Mai întâi țara. Apoi copilul…Lt. col. Raluca Popescu, ofițer de geniu și comandant al unui batalion de Infanterie

„Războiul nu are chip de femeie” scria Svetlana Alexievici, dar femeile pot stabili excepționalisme militare. Mărturie stau paginile care urmează și care arată că femeile din Armata Română pot conduce avioane supersonice sau de transport strategic, pot comanda fregate sau unități de infanterie, pot salva militari răniți în teatre de operații și nu numai, sau pot îndeplini onoruri de gardă la cel mai înalt nivel. Unele dintre ele au stabilit aceste performanțe pentru prima dată la nivelul Alianței Nord Atlantice, care însumează armatele a 32 de țări. Aceste femei au fost puse în valoare și prin sprijinul unor șefi de Stat Major precum Nicolae Ciucă, în dorința de a evidența superlativul resursei umane române concentrate în trupele de apărare națională. Documentarul realizat de Gabriela Simon, împreună cu fotoreporterii Cristina Anculete, Alexandru Roșieanu și Costin Dincă, este omagiul Q Magazine pentru Armata Română și pentru cei 20 de ani împliniți anul acesta de la aderarea noastră la NATO. Poate fi citit integral aici. FLORIANA JUCAN 

• Coaliția condusă de euroscepticul Rumen Radev câștigă zdrobitor alegerile din Bulgaria
• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale

Vizita la Batalionul 24 Infanterie „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu mi-a provocat sentimente amestecate. Încă de la poarta cazărmii, unde era punctul de control, am avut senzația de ruină, de dărăpănătură. Odată ce am pășit în curte, senzația a devenit convingere. Însă, lt. col RALUCA POPESCU, comandantul unității, mi-a schimbat perspectiva. La plecare, eram cuprinsă de admirație pentru femeia pe care o lăsam în urmă. 

INSPIRATĂ DE „G.I. JANE”

Despre lt. col. Raluca Popescu știam deja că a participat la misiuni în Afganistan și Coasta de Fildeș, dar când am intrat pe poarta unității militare, dezamăgită de imaginea dezolantă a clădirilor, primul gând care mi-a trecut prin minte a fost „ce caută la Tg Jiu un ofițer de asemenea anvergură?”. Intuind șocul meu vizual, mi-a spus: „Știu ce gândiți, dar când o să veniți data viitoare, o să vedeți cu totul altceva. Suntem la început, dar prindem contururi încet-încet”. Vocea ei nu exprima scuze, ci optimism. M-a condus în biroul deloc pretențios și mi-a povestit istoria ei și a locului.

„Batalionul 24 Infanterie, care poartă numele eroinei noastre Ecaterina Teodoroiu, a fost înființat anul trecut, în august. De vreo 20 de ani, cazarma a fost doar păzită, nu și exploatată sau întreținută. E un proiect dificil, pentru că, practic, o iei cam de la zero pe toate liniile: încadrare de personal, înzestrare cu tehnică și dezvoltare infrastructură. E nevoie de timp și de alocare de resurse, dar rezultatele se vor vedea la un moment dat. Nu poți să le faci pe toate peste noapte”, a explicat pentru Q Magazine Raluca Popescu. În prima săptămână de la înființare, batalionul avea doar șapte militari – inclusiv ea – iar acum sunt 72. 

Rădăcinile ei sunt chiar în Târgu Jiu. Are peste 18 ani de experiență militară, în funcții de execuție și comandă. A fost comandant de pluton, de companie, ofițer de Stat Major,  apoi șef Birou Geniu Luptă și EOD (Explosive Ordonance Disposal), șef de Stat Major Batalion de Geniu. O adevărată combatantă. 

„Mi-am dorit foarte mult o carieră militară. Nu aveam nicio tangență cu armata, în afara unui unchi subofițer, care a lucrat aici, în unitate. Dar văzusem filmul G.I. Jane cu Demi Moore, povestea primei femei care a urmat un antrenament pentru operațiuni speciale similar cu cel de la US Navy SEAL. Și cum am fost mai băiețoasă și mai independentă încă de mică, am luat decizia să nu merg la Politehnică cum voiam inițial, ci la Academia Forțelor Terestre de la Sibiu. Când am plecat, mi-am promis că mă voi întoarce în Târgu Jiu. Voiam să revin chiar în această unitate, unde funcționa la acea vreme apărarea antiaeriană. Planul meu era să devin artileristă și să revin acasă. Numai că în 2003-2005 s-a închis unitatea. Așa că visul meu s-a năruit, pentru moment”, povestește interlocutoarea mea. 

Chiar dacă era un civil ca toți ceilalți, s-a adaptat rapid la regulile drastice militare. După un timp, a simțit chiar că rezonează cu sistemul. „Am avut un singur moment în care am vrut să abandonez. Când intri în Academie, nu ai voie să pleci pentru o perioadă de șapte săptămâni. Ești încazarmat până la depunerea jurământului. Așa era la noi. Numai că eu aveam un motiv foarte serios și nu-mi imaginam că superiorii nu vor fi înțelegători: verișoara mea avea nunta. Planificasem totul, îmi luasem rochia, mă și vedeam domnișoară de onoare. Nu m-au învoit. Atunci a fost momentul în care am vrut să abandonez. Visul meu de a fi la nunta verișoarei mele și eventual de-a prinde buchetul era țăndări. Am suferit foarte mult. Dar mi-am revenit. Pentru cineva venit din viața civilă, e un șoc să constați că trebuie să stai în cazarmă, când tu ești obișnuit să ieși, să ai libertate de mișcare. Cu toate acestea, gradul de abandon din Academie este redus. Iar în ultimii ani, condițiile s-au îmbunătățit.”

DE LA OFIȚER DE GENIU, LA OBSERVATOR ONU

Deși putea alege infanteria, Raluca Popescu a preferat arma geniu, care este foarte tehnică și presupune executarea lucrărilor de fortificații, de drumuri și de poduri. Venită dintr-o familie de ingineri, a simțit că această armă este perfect compatibilă cu stilul și cu personalitatea sa. 

Ironia sorții face că acum conduce un batalion de infanterie, după ce a urmat masterul de conducere interarme, care permite activarea în orice tip de funcție militară. 

A participat la două misiuni în Afganistan ca specialist de geniu și la o misiune în Coasta de Fildeș, ca observator ONU. 

„Mi-a plăcut pentru că activitățile sunt standardizate, există niște proceduri. Știi exact ceea ce ai de făcut. Dacă ești la prima misiune, sarcina ta este să studiezi procedurile respective, să înveți ce ai de făcut.

Teatrul de operații este o experiență în sine, față de o unitate militară de acasă. Este cu totul altceva, sunt alte condiții, de la climă până la cultură, de la risc până la ce vreți dumneavoastră.

Știți ce am simțit eu? Că munca mea într-adevăr contează, că poate însemna diferența dintre viață și moarte. 

În prima misiune, cea din Afganistan, principala noastră atribuție era să asigurăm libertatea de mișcare pe autostradă. Localnicii puneau dispozitive explozive improvizate pe sub poduri și apoi le detonau. Incidentele se petreceau frecvent pe autostrada Highway1. Știți că am avut, și noi și americanii, morți în Afganistan? 30 de militari români au murit acolo. Misiunea noastră, împreună cu americanii, era să facem poduri metalice pentru a înlocui podurile distruse și pentru a asigura libertatea de mișcare. Nu erau făcute doar pentru traficul militar, ci și pentru cel civil. În acele condiții, am simțit că munca mea are importanță. În țară poți face același lucru, însă nu simți că are un impact atât de mare.”

Militarii care au fost în Afganistan au suferit șocuri puternice. Au fost cazuri când camarazi de-ai lor au fost sfârtecați lângă ei, s-au trezit cu un picior de-al camaradului în mâna lor. Terifiant. Din fericire, Raluca Popescu nu a avut parte de așa ceva. În afară de niște alerte, nu a trăit niciun eveniment traumatizant, care să o marcheze pe viață. 

Este conștientă că trebuie să acționeze perfect în condiții de stres, să se concentreze la capacitate maximă pe ceea ce are de făcut. Admite emoțiile atunci când trebuie să pună explozibil real, când face anumite intervenții, dar ele sunt absolut normale și o țin în priză.  

„În Afganistan am simțit că munca mea are importanță. În țară faci același lucru, însă nu simți că are un impact atât de mare.” Experiența ca observator ONU, în Coasta de Fildeș, a fost inedită pentru cătrebuia să uite de anumite reguli și rutine militare.”

„Ca observator ONU, în Coasta de Fildeș, am activat în echipe formate din 8-12 observatori, plasați în diverse puncte, numite team-site-uri. Acestea erau împărțite pe categorii: de la categoria A – cel mai bun din punct de vedere al condițiilor, adică internet, acces la hrană, condiții de securitate – până la C, cel mai slab. Am fost dizlocată pentru șase luni într-un team site de categoria B. Nu era nici cel mai prost, dar nici cel mai bun. Era mediu. Locul era într-un sătuc, stăteam într-o curte unde fiecare observator avea o cameră.

Mă spălam cu apă încălzită la soare sau la butelie. Mă duceam la piața locală pentru aprovizionare, dar nu cumpăram niciodată carne pentru că era plină de muște.

Aveam posibilitatea ca la o lună să facem o misiune de aprovizionare într-o bază militară și abia atunci puteam cumpăra pui congelați sau carne de porc. Ne făceam stocuri. În schimb, din piața de acolo puteai cumpăra fără probleme fructe și legume. 

Următoarele șase luni am fost dizlocați în capitala Yamoussoukro, unde era comandamentul ONU. Aici, condițiile au fost mai bune. Am interacționat cu diferite naționalități, am sesizat diferențele culturale dintre noi. 

Totuși, ca observator ONU mi-a fost teamă. Aveam voie să purtăm doar uniforma cu însemnele Organizației,  dar fără armă. La pregătiri, am întrebat dacă ni se permite să avem un spray paralizant. Răspunsul a fost categoric, nu. Diferența dintre misiunea în Afganistan și cea din Coasta de Fildeș aici era. În primul caz, în funcție de nivelul de alertă, aveai arma cu încărcătorul. În Afganistan, eram militari sută la sută. Ca observator ONU ți se strângea un pic inima de câte ori mergeai prin sate, neștiind la ce să te aștepți și mai ales lipsit de instrumentul cu care te-ai fi putut apăra”, își amintește lt. col. Raluca Popescu.  

Chiar dacă acest tip de misiune are și un plus financiar, e mult mai importantă experiența acumulată și traversarea unor situații din care ieși un comandant mai bun. 

CU ȘI FĂRĂ MODEL

Ecaterina Teodoroiu a inspirat-o doar din paginile de istorie, însă, pe linie de comandă nu a avut modele feminine. 

Într-o perioadă în care discriminarea femeii, egalitatea de gen, incluziunea, mișcarea feministă sunt temele devenite ideologii și politici de stat, Raluca Popescu mărturisește cu recunoștință că „tot ceea ce a învățat ca ofițer și ca specialist de geniu, a învățat de la bărbați.” și că nu a avut dificultăți nici în a inspira respectul acestora. 

„Munca vorbește pentru mine, nu faptul că sunt femeie sau bărbat.

Proiectul de aici, al Batalionului 24 Infanterie, va reflecta competențele mele. E cartea mea de vizită. Mulți dintre noi trebuie să își depășească nivelul de pregătire. Sunt și vor fi sarcini multe, dar și rezultatul va fi extraordinar. Să vezi că ai pus pe picioare o unitate importantă, că ai trecut peste toate dificultățile și frustrările, peste neîncrederea că nu vei fi capabilă, va face ca satisfacția rezultatului să fie mai mare decât volumul de muncă.

În ceea ce privește respectul subordonaților și al camarazilor, sunt două aspecte. Pe de o parte, e un respect impus, formal, pe care ți-l oferă funcția și gradul. Ați văzut, atunci când ați intrat în unitate, că militarii m-au salutat în poziție de drepți. Dar mai e respectul pe care îl câștigi dacă te ridici la un anumit nivel de competență. Celălalt te simte, știe dacă ești pregătit să gestionezi sau nu situații. Din acest fel de respect îți câștigi oamenii de partea ta și înseamnă mult mai mult decât formalismul. Chiar dacă li s-a părut ciudat să fie conduși de o femeie, în timp mi-au recunoscut capacitatea de comandă. Până la urmă, fiecare dintre noi ne validăm singuri în fața celorlalți, iar în armată, femeile trebuie să fie bărbate, asta neînsemnând că armata distruge atributele feminine. Dacă m-aș fi oprit să lupt cu fiecare prejudecată, de-a lungul timpului, mai mult aș fi stat pe loc decât aș fi mers înainte!

Femeile nu-și doresc să fie protejate. Vrem să arătăm că suntem la fel de bune și că locul nostru nu este doar în bucătărie. Poate suntem mai firave, dar nu este un impediment pentru noi. Când ieșim în oraș, ne îmbrăcăm în rochie, mai punem și pantofi cu toc, ne plimbăm cu copiii și acasă spălăm și vase. Atunci suntem doar femei. În unitate, însă, devenim militari.”

„NU EXISTĂ ARMATĂ FĂRĂ DUMNEZEU”

Războiul din Ucraina a devenit sursă de teamă și pentru fiica Ralucăi Popescu. A întrebat-o odată dacă se duce pe front. A trebuit să îi explice, la nivelul unui copil de șapte ani, că acum nu, dar dacă va fi nevoie, „și mami trebuie să meargă, pentru că e militar”, pentru a o apăra pe ea și pe ceilalți copii. „I-am promis că mă întorc la ea, chiar și fără o mână sau un picior. «Alice, tu trebuie să fii încredințată că orice ar fi, mă voi întoarce la tine!». 

Deși fetița o vede ca pe o „super-mami”, Raluca Popescu așază țara înainte de orice: „Poate o să vă mire ce vă spun acum, dar principala mea misiune este aceea de militar. Abia apoi sunt mamă și femeie.”

Armata produce siguranță. Nu veți găsi vreun militar care să-și dorească războiul sau conflictele. Dar suntem perfect conștienți că într-o astfel de situație, țara se bazează pe noi, militarii. 

Comandantul unității a ținut în mod special să transmită mai ales scepticilor care afirmă că „se bagă bani în armată și armata nu produce nimic”, că „armata produce siguranță.” „Nu veți găsi vreun militar care să-și dorească războiul sau conflictele. Dar suntem perfect conștienți că într-o astfel de situație, țara se bazează pe noi, militarii.”, spune, grav și cu toată convingerea, Raluca Popescu. 

Nu merge foarte des la biserică, dar crede în Dumnezeu. „Sunt convinsă că în multe situații de viață, dacă nu era EL, puteam să sfârșesc rău. Dar vă întreb eu pe dumneavoastră: se poate una fără alta? Armată fără Dumnezeu?”