DOSAR Q MAGAZINE. Femei de război. Superlativele Armatei Române în NATO

„Războiul nu are chip de femeie” scria Svetlana Alexievici, dar femeile pot stabili excepționalisme militare. Mărturie stau paginile care urmează și care arată că femeile din Armata Română pot conduce avioane supersonice sau de transport strategic, pot comanda fregate sau unități de infanterie, pot salva militari răniți în teatre de operații și nu numai, sau pot îndeplini onoruri de gardă la cel mai înalt nivel. Unele dintre ele au stabilit aceste performanțe pentru prima dată la nivelul Alianței Nord Atlantice, care însumează armatele a 32 de țări.

Aceste femei au fost puse în valoare și prin sprijinul unor șefi de Stat Major precum Nicolae Ciucă, în dorința de a evidența superlativul resursei umane române concentrate în trupele de apărare națională.

Documentarul realizat de Gabriela Simon, împreună cu fotoreporterii Cristina Anculete, Alexandru Roșieanu și Costin Dincă, este omagiul Q Magazine pentru Armata Română și pentru cei 20 de ani împliniți anul acesta de la aderarea noastră la NATO. FLORIANA JUCAN 

• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale
• Arestări după incidentul de la Spitalul „Sf. Pantelimon”

CERUL, LIMITĂ SAU ÎNCEPUT?

Dacă rolul lui Pete Mitchell nu ar fi fost interpretat de Tom Cruise, ci de o actriță de renume de la Hollywood, filmul „Top gun” ar mai fi avut succes? Oricum ar fi, Q Magazine prezintă povestea a două femei piloți militari care ar putea inspira, poate, măcar un regizor român de film. SIMONA MĂIEREAN și DIANA APOSTOL au vorbit cu noi din cabina unui Spartan cu care au executat numeroase misiuni.

Text: GABRIELA SIMON Foto: ALEXANDRU ROȘIEANU

MANȘA NU ȘTIE DE CINE E MANEVRATĂ

Locotenent comandor Simona Măierean, una dintre femeile care au scris o pagină importantă în istoria aviației române și a lumii care face parte din Alianța Tratatului Atlanticului de Nord, nu crede deloc în întâmplare, ci este adepta ideii că „omul este capabil de orice până când începe să facă ceva”. 

Înainte de a fi cu adevărat pilot, a zburat mult în mintea ei. 

De când a decis că vrea să privească lumea din înaltul cerului, au trecut 21 de ani. Zâmbetul și ochii pătrunzători dezvăluie o femeie puternică, ambițioasă, determinată să arate că experiența și profesionalismul contează și în aviație, ca în orice altă meserie. Pentru că, nu-i așa?, manșa nu știe niciodată dacă este manevrată de o femeie sau de un bărbat. 

„Am vrut să zbor, dar nu aș putea spune că eram chiar hotărâtă să fac asta. Știți cum e: te iei cu viața, cu tot ceea ce îți oferă, mai ales adolescența. La un moment dat a trebuit să mă gândesc ce vreau să fac cu viața mea. Eu știu că sunt foarte poetică și zburam cu mintea foarte des. Altfel spus, eram de multe ori sus, deasupra norilor. 

M-am gândit că ar fi foarte bine dacă aș materializa acel zbor iluzoriu atunci când a venit vremea. Am dat la Academia Militară. Nu știam dacă voi reuși sau nu, dar cu toate acestea eram foarte relaxată. Fusesem deja admisă la alte facultăți. În cazul în care nu aș fi reușit la Academie, viața mea ar fi luat o altă turnură, poate spre informatică, automatică, matematică. Cine știe? Dar am luat examenul și așa a început călătoria zborului pentru mine. Iată-mă după 20 de ani tot aici!”, a rememorat Simona începuturile ei.

Răspunde surprinzător atunci când o întreb cât de greu i-a fost într-o perioadă în care bărbații dominau această armă. „Nu m-am gândit! Mi-a zis tata la un moment dat, când a auzit ce vreau să fac, că voi fi singură printre atâția bărbați. Dar nu am analizat în profunzime aspectele acestei realități. Dacă o făceam, probabil, nu aș fi realizat prea multe. Sigur că mi-a fost greu. Bineînțeles că am făcut și ce nu-mi place. Dar miza era foarte importantă: cariera mea. Iar pentru a-mi realiza visul, trebuia să am puterea de-a trece peste toate dificultățile. Până la urmă, nu am luat această decizie pusă la zid și cu pistolul la tâmplă, ci pentru că am vrut să merg pe această cale. Mi-a fost greu și după Academie. Și? Am mers mai departe”, a mărturisit Simona.

Mintea mea era de multe ori sus, deasupra norilor.

„TREBUIE SĂ ZBURĂM CU ZECE MINUTE ÎNAINTEA AVIONULUI”

Femeia frumoasă, roșcată, din fața mea afișa o siguranță și o stăpânire de sine extraordinare. Stăteam alături de ea în carlingă – ea pe scaunul pilotului, iar eu pe cel al copilotului. Eram fascinată de multitudinea de butoane, butonașe și manete. Am întrebat-o dacă știe ce rol are fiecare în parte. A zâmbit amuzată și mi-a răspuns „În general, da. Dar dacă am dubii, totuși, apelez la cartea tehnică pe care o vedeți acolo. Aici nu poți răzbi dacă nu știi, dacă nu înveți, dacă nu ții pasul cu toată tehnologia, cu toate noutățile care apar. De fapt, cred că e la fel ca în oricare altă meserie”. 

Simona are două recorduri: unul la nivel național și al doilea, la nivel european. A fost prima femeie din NATO care a pilotat un supersonic și prima, la nivelul Alianței, care a obținut cea mai înaltă certificare în domeniu: aceea de pilot comandant de aeronavă din Grupul de Transport Aerian Strategic (Heavy Airlift Wing). Drumul nu a fost „o plimbare” până în vârf, dar nimic nu a împiedicat-o să ajungă acolo. 

„Eu nu prea împart situațiile în grele și ușoare, ci, mai degrabă, dacă merită sau nu merită. Câteodată, ca pilot, indiferent ce fel de pilot ai fi, civil sau militar, faci și lucruri care, cu siguranță, nu-ți plac. Nu știu să fi întâlnit, de exemplu, un pilot căruia să-i placă să întocmească hârtii, să completeze documente. Pentru că zborul nu înseamnă doar să te urci la manșă, să pleci, să decolezi și să aterizezi. Zborul presupune foarte multă pregătire înainte și după misiune. Dar, chiar dacă nu-ți plac anumite părți din activitate, le faci pentru că ai convingerea că merită.

Știți cum e, câteodată poate să-ți fie rău în curbe, dar nu înseamnă că renunți să mergi înainte, pentru că știi unde vrei să ajungi”, a povestit pentru Q Magazine Simona Măierean. 

A fost prima femeie din NATO care a pilotat un supersonic și prima, la nivelul Alianței, care a obținut cea mai înaltă certificare în domeniu:aceea de pilot comandant de aeronavă din Grupul de Transport Aerian Strategic (Heavy Airlift Wing).

Când am întrebat-o despre experiența avută atunci când a pilotat un avion supersonic, Simonei au început să-i strălucească ochii, iar zâmbetul a fost amplificat de amintirea acelui moment. 

„Mi-aduc aminte și acum zgomotul avionului, accelerația gravitațională, felul cum vibra motorul și, în consecință, cum vibram și eu odată cu el când eram în decolare, rapiditatea cu care se întâmpla totul, chiar și viteza de reacție pe care trebuie să o ai. Sunt multe detalii care fac diferența. 

Zborul cu supersonicul nu e la ordinea zilei. Poate tocmai de aceea mi-au rămas în memorie toate senzațiile. Trebuie să fii foarte bine pregătit din punct de vedere fizic, pentru că este necesar un extra efort al organismului, existând și efecte fiziologice. E important să nu mă prezint ca o legumă la manșa supersonicului, trebuie să ai niște mușchi pe care să-i poți încorda la nevoie. Dar nu trebuie să fii superwoman sau superman, pentru că până la urmă tot un zbor este și acesta. Sigur, trebuie să știi să gestionezi o serie de situații. 

Se spune că noi, piloții, trebuie să zburăm cu zece minute înaintea avionului. În traducere, ca pilot trebuie să știu ce se întâmplă înainte de a se întâmpla, să anticipez, pentru a nu mă surprinde nimic”, a mai povestit Simona Măierean, care a mărturisit că a fost uimită de interesul pe care l-a generat zborul ei cu avionul supersonic.

„Nu m-am gândit niciun moment că voi fi prima care va zbura pe un astfel de aparat. Eu, ca și colegii mei, merg în ritmul obișnuit al unei cariere și acest gen de evenimente sunt excepționale mai mult pentru cei din afara domeniului. Da, am fost prima, dar nu sunt singura. A mai pilotat și o altă femeie supersonicul. Din nefericire, numai una!”, a povestit Simona Măierean.

DE LA SUPERSONIC LA SPARTAN

La trei ani de la această premieră din aviația românească, consemnată în martie 2009, Simona decide să facă un viraj brusc în carieră. După ce a zburat pentru ultima dată cu MIG21 LanceR, a anunțat că se va transfera și că va schimba aeronava. Nu spusese nimănui că este ultimul ei zbor. Își dorise să fie totul normal, un zbor de care să se bucure pe deplin, dar a fost unul extrem de încărcat emoțional.

Nerăbdarea specifică tinereții a fost, poate, cea care a făcut-o să fie impulsivă în luarea deciziei. Se vorbea, de prea multă vreme, din punctul de vedere al Simonei, de înlocuirea MIG-ului cu un alt tip de avion. S-a gândit că, după cum merg lucrurile, până se va achiziționa acel nou tip de aeronavă va fi prea bătrână ca să mai piloteze acel avion. Atunci a decis să treacă de la avioanele de vânătoare (și aici a marcat o premieră, fiind prima femeie pilot de vânătoare din România) la cele de transport. 

Noul capitol i-a oferit însă o mulțime de satisfacții. 

„A trebuit să schimb baza aeriană. Chiar dacă oamenii erau alții, avioanele zboară la fel, trebuie doar să știi caracteristicile fiecăruia. Și aici, ca în oricare alt domeniu, trebuie să ții pasul cu evoluția tehnologică. Altfel îți va fi foarte greu să recuperezi etapele. Am  devenit pilot pe aeronava 

C 27 J Spartan la Baza 90 Transport Aerian Otopeni. Începând cu anul 2017, am făcut parte din Grupul de Transport Aerian Strategic (Heavy Airlift Wing) din cadrul programului Strategic Aircraft Capability. 

Aceasta a fost o perioadă extraordinară. Am fost aproape șase ani în baza internațională de la Budapesta. 

Când a avut loc retragerea din Afganistan, totul s-a petrecut haotic după cum bine știți, dar noi trebuia să manageriem foarte bine situațiile apărute. Ceea ce a fost interesant. 

Aveam misiunea să mergem în Afghanistan, să aducem pasageri, materiale, tot ce era nevoie. Am fost detașată chiar la Otopeni pentru că era ceva mai aproape dacă zburam de acolo. Decolam, ajungeam la destinație, aterizam, opream motoarele principale, dar nu și pe cele auxiliare. Făceam asta pentru a menține electricitate și aer la bord. Următorul echipaj, care trebuia să ne înlocuiască, lua avionul și pleca. Noi ne odihneam, iar când veneau ei, luam noi aeronava. Nu poți să menții un C 17  pornit mai mult de 72 de ore, dar în acest interval trebuia să fie gata de decolare. 

Nu stăteam, efectiv, în Afghanistan, mergeam și mă întorceam. Era de preferat să stau cât mai puțin acolo, pentru că altfel aș fi fost foarte expusă. Și mai eram și cu un avion gigant. 

Aviația, în sine, presupune riscuri. Iar pentru a risca, îți trebuie curaj. Mult”, a declarat Simona Măierean pentru Q Magazine.  

Am fost curioasă să aflu care aeronavă i-a rămas în suflet. Răspunsul a venit prompt: „C17. Este avionul în care m-am simțit cu adevărat pilot. Pentru că, întrucâtva, am luat-o de la zero. Am fost copilot, după care comandant pe C17. Apoi, am devenit instructor. Am parcurs toate etapele. A fost dificil pentru că noi, la vremea respectivă, nu aveam prea multe ore de zbor. Am avut mult de recuperat. S-au înregistrat însă și progrese în aviația noastră militară, după 2014. S-ar putea ca în câteva decenii, piloții să fie înlocuiți de Inteligența Artificială. Din doi piloți va rămâne unul, apoi se vor gândi că și cel rămas e o problemă pentru că obosește, gândește prea încet, are prea multe emoții. Vedeți cât de repede evoluează totul?”, îmi spune Simona Măierean. 

În 2022 a revenit în țară, la Statul Major al Forțelor Aeriene. Vocea ei exprima un oarecare regret că viața ei de pilot nu mai e atât de incitantă și palpitantă. 

Aviația, în sine, presupune riscuri. Iar pentru a risca, îți trebuie curaj. Mult.

„Sunt de un an și ceva la Statul Major al Forțelor Aeriene. Exciting!”, îmi spune cu ironie. „Zbor în birou acum! Anul trecut am pilotat mai rar, dar sper ca în acest an să reiau antrenamentul ceva mai intens, să nu zbor doar între patru pereți, ci și cu avionul. Dar, nu voi mai putea face ceea ce am făcut până acum – zboruri de 5-6 ore, chiar de 10-11 – pentru că la 40 de ani, oricât vi s-ar părea de neverosimil, nu mai ești tânăr pentru pilotaj”, declară Măierean, care, adaugă însă că „nu depune armele”.

Oriunde ai fi, cer senin, Simona! 

STĂPÂNĂ PESTE ZARE

O viață cu miros de kerosen are și căpitanul de aviație DIANA APOSTOL, care se consideră „turist” pe harta lumii. Pe blogul ei (paperwings.ro) se descrie astfel: „Sunt mamă, soție, fiică, soră, prietenă… Sunt stăpână peste zare… sunt aviatoare…”. Viața Dianei se petrece atât în cer, pentru că „aviația dă senzația”, cât și pe pământ, alături de Ares și Lucas, cei doi copii ai săi.

VENITĂ DIN VALEA JIULUI

Nu a visat în copilărie să zboare. Își dorea meserii obișnuite: avocat sau polițist. Provine dintr-o familie simplă, din Valea Jiului. 

„Tata a fost miner. Mama, cât am fost noi mici, a fost casnică și abia apoi s-a reangajat. Vorbesc despre noi pentru că mai am o soră, Isabela, care este în Forțele Terestre. 

Fac parte din categoria copiilor care au iubit școala și învățatul. Îmi știam deja potențialul și mi-am dorit mai mult de la mine, încă de la început. 

Dorința pentru uniforma militară a apărut în clasa a VIII-a, când au venit cei de la centrul de recrutare și au prezentat oferta educațională pentru liceul militar, despre care nu auzisem până atunci. Eram debusolată. Nu știam către ce liceu să mă îndrept. Cei care au prezentat oferta aveau un panou pe care scria: Țintește sus, fii cel mai bun! Mi-am zis că neapărat acolo trebuie să mă duc. Am ajuns acasă, i-am anunțat pe ai mei, iar ei – care nu ne-au tăiat aripile vreodată și ne-au încurajat mereu – au consimțit să mergem să mă înscriu la Liceul Militar din Alba Iulia. De aici a început parcursul meu militar. 

În clasa a XI-a am început să cochetez cu ideea de aviație. Dar nu se prea scoteau locuri pentru fete, așa că nu am vrut să-mi fac speranțe inutile. Atunci a venit un pilot de la Câmpia Turzii și ne-a povestit viața de pilot militar. Atât de relaxat și de frumos a vorbit că m-a cucerit pe loc. Nu venise să ne convingă, ci efectiv să ne povestească, să ne facem o idee. Atunci mi-am zis că dacă se vor scoate locuri pentru fete, cu siguranță îmi voi încerca norocul. Zic noroc pentru că până la admiterea în sine, trebuia să trec prin vizita medicală. Or, pentru asta nu te poți pregăti. Ești sau nu ești apt, ai sau nu ai constituția fizică și psihică pentru supersonic. Așa era vizita medicală: te testau pentru zborul pe avioane supersonice. 

Am avut noroc. În clasa a XII-a au apărut 10 locuri pentru fete. Dar la vizita medicală, atât de mult ne-au triat, încât am rămas doar nouă fete pe 10 locuri. De acolo a început iubirea pentru aviație”, povestește pentru Q Magazine Diana Apostol. 

Acum este pilot pe aeronava C27 J Spartan, din 2012, când a terminat Academia Militară. 

„Am pilotat un avion, înainte să conduc o mașină. Nu aveam permis când am zburat pentru prima dată singură, chiar în simplă comandă. Am sărit cu parașuta înainte să mă urc la volanul unui automobil. 

Am multe amintiri, plăcute, dar drumul a fost anevoios. Nu este ușor, deloc. Nici atunci, nici acum. Nu înseamnă că dacă am ajuns să pilotez această aeronavă, pregătirea s-a terminat, s-a sfârșit și totul a devenit doar zbor și atât. Este foarte multă muncă, asiduă, în permanență. În plus, sunt sacrificiile vieții de militar, pentru că înainte de toate suntem militari”, ne-a spus Diana Apostol. 

Am pilotat un avion, înainte să conduc o mașină.

„SPARTAN A FOST AL MEU!”

A renunțat de bunăvoie la visul de a fi pilot pe supersonic. 

„Dintre cei 30 de studenți care au intrat în Academie, 28 au primit brevetul de pilot militar. Pentru supersonic rămăseserăm doar jumătate, toți ceilalți fiind deja calificați pe elicopter. 

Pentru ei, decizia repartiției a fost un pic mai ușoară, deoarece știau ce vor pilota în continuare și trebuiau doar să aleagă baza militară.

Pentru noi, supersoniștii, urma să fie greu, așa cum se dovedise a fi în ultimii ani pentru toate generațiile de piloți militari. 

Eram vizați pentru supersonic, dar care supersonic? F-16 era încă un vis, nu venise în țară și nici nu știam cât va mai dura, la MIG-21 nu erau locuri și resursă pentru atât de mulți piloți tineri. Așa că până la o nouă decizie, toată promoția urma să meargă la Bacău, să-și continue pregătirea în zbor pe IAR—99 ȘOIM. Pentru ce perioadă de timp? Nimeni nu știa să ne spună. Era doar o altă etapă de tranziție, dar nu știam cât va dura. 

Dacă doream să rămânem pentru supersonic, momentan aceasta era unica soluție. Între timp, unii dintre noi găsiseră iubirea vieții, mulți se săturaseră de incertitudini și alții doreau să fie cât mai aproape de casă. 

Atunci am renunțat la gândul de a deveni pilot de supersonic. Am încercat să găsesc un echilibru între viața profesională și cea personală, pe care, sincer, până atunci o neglijasem, și am găsit cea mai bună variantă pentru mine: trecerea pe aeronava C-27J Spartan, cea mai nouă aeronavă din dotarea Forțelor Aeriene de atunci. Am avut din nou noroc. S-a scos în acel an (2013) un singur loc la C-27J Spartan și a fost al meu.”

Diana recunoaște că e foarte dificilă găsirea echilibrului între „cer și pământ”, ba chiar afirmă că încă îl caută. Dar nu ar renunța pentru nimic în lume la niciunul dintre aspectele care îi împlinesc viața: meseria și copiii. 

„Este greu să fii 100% mamă acasă și să fii și 100% la muncă, aici, mereu, în fiecare moment. Copiii se mai îmbolnăvesc, atunci rămân acasă. Ei au devenit prioritatea mea. 

Când sunt la muncă dau totul. Nu poate fi altfel. Dar acum am două suflete acasă. Sunt momente când e mai multă nevoie de mine acolo decât e nevoie aici. 

Am decis să rămân doi ani acasă cu fiecare copil, pentru că sunt singurii ani din viața noastră pe care chiar îi putem petrece împreună. 

Meseria mea nu are un program fix, să știu că la 8 plec de acasă, la 16 mă întorc și apoi pot să-mi petrec restul zilei cu ei. La noi, zilele sunt atât de diferite. Nu este roz, nu este ușor, dar în ambele cazuri este frumos și nu aș schimba nimic din ceea ce am acum. 

În cazul meu, evoluția în carieră a durat ceva mai mult, din cauza pauzelor pe care le-am făcut în timpul sarcinii și după. De fiecare dată am simțit că o iau aproape de la zero. Acestea au fost cele mai grele momente în profesie. Noi, ca piloți, trebuie să cunoaștem avionul de la un capăt la altul, nu doar cabina și ce face fiecare buton sau cum se pilotează efectiv. Trebuie să știm inginerie de bază, meteo, navigație, toate reglementările civile. 

E foarte mult antrenament în spatele unui zbor. Începi de la decolare și aterizare, manevrele de bază, viraje și complexitatea crește, crește, crește.

Un pilot trebuie să știe să facă parașutism, să lanseze containere, să aterizeze pe piste foarte scurte, cum sunt cele din teatrele de război, să se ferească de inamic. Zborul medical necesită alte cunoștințe. 

Dacă ți-au murit toți din echipaj și te-ai trezit singur în aeronavă, trebuie să fii în stare să te descurci. Acestea sunt zborurile-examen. Poți să fii pus în situația de a-ți pierde un motor, mai scade și presiunea, mai trebuie să pui și masca pe față. Adică suntem testați constant pentru că, Doamne ferește, dacă se întâmplă vreunul dintre cazurile extreme, să fim pregătiți. Tot timpul adaugi, adaugi și iar adaugi.”, povestește Diana Apostol pentru Q  Magazine.

Dacă ți-au murit toți din echipaj și te-ai trezit singur în aeronavă, trebuie să fii în stare să te descurci.

Zborurile pe care Diana Apostol le evaluează ca fiind foarte grele sunt cele pe care le-a executat în timpul pandemiei de Covid-19.

„Am transportat bolnavii în afara țării. Chiar au fost misiuni grele pentru că, având oameni bolnavi în spate, și noi trebuia să fim îmbrăcați din cap până în picioare, exact ca medicii. Aveam două straturi de haine, mănuși, vizieră, nu aveam voie să beau apă, nu aveam voie să merg la toaletă, pentru că nu puteam să mă dezbrac, ca să nu contaminez. Au fost misiuni foarte solicitante pentru că durau și câte opt ore. Imaginați-vă că ți se aburește viziera și nu poți să bagi mâna să o ștergi. 

Cu Spartanul se poate executa un număr divers de misiuni. Chiar configurația aeronavei poate fi diferită. Când avem zboruri medicale, tot spațiul este plin de tărgi, cu personal medical, dedicat fiecărui pacient. 

Dacă se fac lansări cu parașutiști, poate să nu mai existe niciun scaun. Dacă avem lansare de containere, totul e plin doar cu containere de apă pentru stingerea incendiilor. 

E o aeronavă foarte complexă, îți oferă multiple variante de uz, ceea ce înseamnă că trebuie să te pregătești pentru fiecare. Fiind o aeronavă tactică și cu un grad mare de manevrabilitate, îți permite să te poți feri de inamici. Fiecare zbor este diferit și pentru noi ca piloți. Avem alte sisteme de operat, alt mod de a pilota.

De exemplu, la tactic, trebuie să zburăm foarte strâns, foarte jos, la înălțimi foarte mici.

Când avem pasageri bolnavi la bord, trebuie să zburăm la un anumit nivel pentru presiunea din cabină. Cât mai lent, pentru ei. Când avem parașutiști, este foarte important să respectăm niște parametri pentru a-i lansa, pentru că noi anunțăm, din cabină, când trebuie să sară din aeronavă.”, a explicat Diana Apostol. Concluzia cu care a vrut să rămânem la final este aceea că „pentru ea, cerul nu este limita, ci doar începutul!”  

MAI ÎNTÂI ȚARA. APOI COPILUL…  

Vizita la Batalionul 24 Infanterie „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu Jiu mi-a provocat sentimente amestecate. Încă de la poarta cazărmii, unde era punctul de control, am avut senzația de ruină, de dărăpănătură. Odată ce am pășit în curte, senzația a devenit convingere. Însă, lt. col RALUCA POPESCU, comandantul unității, mi-a schimbat perspectiva. La plecare, eram cuprinsă de admirație pentru femeia pe care o lăsam în urmă. 

Text: GABRIELA SIMON Foto: CRISTINA ANCULETE

INSPIRATĂ DE „G.I. JANE”

Despre lt. col. Raluca Popescu știam deja că a participat la misiuni în Afganistan și Coasta de Fildeș, dar când am intrat pe poarta unității militare, dezamăgită de imaginea dezolantă a clădirilor, primul gând care mi-a trecut prin minte a fost „ce caută la Tg Jiu un ofițer de asemenea anvergură?”. Intuind șocul meu vizual, mi-a spus: „Știu ce gândiți, dar când o să veniți data viitoare, o să vedeți cu totul altceva. Suntem la început, dar prindem contururi încet-încet”. Vocea ei nu exprima scuze, ci optimism. M-a condus în biroul deloc pretențios și mi-a povestit istoria ei și a locului.

„Batalionul 24 Infanterie, care poartă numele eroinei noastre Ecaterina Teodoroiu, a fost înființat anul trecut, în august. De vreo 20 de ani, cazarma a fost doar păzită, nu și exploatată sau întreținută. E un proiect dificil, pentru că, practic, o iei cam de la zero pe toate liniile: încadrare de personal, înzestrare cu tehnică și dezvoltare infrastructură. E nevoie de timp și de alocare de resurse, dar rezultatele se vor vedea la un moment dat. Nu poți să le faci pe toate peste noapte”, a explicat pentru Q Magazine Raluca Popescu. În prima săptămână de la înființare, batalionul avea doar șapte militari – inclusiv ea – iar acum sunt 72. 

Rădăcinile ei sunt chiar în Târgu Jiu. Are peste 18 ani de experiență militară, în funcții de execuție și comandă. A fost comandant de pluton, de companie, ofițer de Stat Major,  apoi șef Birou Geniu Luptă și EOD (Explosive Ordonance Disposal), șef de Stat Major Batalion de Geniu. O adevărată combatantă. 

„Mi-am dorit foarte mult o carieră militară. Nu aveam nicio tangență cu armata, în afara unui unchi subofițer, care a lucrat aici, în unitate. Dar văzusem filmul G.I. Jane cu Demi Moore, povestea primei femei care a urmat un antrenament pentru operațiuni speciale similar cu cel de la US Navy SEAL. Și cum am fost mai băiețoasă și mai independentă încă de mică, am luat decizia să nu merg la Politehnică cum voiam inițial, ci la Academia Forțelor Terestre de la Sibiu. Când am plecat, mi-am promis că mă voi întoarce în Târgu Jiu. Voiam să revin chiar în această unitate, unde funcționa la acea vreme apărarea antiaeriană. Planul meu era să devin artileristă și să revin acasă. Numai că în 2003-2005 s-a închis unitatea. Așa că visul meu s-a năruit, pentru moment”, povestește interlocutoarea mea. 

Chiar dacă era un civil ca toți ceilalți, s-a adaptat rapid la regulile drastice militare. După un timp, a simțit chiar că rezonează cu sistemul. „Am avut un singur moment în care am vrut să abandonez. Când intri în Academie, nu ai voie să pleci pentru o perioadă de șapte săptămâni. Ești încazarmat până la depunerea jurământului. Așa era la noi. Numai că eu aveam un motiv foarte serios și nu-mi imaginam că superiorii nu vor fi înțelegători: verișoara mea avea nunta. Planificasem totul, îmi luasem rochia, mă și vedeam domnișoară de onoare. Nu m-au învoit. Atunci a fost momentul în care am vrut să abandonez. Visul meu de a fi la nunta verișoarei mele și eventual de-a prinde buchetul era țăndări. Am suferit foarte mult. Dar mi-am revenit. Pentru cineva venit din viața civilă, e un șoc să constați că trebuie să stai în cazarmă, când tu ești obișnuit să ieși, să ai libertate de mișcare. Cu toate acestea, gradul de abandon din Academie este redus. Iar în ultimii ani, condițiile s-au îmbunătățit.”

DE LA OFIȚER DE GENIU, LA OBSERVATOR ONU

Deși putea alege infanteria, Raluca Popescu a preferat arma geniu, care este foarte tehnică și presupune executarea lucrărilor de fortificații, de drumuri și de poduri. Venită dintr-o familie de ingineri, a simțit că această armă este perfect compatibilă cu stilul și cu personalitatea sa. 

Ironia sorții face că acum conduce un batalion de infanterie, după ce a urmat masterul de conducere interarme, care permite activarea în orice tip de funcție militară. 

A participat la două misiuni în Afganistan ca specialist de geniu și la o misiune în Coasta de Fildeș, ca observator ONU. 

„Mi-a plăcut pentru că activitățile sunt standardizate, există niște proceduri. Știi exact ceea ce ai de făcut. Dacă ești la prima misiune, sarcina ta este să studiezi procedurile respective, să înveți ce ai de făcut. Teatrul de operații este o experiență în sine, față de o unitate militară de acasă. Este cu totul altceva, sunt alte condiții, de la climă până la cultură, de la risc până la ce vreți dumneavoastră. Știți ce am simțit eu? Că munca mea într-adevăr contează, că poate însemna diferența dintre viață și moarte. 

În prima misiune, cea din Afganistan, principala noastră atribuție era să asigurăm libertatea de mișcare pe autostradă. Localnicii puneau dispozitive explozive improvizate pe sub poduri și apoi le detonau. Incidentele se petreceau frecvent pe autostrada Highway1. Știți că am avut, și noi și americanii, morți în Afganistan? 30 de militari români au murit acolo. Misiunea noastră, împreună cu americanii, era să facem poduri metalice pentru a înlocui podurile distruse și pentru a asigura libertatea de mișcare. Nu erau făcute doar pentru traficul militar, ci și pentru cel civil. În acele condiții, am simțit că munca mea are importanță. În țară poți face același lucru, însă nu simți că are un impact atât de mare.”

Militarii care au fost în Afganistan au suferit șocuri puternice. Au fost cazuri când camarazi de-ai lor au fost sfârtecați lângă ei, s-au trezit cu un picior de-al camaradului în mâna lor. Terifiant. Din fericire, Raluca Popescu nu a avut parte de așa ceva. În afară de niște alerte, nu a trăit niciun eveniment traumatizant, care să o marcheze pe viață. 

Este conștientă că trebuie să acționeze perfect în condiții de stres, să se concentreze la capacitate maximă pe ceea ce are de făcut. Admite emoțiile atunci când trebuie să pună explozibil real, când face anumite intervenții, dar ele sunt absolut normale și o țin în priză.  

„În Afganistan am simțit că munca mea are importanță. În țară faci același lucru, însă nu simți că are un impact atât de mare.” Experiența ca observator ONU, în Coasta de Fildeș, a fost inedită pentru cătrebuia să uite de anumite reguli și rutine militare. 

„Ca observator ONU, în Coasta de Fildeș, a activat în echipe formate din 8-12 observatori, plasați în diverse puncte, numite team-site-uri. Acestea erau împărțite pe categorii: de la categoria A – cel mai bun din punct de vedere al condițiilor, adică internet, acces la hrană, condiții de securitate – până la C, cel mai slab. Am fost dizlocată pentru șase luni într-un team site de categoria B. Nu era nici cel mai prost, dar nici cel mai bun. Era mediu. Locul era într-un sătuc, stăteam într-o curte unde fiecare observator avea o cameră. Mă spălam cu apă încălzită la soare sau la butelie. Mă duceam la piața locală pentru aprovizionare, dar nu cumpăram niciodată carne pentru că era plină de muște. Aveam posibilitatea ca la o lună să facem o misiune de aprovizionare într-o bază militară și abia atunci puteam cumpăra pui congelați sau carne de porc. Ne făceam stocuri. În schimb, din piața de acolo puteai cumpăra fără probleme fructe și legume. 

Următoarele șase luni am fost dizlocați în capitala Yamoussoukro, unde era comandamentul ONU. Aici, condițiile au fost mai bune. Am interacționat cu diferite naționalități, am sesizat diferențele culturale dintre noi. 

Totuși, ca observator ONU mi-a fost teamă. Aveam voie să purtăm doar uniforma cu însemnele Organizației,  dar fără armă. La pregătiri, am întrebat dacă ni se permite să avem un spray paralizant. Răspunsul a fost categoric, nu. Diferența dintre misiunea în Afganistan și cea din Coasta de Fildeș aici era. În primul caz, în funcție de nivelul de alertă, aveai arma cu încărcătorul. În Afganistan, eram militari sută la sută. Ca observator ONU ți se strângea un pic inima de câte ori mergeai prin sate, neștiind la ce să te aștepți și mai ales lipsit de instrumentul cu care te-ai fi putut apăra”, își amintește lt. col. Raluca Popescu.  

Chiar dacă acest tip de misiune are și un plus financiar, e mult mai importantă experiența acumulată și traversarea unor situații din care ieși un comandant mai bun. 

CU ȘI FĂRĂ MODEL

Ecaterina Teodoroiu a inspirat-o doar din paginile de istorie, însă, pe linie de comandă nu a avut modele feminine. 

Într-o perioadă în care discriminarea femeii, egalitatea de gen, incluziunea, mișcarea feministă sunt temele devenite ideologii și politici de stat, Raluca Popescu mărturisește cu recunoștință că „tot ceea ce a învățat ca ofițer și ca specialist de geniu, a învățat de la bărbați.” și că nu a avut dificultăți nici în a inspira respectul acestora. 

„Munca vorbește pentru mine, nu faptul că sunt femeie sau bărbat. Proiectul de aici, al Batalionului 24 Infanterie, va reflecta competențele mele. E cartea mea de vizită. Mulți dintre noi trebuie să își depășească nivelul de pregătire. Sunt și vor fi sarcini multe, dar și rezultatul va fi extraordinar. Să vezi că ai pus pe picioare o unitate importantă, că ai trecut peste toate dificultățile și frustrările, peste neîncrederea că nu vei fi capabilă, va face ca satisfacția rezultatului să fie mai mare decât volumul de muncă.

În ceea ce privește respectul subordonaților și al camarazilor, sunt două aspecte. Pe de o parte, e un respect impus, formal, pe care ți-l oferă funcția și gradul. Ați văzut, atunci când ați intrat în unitate, că militarii m-au salutat în poziție de drepți. Dar mai e respectul pe care îl câștigi dacă te ridici la un anumit nivel de competență. Celălalt te simte, știe dacă ești pregătit să gestionezi sau nu situații. Din acest fel de respect îți câștigi oamenii de partea ta și înseamnă mult mai mult decât formalismul. Chiar dacă li s-a părut ciudat să fie conduși de o femeie, în timp mi-au recunoscut capacitatea de comandă. Până la urmă, fiecare dintre noi ne validăm singuri în fața celorlalți, iar în armată, femeile trebuie să fie bărbate, asta neînsemnând că armata distruge atributele feminine. Dacă m-aș fi oprit să lupt cu fiecare prejudecată, de-a lungul timpului, mai mult aș fi stat pe loc decât aș fi mers înainte!

Femeile nu-și doresc să fie protejate. Vrem să arătăm că suntem la fel de bune și că locul nostru nu este doar în bucătărie. Poate suntem mai firave, dar nu este un impediment pentru noi. Când ieșim în oraș, ne îmbrăcăm în rochie, mai punem și pantofi cu toc, ne plimbăm cu copiii și acasă spălăm și vase. Atunci suntem doar femei. În unitate, însă, devenim militari.”

„NU EXISTĂ ARMATĂ FĂRĂ DUMNEZEU”

Războiul din Ucraina a devenit sursă de teamă și pentru fiica Ralucăi Popescu. A întrebat-o odată dacă se duce pe front. A trebuit să îi explice, la nivelul unui copil de șapte ani, că acum nu, dar dacă va fi nevoie, „și mami trebuie să meargă, pentru că e militar”, pentru a o apăra pe ea și pe ceilalți copii. „I-am promis că mă întorc la ea, chiar și fără o mână sau un picior. «Alice, tu trebuie să fii încredințată că orice ar fi, mă voi întoarce la tine!». 

Deși fetița o vede ca pe o „super-mami”, Raluca Popescu așază țara înainte de orice: „Poate o să vă mire ce vă spun acum, dar principala mea misiune este aceea de militar. Abia apoi sunt mamă și femeie.”

Armata produce siguranță. Nu veți găsi vreun militar care să-și dorească războiul sau conflictele. Dar suntem perfect conștienți că într-o astfel de situație, țara se bazează pe noi, militarii. 

Comandantul unității a ținut în mod special să transmită mai ales scepticilor care afirmă că „se bagă bani în armată și armata nu produce nimic”, că „armata produce siguranță.” „Nu veți găsi vreun militar care să-și dorească războiul sau conflictele. Dar suntem perfect conștienți că într-o astfel de situație, țara se bazează pe noi, militarii.”, spune, grav și cu toată convingerea, Raluca Popescu. 

Nu merge foarte des la biserică, dar crede în Dumnezeu. „Sunt convinsă că în multe situații de viață, dacă nu era EL, puteam să sfârșesc rău. Dar vă întreb eu pe dumneavoastră: se poate una fără alta? Armată fără Dumnezeu?” 

ELEGANȚĂ ÎN CADENȚĂ

Oricât ar părea de stranie alăturarea, eleganța este unul dintre atributele armatei. O demonstrează  ISABELA DIACONU, căpitan la Brigada 30 Gardă.

Text: GABRIELA SIMON Foto: CRISTINA ANCULETE

IMPECABILA UNIFORMĂ

Frumoasă, cu o ținută dreaptă, cu ochii pătrunzători, marcați de sprâncene foarte bine conturate, machiată discret, în uniformă impecabilă, Isabela Diaconu este cel mai bun exemplu că nu doar bărbații pot fi imaginea unei armate.

Prestanța Isabelei a fost cea care m-a frapat din primul moment. A împărtășit cu generozitate pentru cititorii Q Magazine traseul ei militar. Bănuind că am aflat deja că sora ei este căpitanul de aviație Diana Apostol, a ținut să-mi spună încă de la început că ar fi bine să le tratez „ca pe două persoane distincte, fiecare cu abilitățile și virtuțile ei”. 

Am întrebat-o unde ar fi mai bine să ne așezăm. Deodată, Isabela a devenit brusc încurcată. Nu știa ce să-mi spună. Firesc, am întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva. S-a uitat la mine și mi-a răspuns:

„La mine, la ținută este mai greu. Vă mărturisesc că nu sunt obișnuită să stau jos, mai ales când sunt în uniformă. Când participăm la misiuni, nu ne așezăm nici în autobuzele care ne transportă. Băieții au cizme. Eu am ghete. Dacă mă așez, uniforma face cute. În momentul în care îmbrac ținuta de protocol, nu mă mai reprezint pe mine, ci o instituție. Și mai mult decât atât, uniforma pe care o îmbrac are o istorie în spate, îți impune standarde la care trebuie să te ridici, indiferent cât de greu îți este”. 

M-a surprins, astfel că am întrebat-o dacă periatul uniformei, călcatul și aranjatul ei reprezintă o formă de patriotism.

„Da, cu siguranță. Pentru că haina asta nu este doar a mea, nu e o rochie cumpărată din mall, haina asta are un mesaj ce se transmite din  generație în generație,  vine cu un trecut și este un simbol. Trebuie să-i acord o formă de respect. O geantă sau o rochie nu au atât de multă încărcătură emoțională. E vorba de sacrificiul unor oameni care au clădit ceva pentru țara asta”, mi-a răspuns Isabela Diaconu cu mândrie nedisimulată.

Am convins-o, într-un final, să se așeze pe un fotoliu pentru că nu urma o paradă sau o defilare. Am ținut să redau acest moment pentru că atitudinea exprimă la fel de multe ca și cuvintele. 

Haina asta are un mesaj ce se transmite din  generație în generație,  vine cu un trecut și este un simbol. Trebuie să-i acord o formă de respect.

INFANTERIA, CA VIS

Mai mare cu doi ani și jumătate, Diana optase pentru Colegiul Militar de la Alba Iulia. De câte ori venea acasă, îi povestea surorii ei, Isabela, cum este acolo, inspirând-o să aleagă același drum. „În liceul Militar, Diana a fost printre cei mai buni. Eu am avut ceva dificultăți la matematică. Cel mai rău a fost când profesorii m-au comparat cu ea. Nu am simțit această presiune din partea părinților, pentru că ei nu au făcut comparații între noi vreodată. În schimb, profesorii, da.”

Diana a optat pentru Academia Forțelor Aeriene de la Brașov, iar Isabela pentru Academia Forțelor Terestre de la Sibiu.

„Am ales domeniul acesta pentru că întotdeauna mi s-a părut că adevărații lideri militari sunt cei din infanterie. În principiu, ei au foarte mulți oameni în responsabilitate. Aici mi se părea că se poate vedea și exprima foarte bine actul de comandă. Din liceu am avut un respect deosebit și o admirație profundă pentru infanteriști. Aveam convingerea că atunci când te raportezi la un lider militar, te referi, în mod special, la un infanterist. Cred și acum că cele mai grele stagii pentru un ofițer sunt cele de la trupă, cum obișnuim noi să spunem. Pentru că acolo sunt necesare mai multe abilități pe care, cumva, dacă nu le ai nativ, trebuie să le deprinzi, să furi puțin din experiența celor de lângă tine”, povestește Isabela Diaconu. 

Nu și-a dorit neapărat să ajungă la Brigada de Gardă. A fost o conjunctură. Își dorea foarte mult să ajungă în București, pentru a fi mai aproape de sora ei. Plecând de acasă pe când avea doar 14 ani, distanțarea față de părinți s-a produs foarte devreme. 

Inițial a vrut să facă parte din Batalionul de Poliție Militară 265. Însă în acel an nu au fost scoase locuri la concurs. Așa a ajuns la Batalion. Dar nu direct la Gardă. „Eram într-o subunitate responsabilă cu paza anumitor obiective. La inițiativa celor care au organizat Summitul de la Varșovia, au fost solicitate cât mai multe fete care să încline drapelul țărilor reprezentate la summitul NATO, și eu am fost propusă de comandant.

Mi-a ordonat să execut o misiune de ceremonie și onor militar, evenimentul marcând și prima apariție a unui comandant pluton femeie în Garda de Onoare. Eu am fost la plutonul 2. O colegă, Alexandra, era la plutonul 3. Noi, ofițerii, suntem distribuiți în funcție de înălțime.

Am continuat cu Garda de Onoare, devenind astfel prima și singura până în momentul acesta care a participat la o paradă de 1 Decembrie și care a trecut pe sub Arcul de Triumf în calitate de comandant al unui pluton.”

ECATERINA, NUME DE CONTINUITATE

A purtat uniforma eroinei de la Jiu de două ori. Prima dată, în Anul Centenarului, după care, în 2019, a deschis parada și a condus detașamentul drapelelor de epocă. „Pentru mine, a însemnat mai mult decât faptul că am fost asociată cu imaginea Ecaterinei Teodoroiu. Eu port și acest nume pentru că tatăl meu a dorit ca, pe lângă Isabela, să mă cheme și Ecaterina. În plus, pe bunica mea a chemat-o la fel. În acele momente, gândul m-a dus la o persoană mai apropiată, din familie, pe care, de altfel, nu am cunoscut-o pentru că a murit înainte de a mă naște. Prin acest nume, prin această misiune, s-a creat o continuitate extraordinară, din punctul meu de vedere. Și a însemnat enorm pentru mine.”

Pe lângă faptul că participă la ceremonii și onoruri militare, atribuite exclusiv, membrii Brigăzii de Gardă execută aceleași activități ca în orice altă unitate militară. „Să nu uităm că avem un batalion care asigură paza obiectivelor din responsabilitate și, automat, militarii respectivi trebuie să vină să se pregătească. Cu alte cuvinte, activitatea noastră nu se rezumă doar la ceea ce înseamnă reprezentare. E adevărat, suntem mai vizibili și lumea ne știe tocmai pentru că prin misiunile de reprezentare suntem recunoscuți.”

Înainte de a fi încadrată aici, Isabela Diaconu a fost înlocuitorul comandantului Companiei 4 Intervenție, care avea în subordine TAB-urile. Deci prima ei tragere a fost cu această armă, deși se aștepta, cum ne-a mărturisit, să fie cu pistolul mitralieră. A demontat mitralierele de pe TAB, a tras cu diferite tipuri de armament, a făcut educație fizică militară. Poate nu a fost întotdeauna simplu, dar a reușit. 

„Sunt prima și singura până în momentul acesta care a participat la o paradă de 1 Decembrie și care a trecut pe sub Arcul de Triumf în calitate de comandant de pluton.”

ANTRENAMENT CU OCHII ÎNCHIȘI

Ea este omul care s-a întrebat, înainte de a face prima misiune de ceremonie și onor militar, „Ce este atât de greu?”

„Adică te îmbraci, te echipezi, te duci cu autobuzul, stai două-trei ore în picioare, te întorci și ți-a trecut ziua. Nu este deloc așa. Imaginați-vă că, în momentul în care ești în dispozitiv, toți ochii sunt ațintiți spre tine. Nu te mai miști, devii stană de piatră. Poate să îți curgă nasul, poate să apară altceva. Dar tu tot stană de piatră trebuie să fii. Poți strănuta sau tuși, dar înainte de intrarea în dispozitiv. 

Se întâmplă un fenomen. Ești atât de concentrat ca misiunea să iasă perfect, încât efectiv nu te mai traversează alte stări. Exact ca la echipele de sincron din sport.Retrăiesc și acum, la aceeași intensitate, antrenamentul pentru parada de 1 Decembrie. La un moment dat, am primit ordin să executăm cinci pași înainte, să ne întoarcem la dreapta și să plecăm. Comandantul a încercat să ne antreneze cu ochii închiși. A dat ordin să fie desenată o dungă albă și să mergem pe ea fără să ne uităm. Asta făceam. Număram în gând pașii, dar imediat după, vrând să păstrăm linia dispozitivului perfectă, priveam. Comandantul insista să facem anumite mișcări cu ochii închiși pentru a ne dezobișnui să ne uităm în stânga sau în dreapta. Până la astfel de detalii subtile se ajunge.

Sunt oameni cu experiență și de 15 ani, dar dacă vine cineva care ține carabina în mână doar de o lună-două, trebuie ca  a doua zi, la misiune, să nu se vadă diferența”, povestește interlocutoarea mea. 

Sunt două momente pe care le ține minte. Primul, când a deschis parada militară cu ocazia Centenarului statului român. Era singură, prima, și la o distanță mare de ceilalți. Era dificil și pentru că dădea ritmul paradei. „La antrenament stăteam tot timpul lângă un coordonator și, în funcție de cum plecam eu și care era frecvența pașilor, impuneam ritmul celorlalți. Ascultam toba, dar conta la fel de mult și cât de mare făceam pasul. A fost foarte greu.

În plus, drapelele de epocă au o greutate destul de mare și a trebuit să mă antrenez foarte mult cu băieții. Trebuia să le înclinăm toți la fel.”

Al doilea moment memorabil este prima misiune internațională, la Varșovia. „Noi ne întâlnim foarte des cu președintele țării, de multe ori am fost aproape de el, i-am pus Bujorul, simbolul Zilei veteranilor, în piept, i-am prezentat onorul, am fost în șirul de onoare la Palatul Cotroceni. Cumva eram obișnuită cu acest gen de activități. Dar la Varșovia, când trebuia să trecem prin fața șefilor statelor membre NATO, ceilalți colegi mi-au transmis foarte multe emoții. Americanul, de exemplu, a avut un trac îngrozitor să încline drapelul în fața președintelui Obama.

M-a impresionant cum și-a îngrijit ținuta. Și-a lustruit nasturii și ghetele până în ultimul moment. Era un militar care avea deja la activ multe misiuni în teatrele de operații. Cu toate acestea, îl copleșea gândul că urma să fie în fața președintelui său.

În tot acest context, mi-am dat seama de importanța misiunii mele. Până la urmă, mă vedea președintele meu. Și dacă ai greșit, mai ales în fața președintelui, cu siguranță vor fi consecințe. Altfel spus, cel care trebuie să îndeplinească o astfel de misiune, nu are decât varianta perfecțiunii, pentru că nu există a doua șansă.”

Dacă nu este în Garda de Onoare, fie deschide portierele unor oficiali de rang înalt, fie ține drapelul sau e în șirul de onoare, ori ține stiloul și-l înmânează persoanei care semnează în Cartea de Onoare a Mormântului Ostașului Necunoscut. Este convinsă că și aceasta din urmă e o misiune foarte importantă. „În acele momente, nu mă gândesc că fac un gest pentru președintele unei țări, mai mici sau mai mari. Am ținut Cartea de Onoare și la Mormântul Ostașului Necunoscut dar și pentru actualul rege Charles, pe atunci prinț, cu aceeași grijă pentru detaliu. Secretul stă în faptul că am acordat importanță fiecărei activități pe care am desfășurat-o, indiferent dacă unora, din afară, le-ar părea insignifiantă.”

Există un ritual exact atunci când un președinte sau un premier omagiază eroii țării pe care o vizitează. Garda de Onoare primește persoana oficială și acordă drapelul. După aceste momente se depune coroana de flori. „Eu mă așez lângă stativ, pregătesc Cartea de Onoare. Am câteva coli de scris pentru a verifica stiloul, dar am și un stilou de rezervă. Prințul Charles, spre exemplu, nu a vrut stiloul meu. Mi-a făcut semn că are propriul instrument de scris. Trebuie să fim atenți la orice. Inclusiv la vreme, ca să știm dacă ne îmbrăcăm cu un veston sau e nevoie de o pelerină de ploaie. Sunt foarte multe aspecte.

Vă mărturisesc că la început, mânuirea sabiei nu mi s-a părut deloc ușoară. Recunosc că era emoția mea principală la primele gărzi. Mă concentram asupra sabiei, să o mânuiesc cât mai bine, să nu cumva să o scap din mână.

Un alt element la care trebuie să fim atenți sunt mănușile. Dacă observați, avem niște picouri pe aceste mănuși, care ajută la mânuirea carabinei. La drapelele de epocă, am avut altfel de mănuși, mai netede. Nu vă imaginați câte emoții a provocat mănușa netedă pe lemnul lustruit. Dacă drapelul aluneca puțin, se vedea că e mișcat și misiunea era un rateu. Fără aliniere, nu era perfecțiune, iar noi tindem spre perfecțiune în orice situație”, a explicat Isabela Diaconu. 

PREMIERE

Mulți dintre noi s-au întrebat, privind ofițerii Brigăzii de Gardă, cum reușesc să fie în perfectă coordonare, până la respirație, indiferent dacă e ger sau caniculă. „Dacă 1 Decembrie este friguros, vă asigur că 24 Ianuarie e și mai și. Noi ne antrenăm tot timpul, stăm afară în toate condițiile meteorologice. Și încă ceva: nu ne antrenăm doar pentru Ziua Națională!

Când s-au retras trupele din Afganistan și au fost decorate, în iulie 2021, afară erau peste 30 de grade. Au fost decorate drapele, iar trupele au trecut pe sub Arcul de Triumf. Atunci am fost la acordarea decorațiilor pe care președintele țării le așeza pe drapel. În plină vară, purtam vestonul acesta gros. Și să știți că nu e altul mai subțire. Iarna port un pardesiu, fără veston. Totuși, îmi iau mai multe bluze pe mine. Dar și aici trebuie să avem grijă câte punem pe noi pentru a avea libertate de mișcare. 

Când mânuiesc sabia, trebuie să fiu foarte atentă să-mi păstrez flexibilitatea. Încercăm să ne căutăm tot felul de articole care să ne permită să nu punem prea multe straturi de haine, dar în același timp să ne ofere protecție”, dezvăluie interlocutoarea mea. 

Numele Isabelei Diaconu este legat de o serie de premiere în armată. A fost prima femeie comandant de pluton care a trecut pe sub Arcul de Triumf, prima la garda port drapel, prima femeie din Garda de Onoare la misiuni internaționale de reprezentare. 

În palmaresul ei are și o misiune artistică. A fost model pentru partea de ținută, al sculptorului care urma să realizeze statuia Ecaterinei Teodoroiu. „Avea nevoie de model pentru că voia să vadă cum sunt cutele de la haină. A fost o experiență inedită și mi-a fost destul de greu, pentru că poziția artistică a drapelului nu avea nimic de-a face cu poziția regulamentară, pe care o învățasem din instrucția mea. Dar, aici aveam de-a face, totuși, cu o opera de artă!”

„NU CONTEAZĂ FRUMUSEȚEA”

Isabela Diaconu dezvăluie sincer că uneori a suferit din cauza concepției că bărbații sunt mult mai potriviți pentru această carieră. Acum că a ajuns la maturitate, lasă în urmă momentele dificile. „Nimeni nu știe cât de greu mi-a fost. Lumea zicea că nu a fost chiar așa dificil, că uite, m-am descurcat. Dar nimeni nu știe din ce punct am plecat eu, cu ce prejudecăți m-am luptat atunci. Dacă venea un ofițer bărbat nou, nimeni nu se uita la el cu lupa să-l analizeze. În schimb, pentru că eram femeie, toată lumea era atentă. Ce știe să facă? Cum mânuiește sabia? Da, mânuiesc sabia cu oarecare delicatețe pentru că sunt femeie. Au fost și voci care mi-au spus că totul ține de frumusețe, de aspectul vizual, ignorând toată munca mea din spate. De parcă un bărbat e pus în Garda de Onoare doar pentru că este frumos și atât!”

Isabela Diaconu nu a avut un model feminin, doar a fost prima, și tot ceea ce știe acum a învățat de la bărbați care au încurajat-o și au susținut-o.

„Nu trebuie să ni se atribuie merite doar pentru că suntem femei. Pentru a atinge anumite standarde, și un bărbat muncește. Nu mi s-a întâmplat vreodată să leșin în misiune. Sunt bărbați cărora li s-a întâmplat. Și? Ar trebui să le reproșez asta? În niciun caz. Trebuie să fim profesioniști și, dacă am ales această carieră, nu consider normal să mă plâng de greutățile întâmpinate pe drum. Nu-mi promisese nimeni că va fi doar ușor!”

Depășind stagiile obligatorii pentru dobândirea gradelor militare obținute, după ce a fost comandant de pluton și de companie,  Isabela Diaconu a ajuns să gestioneze informații, documente și relațiile cu eșalonul superior sau cu alte instituții pentru realizarea misiunilor Brigăzii de Gardă, ceea ce  reprezintă deja dobândirea unui statut profesional superior. 

Nu mi s-a întâmplat vreodată să leșin în misiune. Sunt bărbați cărora li s-a întâmplat.

Întotdeauna îi va fi dor de misiunile de gardă, dar este conștientă că toate activitățile pe care le face în prezent sunt pași obligatorii pentru cariera ei viitoare. 

Oscilează acum între masterul de comandă, ori plecarea într-un domeniu multinațional. Încă nu s-a hotărât… și pentru că urmează să se căsătorească în octombrie, tot cu un militar.

Are 32 de ani și este gata pentru a începe noi capitole. Mereu dreaptă, mereu îndrăgostită de țara ei și de uniforma militară… 

CU ROMÂNIA ÎN LARG

Despre Fregata „Regele Ferdinand”,  aflată în serviciu din data de 9 septembrie 2004, considerată pe bună dreptate nava-amiral a Marinei Militare, știm doar ce ni se prezintă în media: misiunile de succes și premierele realizate pentru Forțele Navale Române. Dar foarte puțini știu că în echipajul de la bord, în funcție de conducere, se află o femeie: LAVINIA MĂXINEANU.

Text: GABRIELA SIMON Foto: COSTIN DINCĂ

„N-AM VRUT SĂ ÎNGROȘ RÂNDURILE JURIȘTILOR SAU AL ECONOMIȘTILOR”

În imaginația mea, influențată de lecturi și filme, marinarii erau niște oameni duri, cu fețele arse de soare, bătute de vânt și valuri. Locotenent-comandorul Lavinia Măxineanu, prima femeie care ocupă funcția de comandant secund pe Fregata „Regele Ferdinand”, mi-a demonstrat din prima clipă că eram departe de adevăr.

Nu mi-a venit să cred că femeia nu foarte înaltă, cu fața blajină, aparent timidă, și cu vocea caldă, care mă întâmpinase la bordul fregatei este cea care a stabilit o premieră în marina militară. În timp ce mă conducea către sala de mese a navei (locul în care avea să se desfășoare discuția noastră), atenționându-mă să mă uit pe unde pășesc și să nu calc pe pragurile înalte, mă gândeam cum poate o astfel de persoană să se impună în fața unui echipaj de bărbați. 

Povestea ei m-a dus cu gândul la Jacques Yves Cousteau care spunea că marea, odată ce te-a vrăjit, te ține prins în mrejele ei pentru totdeauna. Pare că acesta a fost  destinul Laviniei Măxineanu. 

Născută și crescută la malul mării, în Constanța, a fost fascinată din copilărie de navele pe care le urmărea de pe mal în fiecare zi de 15 august, dată la care omagiem Marina.

„Marea este parte a vieții mele. Cazemata mea de copil era printre stabilopozi. În fiecare an, de Ziua Marinei, ne strângeam toți copiii și ne uitam fascinați la navele care ieșeau în larg. Erau frumoase pentru că se împodobeau cu ghirlande luminoase pe tot bordajul. Seara erau artificii. Totul era superb. Îmi plăcea enorm. Încetul cu încetul în mintea mea a prins contur dorința de a îmbrăca haina militară. Îmi surâdea perspectiva de a lucra într-un mediu foarte disciplinat și organizat. Poate că dorința de a urma cariera militară a fost influențată și de faptul că tatăl meu era militar, ce-i drept la infanterie”, a povestit pentru Q Magazine Lavinia Măxineanu. 

Și-ar fi dorit să urmeze Liceul Militar, dar în acea vreme fetele nu aveau această opțiune. Așa că a absolvit un liceu cu un profil informatic.

„În clasa a XII-a, când începuserăm să ne gândim serios pe ce drum vrem să o apucăm după liceu, am constatat că toate colegele mele își doreau să meargă către Drept și Academia de Studii Economice. Perspectiva de a îngroșa rândurile juriștilor și ale economiștilor nu mă încânta deloc. Am decis să nu aleg ce alege toată lumea. Singura opțiune care mi s-a potrivit a fost Academia Navală. Poate vi se va părea desuet ceea ce voi spune: am făcut-o din patriotism. La 18 ani credeam că pot să-mi ajut țara, pentru că eu chiar iubesc România. Aceeași credință o am și astăzi”, mărturisește interlocutoarea mea.

GATA DE SACRIFICIU

A urmat cursurile Facultății de Marină Militară, din cadrul Academiei Navale, pe care le-a finalizat în anul 2008, specializarea Navigație, hidrografie și echipamente navale.

Prima funcție a fost ofițer de cart, comandant serviciu de luptă navigație la corveta 265 „Contraamiral Horia Macellariu”. Ulterior, a fost comandant serviciu de luptă senzori și armamente la Nava Purtătoare de Rachete 190. 

A lucrat în Biroul Operații în Baza Logistică Navală. Apoi, marea a chemat-o din nou și s-a mutat la fregata „Mărășești” în funcția de comandant grup de luptă electronică, serviciu de luptă senzori și armamente.

În perioada 2020-2022 a urmat masterul de conducere interarme Forțele Navale la Universitatea Națională de Apărare. Bineînțeles că a absolvit toate cursurile de grad.

La 18 ani credeam că pot să-mi ajut țara, pentru că eu chiar iubesc România. Aceeași credință o am și astăzi.

Traseul parcurs de Lavinia Măxineanu nu a fost ușor, însă bucuria de a lucra cu oamenii a construit punți cu aceștia și o relație solidă între comandant și subordonați. 

„Respectul îl câștigi dacă ai atitudinea potrivită și dacă demonstrezi că nu ești o păpușă, că ai ajuns acolo datorită competenței, nu arsenalului feminin. Bărbații, când vedeau o femeie pe navă, automat deveneau cocoșei, încercând să câștige admirația, să intre în grații. Este în ADN-ul lor. Eu am observat că dacă impun respect, îl voi avea. Am stabilit limite după primul incident avut. Nu detaliez, însă am reușit într-un final ca, prin muncă și seriozitate, să îi fac să respecte regulile mele. În plus, am întotdeauna ceea ce americanii numesc poker face. Personalul din subordine nu se apropie la mai puțin de un metru de mine. Nu permit glume deplasate, atitudini jignitoare. În aceste condiții, nu au mai încercat să depășească linia roșie pe care am trasat-o. Așa funcționez din primul an de activitate. 

La bordul navelor, în special al celor de război, pe lângă Regulamentul Serviciului la Bord (RSB) sunt o multitudine de reguli nescrise, pe care numai adevărații lupi de mare le cunosc și le respectă cu strictețe. Acum, nu mai e necesar să mai scot vreo vorbă, ci doar să mă uit într-un anume fel”, a povestit pentru Q Magazine Lavinia Măxineanu. 

Am întrebat-o care sunt calitățile pe care ar trebui să le aibă o femeie pentru a fi în marină.

„Să fie dispusă să facă sacrificii în viața familială. În noiembrie, voi pleca în misiune. Voi rata ziua fiului meu cel mare. Am fost doi ani la București, la Universitatea Națională de Apărare. Și în acea perioadă am ratat multe. 

În al doilea rând, trebuie să aibă anduranță, pentru că viața la bord nu este ușoară. La o fregată sau la o navă mare, situația e mai bună. Aici ai cabina ta, dar la o navă mai mică, cum a fost cazul navei purtătoare de rachete, te limitezi. Acolo stăteam patru ofițeri în cabină. E ceva mai puțin confortabil. 

O altă calitate, pe care nu doar o femeie trebuie să o aibă, este seriozitatea. Trebuie să înveți în permanență pentru că toate se schimbă rapid, tehnologia este în continuă transformare. Trebuie să cunoști foarte bine partea tehnică. Dacă ți se întâmplă să se defecteze ceva, trebuie să fii capabil să intervii, să remediezi. 

Și, nu în ultimul rând trebuie să poți lucra într-un echipaj. Pe toate navele pe care am fost până acum, am încercat să formez echipajul, să impun standarde. Toți oamenii de la bord au un rol foarte bine stabilit în orice situație. Dacă suntem în acțiune, în luptă, și bucătarul știe ce trebuie să facă. Aici, pe fregată, sunt cinci bucătari. În action situation nu va găti decât unul. Ceilalți vor fi cu arma în mână la pupa. Toți trebuie să-și cunoască rolul în funcție de situație. În fiecare zi facem antrenamente, pentru că altfel nu se poate. 

Se simulează, prin antrenament, toate scenariile posibile care ar putea apărea în exploatarea unei nave: om la apă, incendiu, avarii la instalații și echipamente, pierderea vitalității, poluare, accidente umane ș.a. Se lucrează foarte mult pe prevenirea accidentelor, pe descoperirea din timp a situațiilor de tip near miss (orice situație în care, dacă se continuă activitatea, poate duce la incidente sau chiar accidente). La bord lucrăm cu sisteme de calitate moderne și monitorizăm evoluția pregătirii echipajului și a navei prin KPI (Key perormance indicators), facem în permanență o paralelă între ce s-a propus și ce s-a realizat, pentru a îmbunătăți performanțele.

Dacă apăs pe soneria aceasta șapte linii, toată lumea va zbârnâi aici pentru că vor ști că este vorba de un incident de vitalitate, adică a luat foc ceva. Trebuie să ne păstrăm nivelul de instruire, să fim pregătiți pentru exercițiile și operațiunile la care participăm cu parteneri NATO și UE”, a explicat Lavinia Măxineanu. 

„PE MARE AVEM ÎNSOȚITORI DIN PARTEA RUSIEI”

Calendarul exercițiilor pe mare este stabilit cu mult timp înainte. Fiecare dintre acestea au un specific, au o tematică. Navigatorilor li se întâmplă foarte rar să iasă pe mare „peste rând”. Totul este planificat până la ultimul detaliu. Nici în această perioadă complicată, a războiului din Ucraina, nu sunt excepții.  

„De fiecare dată când ieșim pe mare avem diverși însoțitori. Chiar  din partea Rusiei. Nu provoacă, doar ne însoțesc. Din 2008, de când am ieșit eu pe mare, nu am participat la vreun exercițiu, instruire sau manevră la care să fi fost vreun incident. Tot timpul mi-e teamă că se poate întâmpla oricând ceva. 

Tocmai pentru că am acest sentiment, am tendința de a face ca toate activitățile să se desfășoare în deplină siguranță. Cel mai important, din punctul meu de vedere, este să ai grijă de oamenii de la bord. Resursa umană este foarte importantă. Dacă trebuie să facem ceva, să o facem cu riscuri minime. Pentru că omul este cel mai important. El este cel pe care te poți baza în orice moment. El contează înainte de toate. Oricât de mult se vorbește despre înlocuirea omului prin Inteligența Artificială, aceasta nu se va putea întâmpla. Cel puțin nu în totalitate. Aș folosi inteligența artificială, inclusiv la bordul navei. Gândiți-vă că la acest moment se folosește IA pentru a evalua amenințarea și a lua o decizie asupra armamentului pe care ar fi indicat să-l folosești, mă va avertiza de unde va veni o rachetă, ce trebuie să lansez, ce trebuie să acționez. Sigur, inteligența artificială va lua decizia mai repede decât mine, dar va lua o decizie mai bună decât omul? Diferența între un soft și un om este măcar aceea a conștiinței. Până la urmă, eu iau decizia finală, inteligența artificială este programată de om, nu se auto-programează”, explică Măxineanu. 

SECUNDUL, HOINARUL NAVEI

Una dintre responsabilitățile unui comandant secund este aceea de a menține o atmosferă de siguranță și armonie la bord. 

„Starea de echilibru a membrilor echipajului este extrem de importantă, moralul lor trebuie să fie foarte ridicat. Vă dați seama că după nici trei zile de stat pe mare, fără contact cu uscatul, comportamentul omului se schimbă. Chiar dacă ai ani de experiență, după patru-cinci zile începe să se simtă lipsa comunicării cu familia. Și trebuie să găsești modalitatea de a face în așa fel încât ei să fie mulțumiți pentru a ne putea duce misiunea la bun sfârșit. Locul comandantului secund nu este stabil. El este hoinar. Cu alte cuvinte, aleargă pe toată nava. El este cel care coordonează activitățile, fie ele administrative, fie de luptă. Comandantul secund este și în echipa de vitalitate, adică conduce lupta internă a navei. Pentru că marile amenințări interne ale unei nave sunt focul și apa. Trebuie să verifici tot timpul să nu ai găuri, să nu existe vreun risc de incendiu. Trebuie să ai grijă de platforma ta, pentru că ea te va duce în siguranță acasă. Nu trebuie să o pierzi sub nicio formă. 

Și la amenințările externe trebuie să fim atenți: submarine, torpilă, navă de suprafață, dronă, rachetă, avion. Concentrarea pe navă trebuie să fie maximă. De aceea, fiecare dintre cei 200 de oameni de pe fregată își cunoaște foarte bine rolul”, a povestit Lavinia Măxineanu.  

Orice navă a Marinei Române este pământ românesc și, extrapolând, apărarea acesteia este echivalentă cu apărarea țării. Fie că este în larg sau într-un port strain, fiecare marinar militar conștientizează la maximum această responsabilitate. 

„Încă de la apelul de dimineață, noi simțim încărcătura românismului. Nu este o vorbă mare, este realitatea. Acest sentiment devine și mai puternic atunci când ajungi în altă țară. Știi că reprezinți România și asta îți dă o responsabilitate în plus. Și se vede în ținuta noastră, în atitudinea de la post, în tot. Nu este un sentiment care apare conjunctural. La bază, cu siguranță stă educația, poate a adăugat și instrucția ceva. Dar, o spun fără rezerve, este vorba și despre valorile tale ca individ, despre dragostea de țară, care nu e o vorbă goală, despre patriotism, în ultimă instanță. Pe mare, noi ducem România cu noi. Până la urmă, suntem militari și ne facem datoria față de țara noastră”, a declarat comandantul secund.

„După nici trei zile de stat pe mare, fără contact cu uscatul, comportamentul omului se schimbă.”

Ambiția Laviniei Măxineanu m-a impresionat. La sfârșitul lunii iulie va trece la următorul grad: Căpitan Comandor. Își dorește foarte mult să ajungă comandant de navă și va parcurge toate etapele pentru a-și atinge obiectivul. Vânt din pupa! 

FEMEIE. MEDIC. GENERAL

În urmă cu 193 de ani, când și-a pus semnătura pe decretul de înființare a Spitalului pentru oastea pământească, spătarul Alexandru Ghica nu s-ar fi gândit că instituția creată de el va fi condusă, la un moment dat, de o femeie. General FLORENTINA IONIȚĂ a povestit pentru cititorii Q Magazine cum a ajuns prima femeie comandant al Spitalului Militar din București.

Text: GABRIELA SIMON Foto: ALEXANDRU ROȘIEANU

ȘOCUL MILITAR 

Se pregătea asiduu pentru Medicină. În clasa a XII-a, prin februarie, a aflat că există și medicină militară pentru fete. Habar nu avea că și fetele ar putea să opteze pentru această ramură până când, la o întâlnire cu mai multe cunoștințe, doctorul Morgoș – pe care l-a întâlnit atunci grație dirigintei ei – i-a dat această informație. „Mi-a spus că este o specializare deosebită, foarte incitantă. Mi-a trezit interesul, chiar dacă nu aveam nicio legătură cu armata. Nu aveam pe nimeni militar în familie, nu știam decât că în armată disciplina e pe primul loc. Mi-am dat seama că această facultate s-ar potrivi felului meu de a fi. Mi se părea că medicina militară însemna, de fapt, ordine, disciplină și un alt tip de gândire. Mi-a plăcut ideea și m-am lăsat purtată de entuziasm.  Înainte de examenul propriu-zis, trebuia să treci de niște probe eliminatorii. Erau probele sportive, vizita medicală, testele psihologice. După ce treceai de toate acestea, te puteai, în sfârșit, înscrie la facultate. Era un filtru de recrutare. 

Părinții nu au fost deloc încântați de alegerea mea, ba dimpotrivă. Nu puteau concepe ca fata lor să devină militar. Și totuși, am mers mai departe. M-am ghidat după vorbele lui Napoleon: Orice soldat poartă în raniţa lui un baston de mareșal. Am fost 25 pe loc. La fete erau doar 20 de locuri. Vă dați seama ce concurență acerbă! Am intrat a zecea, cu o medie foarte mare 9,50 sau 9,60. Vă imaginați ce entuziasm a fost! Am făcut liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Buzău, liceu pe care l-a urmat și George Emil Palade. Deci, făceam și eu cinste liceului de renume, odată cu intrarea la Medicina Militară. N-am prea avut vacanța la care speram după examen. La nici două săptămâni de la afișarea rezultatelor, ni s-a spus să ne prezentăm la București, pentru proba de haine. M-am prezentat, mi-au luat măsurile, și după alte două săptămâni am intrat în convocare. A fost un șoc, dar nu în sensul rău al cuvântului. 

Atunci am aflat ce presupune partea militară din medicină. Era vorba despre pregătirea fizică generală. Nu a fost ușor. Dar ne-am adaptat. 

Apoi a venit 15 septembrie, atunci începeau la aceeași dată școlile și facultățile. Am venit la București, ne-am probat uniformele, am depus jurământul, care a fost un moment emoționant. După toate acestea, am plecat la munci agricole. Am realizat că suntem studenți abia pe la jumătatea lui octombrie, când am intrat, efectiv, în clădirea facultății de la Eroilor. 

Întrecerea era permanentă, pentru că eram puțini studenți. Spre deosebire de cei de la Medicină, noi aveam și pregătirea militară, activitate desfășurată în paralel cu facultatea.  Asta a fost până în anul 4, când ne-au făcut ofițeri. Dar în fiecare vacanță de vară eram convocați pentru o lună la spitale militare. 

La prima convocare de la Institutul de Medicină Militară din București, au fost blânzi cu noi, făcând ca tranziția să fie treptată. Cel care ne-a supravegheat atunci a fost căpitanul Corneliu Dobrițoiu, devenit apoi ministru al Apărării.

Au urmat convocările la Focșani, unde eram cazați în cazarmă, în dormitoare de 40 de paturi supraetajate, îmbrăcate de campanie. Făceam defilare, trageri, instrucție cu masca de gaze pe figură, săpam șanțuri și așa mai departe. Adică pregătire generală ca orice cadru militar.”, povestește generalul Ioniță. 

Fiind structural foarte ordonată, la inspecțiile neanunțate hainele din dulapurile ei erau întotdeauna așezate la dungă, chiar dacă era voba de un fișet nu prea încăpător. 

La sfârșitul anului 4 a depus jurământul de ofițer și a devenit locotenent. A fost un moment important, solemn, emoționant. „Nu știu din ce motive, în 1987 facultatea noastră s-a desființat. A fost un șoc extraordinar. Erau reorganizări, era o perioadă de criză în toată societatea. Am avut totuși noroc, pentru că toți cei care intraserăm în facultate ne-am continuat studiile. Nu se mai organizau examene de admitere. Situația a durat până după 1990, când a fost reînființată instituția de învățământ. Până la desființare, am stat în căminul Institutului Medical Militar, de unde a trebuit să ne mutăm. Am devenit un intern în căminul Universității Politehnice. Doi ani de zile am fost medicul studenților de aici. De fapt eram studentă, dar cum locuiam ca intern, puteam face un fel de asistență medicală, un fel de practică în relația cu colegii din cadrul căminului.  Eram mai puțin decât un medic și mai mult decât un asistent pentru studenții de acolo. A fost frumos!”, își amintește, peste timp, cea care a devenit un medic de elită al țării.

Revoluția din 1989 a găsit-o chiar la Spitalul Militar. „Am fost încartiruită aici aproape două luni: din 18 decembrie 1989 până la 1 februarie 1990. Nu puteam pleca acasă. Am avut sentimente amestecate în acea perioadă. Nu știam ce se întâmplă, se trăgea de aici, au apărut lunetiștii, zvonuri multe, găuri în pereți etc. În acel moment am conștientizat rolul medicinii militare. Am avut șansa, după Revoluție, să fiu medicul secundar al doctorului care l-a îngrijit pe generalul Gușă, care a fost internat în Secția medicală 3. Aici a stat până la deces. Stagiatura mea a durat doar un an.”

Când s-au vacantat locuri pentru secundariat, Florentina Ioniță a  ales medicina internă, pentru că o definește cel mai bine. Este o specialitate unde poți interacționa cu pacientul, se nasc și relații umane dincolo de boli și tratamente, poți pune un diagnostic rapid și poți acumula experiențe diverse. 

„În momentul în care intră un pacient pe ușă, numai din atitudinea lui, din culoarea pielii, din modul în care se exprimă, din poziție, îmi dau seama cam spre ce diagnostic mă îndrept. Un sfert din diagnostic îmi este relevat de aceste semne”

În epoca telemedicinei și a roboților, pledează pentru medicină ca vocație, nu ca profesie, pentru că „trebuie să stai lângă un om bolnav care uneori miroase, alteori nu se poate mișca”. Dacă studenților nu „le place bolnavul”, dar le place medicina, ar trebui să opteze pentru paraclinic, adică radiologie, laborator, cercetare și așa mai departe. 

Toți am fost cândva pacienți și am știut dacă omul în halat alb este atent la ce îi spunem sau, din contră, se gândește la ale lui. Sunt nuanțe pe care pacientul le simte. Un student de 10 nu este obligatoriu să devină un medic de 10. Dacă îți alegi greșit cariera, îi vei frustra pe pacienți și, în plus, vei avea și tu frustrările tale, avertizează interlocutoarea mea. 

ÎNTOARCEREA

După ce a făcut trei ani de secundariat, trecând prin Spitalul Colțea, Spitalul „Carol Davila” și Spitalul Militar, a susținut examenul de specialitate. Postul pe care l-a ales a fost medic șef la Policlinica Centrală a MApN, unde era Comisia MApN. 

Avea 28 de ani. Prima provocare ca manager a fost reorganizarea activității. Generalii, obișnuiți să trimită un subordonat la medicii Policlinicii care trebuiau doar să ștampileze, formal, documentul vizitei medicale obligatorii, au fost uimiți că noul manager, Florentina Ioniță, deși inferioară în grad, a impus regula prezenței in personam. 

Câțiva ani mai târziu, s-a reîntors la „prima dragoste”, Spitalul Militar Central. 

De când a intrat prima dată pe poarta spitalului s-a îndrăgostit de acest loc, deși era rătăcită și nu știa încotro s-o ia, pe cine să întrebe. Spitalul, cu clădirile lui, cu parcul, totul a încântat-o. A fost dorința ei să lucreze aici. Iubește și acum spitalul ca atunci când a intrat pentru prima dată pe poarta lui… Acum îl conduce. „Am simțit că trebuie să fac ceva pentru acest loc ca și cum ar fi un membru al familiei mele pe care trebuie să îl ajut să se însănătoșească. În scurt timp, poate într-un an sau doi, chiar voi reuși să terminăm de renovat toate clădirile”, spune Florentina Ioniță. 

A terminat doctoratul. A tot amânat momentul căsătoriei pentru că i se părea că mai are de făcut ceva, de parcurs niște etape. A rămas însărcinată și l-a născut pe Teodor, la 2 mai 1997.  Nu a întrerupt serviciul decât pentru opt luni. Deși se bucura din plin de mica ei minune, avea sentimentul că dacă mai stă acasă pierde foarte mult. Așa că s-a întors. 

A profesat ca medic gastroenterolog și medic internist. În anul 2008 devine șef al Secției de medicină internă și începe alte transformări. Modifică laboratorul de endoscopie, circuitele din spital și protocolul internărilor. 

În 2012, odată cu prima reorganizare, înființează Secția de Gastroenterologie. În 2014, devine comandant al spitalului, fiind prima femeie ajunsă la conducere.

„Voiam să fac foarte multe lucruri, dar nu puteam. Ba n-aveam de asta, ba n-aveam de cealaltă. Poate nici eu nu rezonam foarte bine cu cei care conduceau la momentul respectiv, adică mi se părea că sunt prea înceți pentru ce aș fi vrut să se întâmple.

În momentul în care s-a eliberat postul de comandant, m-am gândit dacă ar fi o idee bună să mă prezint la concurs. Stricam o tradiție. Nu s-a întâmplat niciodată în istoria de 193 de ani a spitalului ca o femeie să îndrăznească să viseze la asta, cu atât mai puțin să se prezinte la examen. Din toate timpurile comandantul era un bărbat. Am văzut că îndeplinesc criteriile necesare și atunci de ce să nu mă înscriu? Am făcut-o. Inițial, am fost șapte candidați, ulterior rămânând patru. Am câștigat și pentru că am avut un proiect de management foarte bun”, rememorează Florentina Ioniță care, la momentul preluării funcției era doar colonel.  

A fost un șoc pentru toată lumea când s-a anunțat rezultatul concursului. Premiera a generat numeroase interviuri și articole de presă. Chiar dacă se stabilea un precedent, nu a simțit niciodată din partea colegilor bărbați o atitudine ostilă sau misogină. Mai mult decât atât, a mers mai departe, implicându-i pe toți în procesul de management. 

„Spitalul Militar Central nu este ca oricare din această țară. Se ajunge greu aici, se dau concursuri foarte grele, se cere un standard extrem de ridicat și anumite calități. Am învățat că nu poți conduce singur. Cum să fii cel mai bun manager dacă ceilalți nu sunt lângă tine? În astfel de condiții, fiecare a știut ce trebuie să facă pentru a transforma Spitalul Militar într-un brand de referință al medicinii militare.”

Doctorii de aici nu îmbracă doar halatul, ci și haina militară. Rolul spitalului a crescut odată cu conflictul din Ucraina.

Un sector este dedicat militarilor veniți din teatrele de operații, fiind un spital de ROL 4. Teoretic, militarii răniți în misiuni au trecut deja prin etapele inițiale de tratare și ajung aici într-o stare relativ stabilă, dar destul de gravă. „Am avut un pacient care a venit de la Walter Reed, a cărui supraviețuire a fost o minune. Spitalul American Walter Reed este cel mai mare spital NATO, de ROL 5, considerat spitalul suprem din lume, cel mai mare și cel mai performant pentru medicina militară. Aici sunt tratați inclusiv președinții Statelor Unite și membrii Congresului. Cei mai mulți militari răniți au nevoie de protezare, de reevaluare psihologică.”

În acest moment, se fac toate demersurile pentru înființarea primului Centru de stres post-traumatic. Proiectul de înființare este deja la Ministerul Sănătății. 

Florentina Ioniță a vizitat spitale similare din Germania, Statele Unite, Franța și China și a înțeles că medicii români sunt excepționali, deși uneori suntem deficitari la infrastructură.

Contractul cu Casa de Asigurări de Sănătate generează un număr de cca 100.000 de pacienți anual în Spitalul Militar Central, ceea ce, în opinia comandantului Ioniță, reprezintă un „antrenament permanent”. Surprinzător, americanii abia acum încearcă să încheie contracte între spitalele militare și casele de asigurări. La fel se întâmplă și în Franța. 

„Israelul are o situație deosebită. Nu are spitale militare, dar toate devin instantaneu, când e cazul. Nu au medicină militară, dar toți medicii, înainte de-a începe să profeseze, fac un stagiu militar”, adaugă interlocutoarea mea.  

Este profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, predă semiologie medicală și gastroenterologie, îi face mare plăcere să fie profesorul studenților săi, dar iubește să coordoneze rezidenții: „Cu rezidentul stai zi de zi, pe el poți să-l instruiești și el te reprezintă. Trebuie să le folosești entuziasmul în scop creator. Trebuie să-ți dai seama că nu sunt toți sunt la fel de buni și aici e o problemă: pe cine ții, pe cine nu ții? Nu păstrez decât rezidenții care sunt buni și care înțeleg, care simt că mă vor reprezenta. Sunt rezidenți pe mâna cărora m-aș da fără ezitare dacă aș veni la spital în calitate de pacient.

Așa îi instruiesc și așa le spun și colegilor mei să o facă: să îi pregătim astfel încât, dacă am ajunge la spital, ca pacienți, să avem încredere că i-am învățat tot ce trebuie, nu doar profesional, ci și moral. Am avut promoții de rezidenți deosebiți”, spune cu mândrie profesorul Florentina Ioniță.

Ferindu-se de patetism, comandantul Spitalului Militar Central învestește uniforma pe care o poartă cu încărcătura a tot ceea ce înseamnă armata română de-a lungul istoriei. „Haina militară reprezintă apartenența la o castă extraordinară. Pentru mine este o onoare deosebită și o mândrie, în același timp, să aparțin acesteia, mai ales că sunt prima femeie medic cu grad de general din Armata Română”, ne-a spus la final Florentina Ioniță.