Lumea ortodoxă trece printr-o criză de proporții istorice, ce va lăsa urme majore și definitive în geografia confesională creștină. Aceasta are și inevitabile consecințe geopolitice. 

Citeşte şi: Viorica Dăncilă merge mai departe

Criza unității

Lumea creștin-ortodoxă este în criză. Această criză nu a început odată cu problema autocefaliei dizidențelor Bisericii Ortodoxe Ruse din Ucraina, ci odată cu Sinodul din Creta, ce a avut loc în vara anului 2016.

Atunci, în Creta, s-a ratat șansa de a se discuta și tranșa de singurul for legitim inter-ortodox problemele lipsei de unitate și inadecvării pastorale a Bisericilor Ortodoxe în fața lumii contemporane.

Departe de a fi un Sinod al unității, întrunirea din Creta a arătat imposibilitatea găsirii unui numitor comun, fie și pe chestiuni generale, între diversele Biserici Ortodoxe autocefale, fiecare dependentă de interesele geopolitice ale statului ce o patronează și lipsită, din pricina ispitei naționaliste, de vocație apostolică.

La Creta am asistat la începutul sfârșitului și pentru iluzia pan-ortodoxiei, iluzie întreținută de mesaje diverse și întâlniri formale între întâistătătorii ortodocși.

Lumea ortodoxă, sfidând problemele contemporaneității, a revenit la un discurs naționalist, de secol XIX, și la o tot mai accentuată dependență a agendelor Bisericilor de agendele statelor care le finanțează.

Haosul este întreținut și de faptul că, de facto, nu există un cod canonic comun pentru Bisericile Ortodoxe, nici o tradiție canonică agreată de toți actorii lumii ortodoxe.

Inclusiv primatul asupra lumii ortodoxe al Patriarhului Ecumenic, cetățean al Istanbulului, și având în orașul de rezidență un număr de credincioși, care la București l-ar califica cel mult pentru funcția de „paroh”, este unul cel puțin discutabil.

De aceea, niciun analist serios, oricât de implicat sufletește ar fi în viața lumii ortodoxe, nu poate să conteste o evidență: nu există o Biserică Ortodoxă, ci un număr de 14 (cu Ucraina, 15) Biserici Ortodoxe autocefale și un număr variabil (în jur de 20) de Biserici autonome sau dizidente, a căror unitate este doar la nivel simbolic-declarativ, atunci când nu este suspendată de diverse schisme locale și cărora le lipsește nu doar simțul comuniunii fraterne, dar și capacitatea de a se regăsi la o masă a dialogului.

Citește și: Franța își va potrivi ceasul la ora României

Criza ucraineană

Decizia Patriarhiei Ecumenice de a face pași importanți pentru recunoașterea autocefaliei uneia dintre cele două dizidențe ale lumii ortodoxe ucrainene este un gest ce a fost citit în lumina noului „război rece”, dintre SUA și Federația Rusă, și în contextul războiului civil ce frământă societatea ucraineană.

Autocefalia ortodocșilor ucraineni, în această grilă de lectură, ar avea ca miză slăbirea, sau chiar înlăturarea, influenței pe care Moscova o mai exercită în Ucraina, prin intermediul jurisdicției canonice a Moscovei.

De asemenea, mulți analiști s-au grăbit să spună lucrul acesta, ar putea fi începutul sfârșitului pentru influența Rusiei prin intermediul Bisericii în alte două state foste sovietice: Republica Moldova și chiar Bielorusia.

În Ucraina, decizia a fost aplaudată de cele mai înalte foruri politice ale regimului naționalist de la Kiev, ca fiind un pas important pentru conturarea și din punct de vedere spiritual a identității naționale ucrainene, o identitate problematică pentru o țară tânără, ce practic se construiește acum, pe baza unui melanj de istorii și mitologii locale și naționale.

De altfel, în discursul său din seara zilei de 11 octombrie, Piotr Poroșenko a subliniat importanța pentru Ucraina a recunoașterii Patriarhiei Autocefale Ucrainene.

De la începutul discursului său, a invocat prezentarea lumii ortodoxe făcute de Patriarhul Constantinopolului, ca fiind o „constelație de Biserici naționale” aplaudând intrarea Bisericii Ucrainene în această constelație.

Deși a afirmat că Ucraina nu va avea o Biserică de Stat, discursul său a continuat să sublinieze importanța națională a recunoașterii Bisericii Autocefale Ucrainene. Această recunoaștere devine „o mare victorie a poporului ucrainian iubitor de Dumnezeu asupra demonilor Moscovei, o victorie a Binelui asupra Răului, o victorie a Luminii asupra Întunericului” (citat din discursul prezidențial).

Analiza discursului nu lasă loc de prea multe interpretări: deși nu va fi Biserică de Stat, Biserica Ucraineană Autocefală devine Biserică națională. De asemenea cei care rămân loiali canonic Patriarhiei Moscovei sunt, în ochii Președintelui Ucrainei, supuși demonilor Moscovei, Răului și Întunericului.

Acest mesaj anunță ceea ce va urma în perioada următoare în Ucraina: presiune pusă de către stat credincioșilor ucraineni rămași loiali Mitropoliei autonome, dar subordonate canonic Moscovei, pentru a se alătura noii Biserici autocefale și naționale.

În toată această perioadă, articole diverse subliniau deja, invocând diverse date statistice, faptul că deja majoritatea credincioșilor ortodocși ucraineni ar fi fie neafiliați uneia dintre cele trei Biserici ortodoxe ce activează în Ucraina, fie parte a celor două Biserici dizidente față de Moscova, acest lucru putând justifica preluări ulterioare de biserici și de mânăstiri de către viitoarea structură patriarhală.

Ce va face Moscova?

Cum nici Patriarhia Moscovei, nici Federația Rusă- Statul tutelar al Bisericii Ortodoxe Ruse nu au stat și nici nu vor sta să privească liniștit evoluția recunoașterii autocefaliei dizidențelor ucrainene, este foarte probabil ca decizia Constantinopolului să nu ducă decât la agravarea crizei din interiorul Ucrainei.

Tensiunea care opunea până acum populația rusofonă susținătorilor regimului naționalist de la Kiev este dublată de o tensiune religioasă, pe care atât Moscova, cât și forțele pro-ruse o vor specula.

Războiul civil din Ucraina are deja premisele pentru a deveni un război religios, ceea ce nu doar că ridică mult mizele combatanților (ce devin și de ordin spiritual), dar fac tot mai puțin credibile și viabile ofertele de mediere ale Uniunii Europene.

Ce va putea spune Uniunea Europeană pentru a media un conflict ce capătă, vedem chiar din discursul președintelui Ucrainei, menționat mai sus, un conținut spiritual- religios?

Rusia începuse încă din primăvară o ofensivă diplomatică prin care a încercat să blocheze din timp recunoașterea autocefaliei ortodocșilor ucraineni.

Această ofensivă diplomatică s-a dovedit un eșec, cel puțin parțial. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I și Biserica sa au început demersurile de recunoaștere a autocefaliei, dar restul lumii ortodoxe a rămas cel puțin rezervată, dacă nu explicit ostilă, față de această decizie a  Patriarhiei din Fanar.

Schisma ce a intervenit între Patriarhia Moscovei și cea a Constantinopolului are deja toate premisele pentru a se permanentiza.  Odată recunoscută de către Constantinopol autocefalia Ucrainei, acest statut nu mai poate fi retras. Iar o eventuală recunoaștere și de către Moscova a acestei autocefalii este improbabilă cel puțin în următorii zeci de ani. Deci războiul continuă.

Urmează Republica Moldova?

Criza provocată de decizia Patriarhiei Constantinopolului a dus și la lansarea discuțiilor cu privire la România și Republica Moldova și situația complexă a vieții bisericești ortodoxe din Republica Moldova.

În România există dizidențe ortodoxe afiliate canonic unor structuri ecleziastice din Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală. Aceste dizidențe sunt alcătuite uneori din preoți caterisiți din Biserica Ortodoxă Română și se manifestă concurențial cu Biserica Ortodoxă Română.

Acestea au șansa nesperată de a-și dobândi legitimitatea canonică, devenind parte a unei Biserici Ortodoxe mari, naționale și cu un stat (cel ucrainean) dispus, după tradiție bizantină, să le ofere finanțare și protecție.

În Republica Moldova există cel puțin trei Biserici Ortodoxe: o mitropolie autonomă subordonată canonic Moscovei, majoritară, o mitropolie a Basarabiei, subordonată canonic Bucureștiului, și o eparhie ucraineană.

Diverse voci, de bloggeri ortodocși din Republica Moldova, de jurnaliști, unioniști sau experți, au lansat ipoteza posibilității proclamării autocefaliei Mitropoliei Moldovei (subordonată canonic Rusiei), sau posibilitatea ca Patriarhul Bartolomeu, anulând preluarea canonică din 1812, să recunoască ca singură legitimă Mitropolia Basarabiei, subordonată canonic Bucureștiului.

Președintele Igor Dodon, cunoscut pentru apropierea sa de Moscova, a respins categoric orice ambiție a statului moldovenesc în acest sens, al dobândirii unei Biserici autocefale.

Biserica Ortodoxă Română, pe de altă parte, deși refuză să recunoască autocefalia Ucrainei, în așteptarea vizitei Patriarhului Constantinopolului la București, pentru sfințirea noii Catedrale patriarhale, face pași importanți pentru revigorarea Mitropoliei sale din Republica Moldova.

În mai-iunie au fost aleși doi episcopi noi pentru eparhii din acea Mitropolie și la ultima ședință de Sinod, BOR a decis canonizarea unui episcop basarabean din perioada interbelică – gest simbolic, dar nu fără consecințe.

În fapt, Biserica Ortodoxă Română nu își dorește nici o autocefalie a Mitropoliei Moldovei, dar nici un cadou otrăvit precum recunoașterea de către Constantinopol a legitimității canonice doar pentru Mitropolia Basarabiei.

În primul caz, nu doar pretențiile religioase ale Rusiei, dar și ale României ar fi invalidate, o Biserică autocefală a Republicii Moldova fiind doar un impuls pentru consolidarea identității naționale moldovene și pentru un naționalism moldovenist, cu consecințe riscante chiar pentru România.

În al doilea caz, al recunoașterii legitimității canonice doar pentru Mitropolia Basarabiei, Biserica Ortodoxă Română și-ar ostiliza populația din Republica Moldova, în majoritate categorică acceptând  subordonarea canonică față de Moscova.

Mitropolia Basarabiei, înființată în primii ani ’90, nu a reușit să fie convingătoare decât pentru o mică parte a cetățenilor Republicii Moldova, fiind mai degrabă un proiect BOR puternic sponsorizat de către statul român, decât o realitate basarabeană.