Nave militare ucrainene care au încercat să forțeze trecerea din Marea Neagră în Marea Azov prin strâmtoarea Kerci, au fost oprite și capturate, după o scurtă luptă soldată cu răniri ușoare, de marina rusă. Ambele tabere și-au proclamat inocența și au dat vina una pe cealaltă pentru un act considerat a fi de război. Este acesta oare chiar războiul sau doar un test de stres pentru comunitatea internațională?

Citeşte şi: Marea Schismă din lumea ortodoxă de la Constantinopol până la Moscova

Cui servește?

Spre a înțelege cine se face vinovat de escaladarea tensiunilor în Marea Azov și strâmtoarea Kerci, ar trebui să vedem cui servește această escaladare. Apoi comparând costurile și beneficiile ei, vom putea estima care este scopul ei real, respectiv soluționarea unei probleme sau numai complicarea acesteia în vederea unei soluționări ulterioare.

Evident, totul pleacă de la anexarea Crimeii de către Rusia și secesionismul regiunilor Donețk și Lugansk, care nu sunt decât preludiul dezmembrării Ucrainei. O Ucraină artificial construită sub aspect geopolitic, geoeconomic și geocultural, a cărei arondare la est sau la vest poate schimba decisiv raportul de forțe la nivel global între Europa și Eurasia, dar pe care Rusia, nemaiputându-o avea, și UE, neputându-o prelua, se pot consola cu împărțirea ei. Totul este să se găsească baza morală și legală a acestei împărțiri.

Autodeterminare și recunoaștere

În acest context, trebuie menționat că anexarea Crimeii s-a făcut nu prin ocupare militară directă, ci printr-un referendum care a condus la autodeterminarea ei internațională, după ce anterior se admisese autodeterminarea internă. Ulterior acestui act de voință în principiu legal, s-a trecut la integrarea în Federația rusă, ceea ce, din punct de vedere logistic, a impus construirea unui pod care să asigure o legătură rutieră peste strâmtoarea Kerci.

În dreptul internațional autodeterminarea nu este condiționată de recunoaștere. Aceasta din urmă privește numai natura relațiilor stabilite între cel care recunoaște o anumită stare de drept și cel recunoscut. Republica Kosovo, de pildă, s-a autodeterminat chiar dacă România nu a recunoscut-o ca stat și prin urmare nu întreține relații diplomatice cu ea.

Distincția este extrem de importantă pentru a explica de ce puterile euro-atlantice nu intervin militar pentru a schimba status quo-ul actual al Crimeii și a o readuce în sânul Ucrainei. Chiar dacă actul de autodeterminare și cel subsecvent de aderare la Federația Rusă nu sunt recunoscute de Occident, orice acțiune militară menită să modifice situația ar fi tratată ca o agresiune și ar justifica reacția Rusiei. Or, nimeni nu este dispus să înceapă un război cu Rusia în acest moment. Și în nici un caz unul pentru a apăra granițele Ucrainei trasate de Stalin și Hrușciov.

Aceasta cu o singură excepție: dacă Rusia este cea care atacă prima. Atunci răspunsul în forță este obligatoriu, căci în lipsa lui orice altă agresiune ar fi încurajată. Și „lumea civilizată” nu ar putea suporta asta. Nu este o chestiune nici de drept nici de morală, ci de realism politic acționând sub acoperirea dreptului și moralei.

Prin urmare, Rusia este interesată de recunoașterea anexării Crimeii, inclusiv printr-un război, dar fără să provoace ea războiul. De aceea un atac neprovocat al Rusiei asupra navelor ucrainene se află dincolo de interesele acesteia.

Citeşte şi: Analiză. SUA se retrage din INF

Nevoia internaționalizării conflictului și pretextul ei

În ceea ce o privește, Ucraina își dă seama că timpul nu lucrează în favoarea ei. Oricât armament i-ar băga pe gât Occidentul, singură ea nu poate să acopere decalajul de putere militară care o desparte de Rusia; mai ales dacă își propune să ducă un război ofensiv. Aceasta face ca ceea ce Kievul consideră a fi un provizorat să se prelungească până în punctul în care puterile euro-atlantice să ajungă la ceea ce s-ar putea numi „oboseala ucraineană”. Cu alte cuvinte să se convingă că sancțiunile impuse Rusiei în contrapartida comportamentului său față de Ucraina, lovesc mai puternic în cei care le aplică decât în cea căreia îi sunt destinate, și că nodul ucrainean încurcă ițele mult mai importante ale securității energetice europene sau pe cele ale echilibrului de forțe în Asia de nord-est. În acel moment se va găsi și sabia care să taie amintitul nod; și odată cu el și gâtul regimului oligarhilor de ciocolată.

Iată de ce Ucraina are nevoie urgentă de o internaționalizare activă a conflictului său cu Rusia. Internaționalizarea pasivă de până acum nu îi mai este de nici un folos.

Pretextul acestei internaționlizări se găsește în strâmtoarea Kerci. Nerecunoscând secesiunea Crimeii și alipirea subsecventă a Crimeii la Rusia, Ucraina consideră că trecerea din Marea Neagră în Marea Azov se face prin apele sale teritoriale. Rusia, socotește, dimpotrivă, că acela este teritoriul său și este gata să recunoască, potrivit normelor dreptului mării, dreptul de trecere al navelor ucrainene, dar cu condiția unei notificări. Ea ar putea interzice, tot în conformitate cu dreptul internațional, un asemenea tranzit în cazul în care securitatea sa ar fi pusă în joc. (Spre exemplu dacă astfel amenințările ucrainene cu dinamitarea podului construit peste strâmtoarea Kerci ar putea fi puse în practică.)

În trecutul recent Ucraina a formulat notificarea respectivă, ceea ce echivalează cu precendentul recunoașterii suveranității Rusiei, fie ea și temporară, asupra spațiului în dispută. Astfel, de principiu opoziția flotei ruse la trecerea nenotificată a navelor ucrainene nu poate fi considerată ca act de război neprovocat. Deci nu poate fi un casus foederis în favoarea Kievului.

Trebuie așadar să aibă loc lupte, ca nave ucrainene să fie capturate, ca marinari ucraineni să fie luați prizonieri, ca sângele să curgă. Abia atunci, inclusiv cu sprijinul mass media, lumea va fi impresionată și, până la aflarea detaliilor asupra realității, Occidentul – NATO sau UE – va fi intrat deja în luptă. Iar după stârnirea jocului, ieșirea este foarte dificilă.

Asta s-a întâmplat acum când nave ale marinei ucrainene au încercat să forțeze trecerea fără notificare prealabilă. Un fel de demonstrație neautorizată în Piața Victoriei, care a impus jandarmilor să se transforme din forțe de protecție în forțe de ordine.

Citeşte şi: Ultima noapte de lutheranism merkelian; prima noapte de iacobinism macronian

Jocul dublu al Occidentului și administrarea crizei prin criză

Occidentul nu va cădea însă acum în această capcană. Chiar dacă Președintele Poroșenko, aflat în campanie electorală, într-un gest prin care pare a imita trimiterea armatei federale la granița mexicană de către omologul său american în toiul alegerilor parlamentare, a făcut gestul marțial de a înainta Radei Supreme spre ratificare decretul de instituire a stării de război.

Fără sprijinul Rusiei, Germania nu poate rezista în actuala confruntare cu SUA. Fără sprijunul Rusiei, SUA nu poate tempera ascensiunea Chinei. Fără sprijinul Rusiei, Turcia nu poate spera la a se impune în fața lumii arabo-musulmane. Fără sprijinul Rusiei, Iranul nu are nici o șansă în lupta cu tandemul americano-israelian. Fără sprijinul Rusiei nu va fi pace în Siria și chiar în tot Orientul Mijlociu. Și astea toate să fie uitate de dragul a trei vaporașe capturate și a doi marinari răniți într-o strâmtoare al cărei nume nu spune nimic nimănui în marele Occident euro-atlantic de la care Ucraina așteaptă mântuirea și reîntregirea?!? Cu certitudine Consiliul de Securitate ONU nu va pune gaz peste un asmenea foc!

În acest context ne putem gândi însă la posibilitatea unui scenariu irakian. Respectiv, ca în cazul invadării Kuweitului de către Saddam Hussein, Președintele Poroșenko, fără dispoziția căruia confruntarea din strâmtoarea Kerci nu ar fi avut loc, o fi fost încurajat să acționeze în forță pentru a amorsa o confruntare decisive, contând pe solidaritatea occidentală. (Una ad hoc desigur, bazată pe dispozițiile generale ale Cartei ONU iar nu pe cele ale Tratatului de la Washington la care Ucraina nu este parte.) Această solidaritate nu va veni, și Ucraina, chiar de nu va fi obligată acum să treacă la negocieri cu Rusia pe baza situației de pe teren iar nu pe cea a status quo ante, va intra pe topoganul pierderii de credibilitate îndreptându-se vertiginos spre izolare internațională și spre o capitulare necondiționtă.

Asta numai în situația în care, în cadrul rivalității americano-germane, și în condițiile în care nevoia strategică de Rusia este mult mai acută în SUA decât în UE, Casa Albă nu i-a dat cumva lumină verde Kremlinului să profite de temeritatea stimulată a Ucrainei pentru a rupe pisica, așa cum s-a întâmplat și în 2008 când Președintele Mihail Shakashvilli al Georgiei a crezut că poate tranșa expeditiv problema Osetiei de Sud și s-a văzut obligat să cedeze cu totul, înainte de a-și vedea capitala, Tbilisi, ocupată de armata rusă, sub privirile impasibile ale Occidentului indignat doar în vorbe.

Analizând toate aceste ipoteze și indiferent dacă lumea euro-atlantică se află în fața unui act de război autentic sau a unui alt test de stress, la care o supun atât Ucraina cât și Rusia, spre a vedea fiecaare până unde poate merge, este limpede că problema ucrainiană nu se poate rezolva decât prin criză. Oricât de dureroasă ar fi această rezolvare, care va scăpa SUA, dar și ipocritul Occident european de apăsările morale de natură a-i paraliza în prezent, ea este preferabilă situației actuale când o confruntare locală fără valoare strategică blochează înțelegeri strategice cu caracter global.