de aplicarea unor rele tratamente. Astfel, în data de 24.03.2020 am formulat o sesizare către Instituția Prefectului – Județul Brăila, Inspectoratul de Jandarmi – județul Brăila, Departamentul pentru Situații de Urgenta și către Direcția de Sănătate Publica Brăila. În cuprinsul Adresei am precizat situația de fapt, am descris condițiile de carantinare de la locul indicat și am solicitat să fie luate masuri pentru a nu mai fi încuiat în camera de hotel.

În urma sesizării transmise, am primit o notificare de la reprezentanții Instituției Prefectului – județul Brăila, la 31.03.2020 prin care mi-a fost adus la cunoștință faptul că aspectele sesizate vor fi cercetate și voi primi un răspuns în termen legal. Menționez că intrarea în carantina a fost realizata pe 20.03.2020, situația descrisa prin Adresa înaintată era una urgenta care ar fi trebuit să determine masuri urgente și verificări, cu celeritate, imediat de la înregistrarea sesizării. Cu toate acestea, răspunsul scris, fară că în concret să fie luate masuri, mi-a fost comunicat în luna aprilie.

Prin urmare, statul roman prin reprezentanții sai a încălcat în mod flagrant obligațiile ce îi revin în temeiul art. 3 din CEDO. Atitudinea pasiva a statului prin reprezentanții sai contravine conduitei cerute de Curte. Astfel, era nevoie de luarea unor masuri urgente pentru încetarea sechestrării în camera de hotel, declanșarea unei anchete, identificarea persoanelor care au aplicat în mod excesiv și fară temei legal astfel de tratamente. Cu toate acestea, chiar prin răspunsul recepționat în luna aprilie, reprezentanții statali își recunosc vina și atitudinea pasiva avuta, asigurandu-mă că totul s-a desfășurat legal, fară a prezenta dovezi în acest sens.

În concluzie, încuierea ușii de la hotel cu cheia, în mod continuu, este în mod vădit o încălcare flagranta a legilor și convențiilor în vigoare și a metodologiei de aplicare a masurilor de prevenție în contextul COVID-19, dar și o modalitate de umilire. În niciun act normativ nu este prevăzută posibilitatea de a sechestra persoana plasata în carantina instituționalizată și de a o supune astfel unui tratament înjositor și extrem de periculos. Abuzul comis de autorități a fost completat de modul degradant în care mi-a fost servita hrana, remedierea situației fiind posibila doar după luarea unei poziții oficiale.

C. PREJUDICIUL

Prejudiciul reprezintă expresia patrimoniala a daunei pe care a înregistrat-o victima. Prin urmare, prejudiciul reprezintă o categorie juridica, care permite patrimonializarea daunei în scopul de a o face apta de a fi reparata civil, astfel prejudiciul ni se înfățișează că o despăgubire datorata.

În temeiul art. 253 alin. 4 Cod civil, desi în prezenta unor daune morale, solicit repararea prejudiciului prin mijloace patrimoniale. Reparația patrimoniala are că finalitate compensarea și atenuarea suferințelor psihice generate de masurile luate în perioada 20.03 – 03.04.2020.

În temeiul art. 1385 alin. 1 Cod civil, consider că este incident și principiul reparării integrale a prejudiciului. Astfel, despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferita (damnum emergens), cât și câștigul pe care în condiții obișnuite le-aș fi putut realiza și de care am fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-am făcut pentru limitarea prejudiciului (lucrum cessans).

Având în vedere elementele de fapt și vătămarea adusa drepturilor și intereselor legitime în perioada 20 martie – 3 aprilie 2020, suntem în prezenta unor daune morale. Conform doctrinei, daunele morale constau în dureri psihice aduse personalității afective sau sociale, cum sunt: atentatele la onoarea și demnitatea victimei.

Conform art. 253 alin. 4 NCC raportat la art. 221 NCC, persoana prejudiciata poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimoniala pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat. De asemenea, potrivit art. 1349 alin. (1) orice persoana are obligația să respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Potrivit alin. 2 de la același articol, cel care acționează cu discernământ raspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Prejudiciul suferit este unul cert. Caracterul cert este incident atunci când existenta prejudiciului este sigura și actuala. Consider că trebuie să avem în vedere tratamentul degradant la care am fost supus în perioada de carantina, ce a creat un disconfort psihologic acut. De asemenea, prin masurile luate mi-a fost pusa în pericol chiar integritatea fizica. Punerea în executare a masurilor privind carantinarea ce a culminat cu o privarea de libertate și condiții degradante de detenție, modalitatea în care mi-a fost servita masa, izolarea și stigmatizarea concretizata prin încuierea camerei de hotel au generat daune morale considerabile ce necesita o despăgubire proporțională.

De asemenea, în ceea ce privește celelalte condiții privind prejudiciul pentru că acesta să fie considerat reparabil, menționez faptul că prin formularea prezentei cereri de chemare în judecata, având în vedere că sunt titularul drepturile și interesele legitime încălcate, prejudiciul are un caracter personal. De asemenea, intre prejudiciul existent și fapta ilicita (încălcarea drepturilor și libertăților) exista un raport de cauzalitate ce rezulta din chiar săvârșirea faptelor ce urmează a fi dovedita prin mijloacele de proba solicitate în finalul cererii și din însăși săvârșirea faptei.

D. VINOVĂȚIA

Conform art. 1357 (2) Cod Civil autorul prejudiciului raspunde pentru cea mai ușoară culpa. Prin urmare, daca fapta ilicita care a generat prejudiciul este imputabila autorului, atunci obligația de reparare vă exista indiferent de forma de vinovăție.

De asemenea, pentru obligațiile generate de art. 3 și 5 din CEDO avem o răspundere obiectiva întemeiată pe ideea de garanție”.