Comorile pierdute ale României. Din 2667 de soiuri românești de legume, mai avem 20

Costel Vînătoru, un „biet zarzavagiu” al cărui vis este să dea statului român un tezaur, a povestit pentru Q Magazine cum comorile agricole ale României pot fi păstrate și nu pierdute ca până acum.

• Q MAGAZINE FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU ALEXANDRU BALAN. PION. SPION. TRĂDĂTOR
• CCR dă câștig de cauză AUR: numirea membrilor CA din SRTv și SRR este neconstituțională
• Criza facturilor neplătite lovește economia
• Moțiunea de cenzură, citită în Parlament
• Programul SAFE. 12 vulnerabilități critice — procedurale, juridice, financiare și strategice — care expun statul român. Avertismentul ignorat

PATRIMONIUL GENETIC VEGETAL ROMÂNESC SĂRĂCIT DE INTERESE

După trei ani de incertitudine, scandaluri, demiteri și repuneri în funcție, Banca de Resurse Genetice Vegetale pentru Legumicultură, Floricultură, Plante Aromatice și Medicinale de la Buzău a devenit, în sfârșit, funcțională și condusă de cel care a avut inițiativa acestei instituții: Costel Vînătoru. El este cel care, ca un Don Quijote autohton și modern, s-a încăpățânat să se lupte cu morile de vânt ale politicii și cu interesele multinaționalelor pentru a reda României ceea ce a pierdut: tezaurul agricol.

Când se vorbește despre agricultură, nu se amintește prea des (ca să nu spunem chiar niciodată) despre profundul dezastru din acest domeniu care ar trebui considerat de fapt, un sector strategic și de importanță națională.

Nu de puține ori auzim spunându-se sau poate o facem chiar noi, „nici roșia (sau oricare altă legumă) nu mai este ce a fost odată!”. Este mult adevăr aici care trezește pe deasupra și o durere profundă: patrimoniul genetic vegetal românesc a sărăcit mai mult decât ne putem imagina. Potrivit unui studiu pus la dis­poziție de directorul Băncii de Resurse Genetice Vegetale, dintr-un număr de 2.667 de soiuri românești de legume s-au pierdut 2.647, în Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România regăsindu-se în acest moment doar 20.

Toate acestea s-au întâmplat în de­curs de un secol: ceea ce se cultiva la 1900 s-a pierdut astăzi. Paradoxal, România este considerată și mai departe țara cu cea mai mare biodiversitate, dar în ciuda acestui fapt, se importă toate felurile de semințe.

„Plantele de la legume până la pomi fructiferi, viță de vie, flori constituie un tezaur care ne poate salva în cele mai negre perioade de criză și de calamități. Tezaurul de la Banca Națională se poate devaloriza în orice moment din cauza unei fluctuații sau a unei crize financiare. Ar trebui să fie o unitate strategică, ca să mă exprim astfel. În toate țările se întâmplă asta pentru că rezervele de resurse genetice influențează în mod direct siguranța și securitatea alimentară a unui popor. Am constatat acest fapt în momentul în care am fost afectați de COVID-19. Dacă nu erau create acele culoare verzi, cum au fost denumite de Guvern, prin care se permitea tirurilor să facă transporturi alimentare, de genetică, de semințe, noi nu am fi avut ce pune sub brazdă. România este tributară importului și dependentă de resursele aduse din afară. Țara aceasta, cu o biodiver­sitate extraordinară importă, din păcate, foarte multe produse. Situația e la fel de gravă și în horticultură. Au dispărut aproape cu totul soiuri de flori românești: gladiola, trandafirul autohton sunt doar câteva exemple din ce a fost și nu mai este”, a explicat Costel Vînătoru pentru Q Magazine.

Ultimele 20 de soiuri românești vechi care se mai regăsesc în Catalogul Oficial al Plantelor de Cultură din România, dintre cele 2.667

PLĂTIM PENTRU SEMINȚE IMPORTATE CÂT BUGETUL APĂRĂRII

Banii fac lumea să se învârtească. Mai bine sau mai rău, este o altă dis­cuție. Așa se întâmplă și în cazul importurilor de semințe și de legume.

„Importurile sunt aducătoare de profit pentru oameni din țară, dar și din străinătate. Sumele sunt foarte mari. De exemplu, un gram de sămânță hibridă de tomate echivalează cu un gram de aur. Putem socoti cam cât aur pleacă în fiecare primăvară din țară pentru a aduce semințe de tomate. Și trebuie să știți că importăm peste 75% din resursele care se cultivă în serele și în solariile României! Noi suntem undeva sub 50% ca putere de producere a semințelor pentru spații protejate, sere, solarii, pentru câmp, restul se importă. Dacă ne referim la cultura mare veți vedea când mergeți cu mașina că șoselele sunt pline de plăcuțe ale companiilor Pioneer, Syngenta și altele. Practic, ei produc semințe în România și ni le vând înapoi pe foarte mulți bani. Și asta cred că ar trebui să dea de gândit. Dacă cineva ar socoti cam câți bani se duc în fiecare primăvară din România pentru aceste resurse genetice s-ar speria. Vă spun că echivalează cu bugetul pentru apărare!”, mărturisește cu dezamăgire Costel Vînătoru.

„Semințele din import nu vizează calități nutriționale și gustative, ci aspectul și rezistența. Adică în cazul roșiilor spre exemplu, să fie mare, ro­tundă, tare și să se păstreze foarte mult. S-a pus chiar prea mult accent pe zona aceasta de păstrare după recoltare pentru ca acela care le comercializează să nu aibă pierderi. Astfel, vânzătorul i-a împins pe cultivatori spre acest tip de produse pentru ca niciunul dintre ei să nu riște. Așa au apărut roșiile pe care le putem trece și în testament pentru a le lăsa moștenire urmașilor, cam atât durează! Există și o nouă vorbă:  roșia rezistă mai mult decât lada în care stă! Gustul, aroma și sănătatea se pierd în aceste condiții. Am scris chiar un articol acum mulți ani intitulat Tomatele: aliment, medicament sau pericol”, ne-a mai dezvăluit interlocutorul nostru. 

NEGLIJENȚA STATULUI COSTĂ

S-a discutat mult despre brandul de țară, despre cum să ne facem cunoscuți în lume. S-a ales o frunză în vânt la un moment dat, iar subiectul a rămas doar în atenția presei. În rest, guvernanții păreau să nu mai dea nicio importanță temei. Un brand local sau național se creează, se cultivă și se protejează.

În agricultură, lucrurile stau în principiu la fel. Costel Vînătoru lămu­rește pentru Q Magazine de ce unele dintre cele mai cunoscute soiuri de legume autohtone nu mai aparțin României.

„Foarte multe resurse genetice nu au fost înmatriculate vreodată. Așa se explică faptul că am găsit în Statele Unite, după ce am răscolit întreaga Europă, primul soi de ceapă omologată în România, ceapa aurie de Buzău. Am făcut o adresă către Departamentul de Stat pentru Agri­cultură al SUA, am primit răspuns că au semințele acolo, păstrate la Banca de Gene a Universității Cornell și mi-au trimis chiar și poze din câmpurile lor experimentale în care se afla ceapa noastră. După multe discuții cu cercetătorii americani, am completat formalitățile de bază pentru a aduce semințele acasă, dar problema a apărut când am făcut solicitare la Buzău, pentru România. Atunci s-a constatat că noi nu aveam un acord de schimb cu banca respectivă și că în aceste condiții nu ni le pot livra.

M-am gândit ce m-am gândit și le-am cerut să-mi trimită semințele pe persoană fizică: nici asta nu a fost ușor pentru că pe aeroporturi existau restricții la fel de mari ca și pentru droguri, în ceea ce privește transpor­tul de semințe. În plus, am aflat că la vamă sunt aparate care iradiază semințele, ceea ce le-ar fi făcut neviabile. După aproape un an de zile de negocieri și de căutat soluții pentru a putea aduce resursele în țară, am încheiat un acord de schimb pe persoană fizică. Mi-au trimis 50 de semințe însoțite de două documente: un certificat fitosanitar pe care ei pun mare preț și din care rezultă că semințele sunt libere de boli și dăunători și un document prin care ni se dă dreptul de utilizare. Trist, nu? Și jenant în același timp! Stau și mă gândesc cum au reacționat, ce discuții au avut între ei când au văzut cum cineva de la Buzău vine să le ceară dreptul de folosință pentru ceapa de Buzău!

Aveam peste 2.000 de soiuri de tomate foarte vechi care nu mai sunt în cultură. Parte dintre ele le-am găsit în Banca de Gene din Germania, de exemplu tomatele de Țigănești sunt acolo. 

Noi am pierdut un numai soiuri, ci și branduri. Tomata numită Inimă de bou care era un brand al nostru nu ne mai aparține: este omologată în Franța, dar o găsim și în Italia. Ca să înțelegeți ce înseamnă un brand pe această zonă, avem castravetele Cornichon de Paris care a fost cultivat pe suprafețe extinse, iar soiurile de acest tip care s-au produs după el poartă tot numele ăsta. Tomatele Cherry sunt de asemenea, un brand indiferent de soi. Varza de Buzău este un brand neîntrecut, nici o altă creație de până acum nu este mai gustoasă, mai productivă și mai calitativă.”

Bujorul, narcisa și ghiocelul – pe cale de dispariție

România a fost în alte vremuri o producătoare de flori. Acum după distrugerea serelor și a centrelor de cercetare s-a ajuns la dependența față de importuri. Și în domeniul floriculturii românești situația este aproape apocaliptică. Ceea ce s-a creat în laboratoarele serelor, flora din spațiile protejate și flora spontană din perimetrul național sunt în pericol de dispariție, dacă nu cumva s-a întâmplat deja această tragedie.

Costel Vînătoru a detaliat pentru Q Magazine situația din floricultura românească: „În prezent 90% din florile și semințele aflate pe piață provin din import. Acest fenomen se întâmplă pentru că nu au existat programe coerente, nu a fost nicio preocupare pentru acest domeniu, pentru protejarea tezaurului verde al României. La acest moment se află în mare pericol bujorul, narcisa și – n-o să vă vină să credeți – chiar ghiocelul. M-am referit aici la plante care cresc în spații naturale, dar arealul lor se restrânge și din cauza schimbărilor climatice. Am pierdut foarte multe tipuri de flori, vă dau numai câteva exemple: garofița, gladiola, anumite soiuri de trandafir românesc. Nici garoafe nu mai avem, toate vin din afară. Piețele au devenit adevărate filiere ale importatorilor. Pe de altă parte, din cauza lipsei de finanțare a acestui domeniu, dacă am dori ca de mâine să ne apucăm de cultivat flori nu am avea cum s-o facem pe scară largă. Olanda, țara care domină piața florilor din Europa, are o tehnologie extrem de avansată, iar noi am rămas mult în urmă. În domeniul floriculturii pierderile sunt mai greu de cuantificat decât la legume, de exemplu. Aici în Banca de Resurse Genetice Vegetale de la Buzău avem 15-20 de soiuri de iris, o floare pe care o găsim și în Parcul Crâng, în pădurea din jurul nostru. Polonia și Cehia au trecut irisul pe lista roșie a plantelor care sunt în pericol de dispariție. Noi le mai avem, dar dacă nu le conservăm, le-am putea pierde. Gura-leului pe care o vedeam des în copilăria noastră o mai regăsim doar în unele gospodării, din păcate numai în varietăți impurificate sau o putem zări câte puțin în flora spontană de la munte. Ar mai fi multe exemple… Se găsesc de altfel și justificări: lipsa finanțării, dezinteresul autorităților, importurile și să nu uităm de lipsa de civilizație a oamenilor care în loc să admire aceste minuni ale lui Dum­ne­zeu, le rup cu sălbăticie. Scuzele nu ne ajută însă în nici un fel să conservăm lumea vegetală care asigură hrana pentru oameni și animale, oxigenul și care ar putea fi resurse energetice importante.”

BANCA DE GENE, MINISTERUL DE EXTERNE AL ȘTIINȚEI ROMÂNEȘTI

Poate că nu mulți reușesc să înțeleagă necesitatea unei astfel de insti­tuții și modul în care ne poate ajuta la ridicarea standardului de viață, dar explică pe larg pentru cititorii Q Magazine, Costel Vînătoru:

„Există în lume trei structuri care gestionează resursele genetice. Mă refer aici la depozitele de semințe, care au misiunea de a interveni în perioade de criză, de calamitate, de necesitate așa cum a fost pandemia COVID-19 sau seceta. Sunt de asemenea și bănci de semințe cum avem noi la Suceava. Acestea sunt gestionate în general de ONG-uri, de asociații profesionale și mai puțin de stat. O altă structură este cea pe care o numim bancă de gene vegetale, care presupu­ne laboratoare și personal calificat. Ea nu depozitează semințe, ci conservă știind foarte bine ce a pus la păstrare la nivel de genom. Banca de Resurse Genetice Vegetale de la Buzău funcționează după standardele Organizației pentru Alimentație și Agricultură a ONU (FAO).

România are o agricultură complexă și nu poate păstra întreaga resursă a acesteia într-o singură ban­că de gene, misiunea instituției fiind foarte importantă în cadrul acestui proces. Sămânța, principala cale de înmulțire a plantelor poate să ne aducă prosperitatea, dar și necazul. O sămânță poate purta cu ea o boală pe care s-o inoculeze în grădina noastră, în fermă, în sere, în solarii sau pe câmp și de care să nu mai putem scăpa ulterior.

Prima misiune a băncii este de a analiza sămânța din punct de vedere al stării de sănătate. După ce s-a constatat că nu este purtătoare de boli și dăunători care să se transmită din generație în generație, trece printr-un laborator de evaluare a autenticității. Vorbind simplist, în această etapă vreau să aflu dacă leguma în cauză nu s-a corcit cu altceva. Pentru a determina acest fapt, consult date din întreaga literatură de referință și completez o fișă în care notez toate caracteristicile ei, de la forma frunzei, poziția acesteia, tipul de floare și de inflorescență, tipul de fruct, culoarea fructului matur etc. După ce am terminat, sămânța intră în bancă pentru amprentarea genetică și se află astfel care sunt caracterele ei de identitate. De abia acum pot demonstra lumii științifice, naționale și internaționale, că acea legumă este autentic românească, pentru că o am deja în baza de date.”

„În urmă cu un an sau doi, Franța a închis granițele pentru că depistase un virus la tomate. S-au luat măsuri drastice pentru a nu permite inocularea în sol a virusului, din cauză că există bacterii care modifică planta și o îmbolnăvesc.

Un exemplu este agrobacterium care provoacă tumori pe plantă, în special pe rădăcini, distrugându-i identitatea. Așa se modifică genetic organismele (OMG). Acum poate înțelegeți importanța unei astfel de instituții care, pe de o parte, ar putea revigora producerea de semințe în România cu certificat de autenticitate și de protecție științifică și juridică clară, iar de cealaltă parte, ar putea verifica și controla dacă o sămânță a intrat contaminată în țară.

Se poate semnala și opri un dezastru. Poate că e unul dintre motivele pentru care existența acestei bănci de gene a fost mult întârziată. Orice sămânță care intră în România are nevoie să fie carantinată și verificată. Asta trebuie să facem noi: să conservăm și să apărăm pământul!”, ne-a spus directorul Băncii de Resurse Genetice Vegetale de la Buzău.

În opinia sa, proaspăta instituție ar trebui să devină un fel de minister de externe al științei românești și să aibă relații cu toate băncile de gene din lume. Din păcate și în acest domeniu ne aflăm cu mai bine de un secol în urma bulgarilor și a ucrainenilor, care și-au creat aceste instituții la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

CERCETĂTORII, MAI PUȚIN IMPORTANȚI DECÂT CÂINII COMUNITARI

„În România nu s-a dorit crearea unei bănci de gene. Mi s-a spus la un moment dat că există o bancă în Norvegia care este americană și care are un grad de ocupare sub 90%. De ce trebuie să avem și noi așa ceva? Am stat mult pe la ușile Ministerului Agriculturii și am suportat multe jigniri: un nene, secretar de stat, mi-a spus că nu am făcut nimic în cercetare, deși am 200 de lucrări științifice, referate și 53 de brevete de invenție pentru zeci de soiuri de legume. Asta în condițiile în care salariul din cercetare era de râs, de batjocură.

Costel Vînătoru a creat şase noi soiuri de legume şi doi hibrizi. Roşia Kristin care poartă numele soției este cea la care ţine cel mai mult. Sămânţa legumelor create de Costel Vînătoru costă aproximativ 200.000 RON pe kilogram. În anul 2012 ar fi putut primi Premiul Academiei de Științe din Franța, dar condiția era de neacceptat pentru Costel Vînătoru: trebuia să părăsească România nu cu mâna goală ci aducând și câteva resurse genetice româ­nești. A refuzat.

Oamenilor din cercetare li s-a acordat mai puțină importanță decât câinilor comunitari.  Am mai spus-o și o repet: nu produc semințe, nu fac răsaduri pentru un partid politic, ci pentru români, pentru viitorul nostru alimentar!

Noi am distrus sistemul de produ­cere a semințelor. La Centrul de Cer­cetare și Dezvoltare pentru Legu­micultură din Buzău erau 35 de hectare cultivate cu roșii pentru Olanda. Noi produceam pentru ei. Înainte erau 200.000 de hectare alocate pentru cercetare, acum mai avem doar 30.000 de hectare, dar și acestea sunt în pericol. Trebuie să salvăm ce se mai poate salva! Trebuie să restaurăm patrimoniul acesta de care ne-am bătut joc până acum!”, avertizează Costel Vînătoru.

O altă dezamăgire a interlocutorului nostru este aceea că deși în faza preliminară Comisia Europeană și-a dat acordul pentru un proiect depus în cadrul Programului Național de Redresare și Reziliență (PNRR) care prevedea finanțarea Băncii de Resurse Genetice Vegetale de la Buzău, acesta  a dispărut ca prin minune din varianta finală transmisă către Bruxelles. Costel Vînătoru nu a vrut să detalieze, dar la întrebarea noastră „Ghinea?”,a confirmat sec: „Da!”.

După un moment de liniște, la finalul întâlnirii noastre, directorul Băncii de Resurse Genetice Vegetale mi-a oferit volumul intitulat Tratat de legumicultură specială, pe care l-a semnat alături de colegele sale Bianca Mușat și Camelia Bratu. Când l-am rugat să-mi dea un autograf a refuzat spunându-mi: „Ca să semnezi o carte trebuie să fii vedetă. Eu sunt doar un biet zarzavagiu. Atât!”. 

Miniștri ai Agriculturii, despre importanța Băncii de Gene de la Buzău

Adrian Chesnoiu, Ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

„Din luna mai, Costel Vînătoru este director al Băncii de Resurse Genetice Vegetale de la Buzău. După ce timp de doi ani a fost și n-a fost director, Costel Vînătoru a câștigat postul prin concurs. Ca Ministru al Agriculturii îmi doresc să ofer instituțiilor din subordine stabilitate și predictibilitate. Nu putem construi strategii pe termen mediu și lung cu oameni care azi sunt, iar mâine nu mai sunt.

Banca de Resurse Genetice Vege­tale este esențială pentru viitorul României și trebuie să privim lucrurile integrat în toate domeniile de activitate.

Cea mai mare problemă a cercetării românești a fost aceea că de-a lungul timpului au existat o serie de măsuri care auavut ca scop reformarea și restructurarea, dar printr-o lege dată în 2009 o parte dintre stațiunile de cercetare au fost trecute sub autoritatea universităților. Academia de Științe Agricole și Sil­vice este o entitate de sine stătătoare și are autonomie proprie, iar noi suntem doar coordonatorii principali de credite. O parte dintre stațiuni se subordonează Ministerului Cercetării și aici situația se blochează.

Cercetătorii au fost marginalizați și foarte mulți dintre ei au plecat în străinătate. Celor care au rămas – pe care îi consider niște eroi – ar trebui să le ridicăm statui pentru ceea ce au făcut și fac în continuare exclusiv din pasiune.

Tatăl meu care a lucrat la Stațiunea de Cercetare de la Caracal îmi spunea că un cercetător poate să nu descopere nimic timp de 30 de ani, dar când sosește momentul găsește ceva relevant care va schimba radical lumea. ”

Petre Daea, fost Ministru al Agriculturii și Dezvoltării Rurale

„O bancă de gene ne asigură continuitatea. Nu toți au înțeles necesitatea acesteia în momentul când am propus înființarea ei la Buzău.

Trebuie făcute investiţii serioase pentru a pune la adăpost fondul genetic al ţării.

România are trei mari resurse: solul, apa şi fondul genetic. O parte din acesta din urmă am pierdut-o din cauza mai multor factori care ne-au adus în situația de a fi tributari importului de legume, tomate în special, de flori.

Banca de Gene este mai importantă decât o bancă de aur. Dacă se întâmplă o catastrofă, aur mai găsești, în schimb tezaurul verde rămâne pierdut pentru totdeauna. O astfel de instituție este gândită pentru a asigura perenitatea speciilor, iar în acest moment, la Buzău, se află în conservare peste 10.000 care au acum un istoric, o amprentare genetică etc. Mai este ceva: noi avem tot interesul să creăm soiuri noi, hibrizi, care să ne asigure în viitor independența de importuri.

Agricultura fără cercetare este moartă. Niciun guvern până în 2017 nu a catadicsit să se ocupe și de cercetare, de stațiunile care în urma unor legi și Hotărâri de Guvern au ajuns în pragul falimentului. Din 2009 (când s-a dat legea prin care stațiunile de cercetare intrau în subordinea universităților de profil) până în 2017 s-au dat doar trei Hotărâri de Guvern care să vizeze acest domeniu. Din 2017 până în 2019, adică în perioada în care am fost ministru al Agriculturii, am dat 49 de Hotărâri de Guvern pentru această zonă. Nu este o laudă, este un fapt: cercetarea trăiește acum datorită deciziilor luate de mine. Nebunia politică trebuie să înceteze în acest domeniu dacă vrem să supraviețuim, să fim pe picioarele noastre acolo unde ne pricepem și să repunem România pe harta științifică a Europei, cel puțin.”