Cum iubește un om politic altceva decât o țară?

Editura Cartea Românească Educațional a publicat de curând ultimul volum al Academicianului Eugen Simion, o lucrare monumentală despre „Secolul al XIX-lea, în doi mesianici chibzuiți și un revoluționar mistic. Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica”. Acest proiect este o incursiune nu doar în viața și opera celor trei oameni politici, cât și o expunere, în detaliu, a lucrărilor epistolare pe care aceștia le-au semnat de-a lungul timpului.

• Apa Nova investește 49 de milioane de euro pentru modernizarea infrastructurii de apă și canalizare
• Grindeanu: Cer secretarilor de stat și prefecților PSD să își prezinte demisiile
• Proiectul de lege privind interzicerea vânzării activelor statului la companii strategice a intrat în procedură de urgență
• Gruia Stoica, GFR: Autoritățile invocă raționalizarea consumului de energie și, în același timp, favorizează transportul cu cel mai mare consum de motorină
• AUR și PSD, front comun împotriva Guvernului Bolojan. 5 mai, data votării moțiunii de cenzură

FIZIOLOGII REVOLUȚIONARE

Cartea Academicianului Eugen Simion este despre profeții românității. Politicieni de elită, epistolari cu jumătate de normă. Unii revoluționari, alții reformiști, despărțiți de credința ca în politică nu există simpatii, ci numai interese, dar că o necesitate istorică le transcende în egală măsură.

Este o carte în care biografia lor – fiziologii afectate de credința că Dumnezeul politicii e puterea – se construiește într-o monografie a Principatelor Unite.

Între biografii și monografii, Eugen Simion deschide corespondențele lor epistolare, reconfigurând intimitatea unor jurnale de călătorie, culisele unor lovituri de stat, utopiile unor diplomați și iubirile unor bărbați care n-au împrumutat maniere politice, doar insecurități.

Toți trei se nasc în secolul XIX, al miturilor națiunii, progresului, îmblânzirii lumii, confesiunii romantice, în secolul istoriografiei ca filosofie și morală a istoriei. În aceste timpuri, oamenii cred că „literatura este politica noastră cea mai bună”. Întâlnirea dintre ei este, spune Eugen Simion, kairotică. Așa cum a fost contractul social românesc, al uniunii sub febra anului l848.

Primul e un revoluționar convins. Moare devreme. „Destinul lui e România. Se logodește cu ea”. Crede că „Dumnezeu pedepsi cu asprime greșalele noastre. Dar Dumnezeu iată că nu ne uită”.

E expresia unei teologii politice: spre deosebire de revoluționarul care nu iartă și nu uită, Dumnezeu pedepsește și nu își ia fața de la noi. Pedepsește, dar nu părăsește. Calea armelor e cea a progresului: altminteri, „diplomația împăciuitoristă eșuează”.

Nicolae Bălcescu are „psihologia unui martir”: e „mucenicul revoluției”, care n-a avut nici timpul să iubească, dar poate nici intenția.

Al doilea e un politician echilibrat, un reformist negrăbit, care crede în prudență și demnitate. Pariul lui nu e cu dialectica istoriei și cu răbdarea oamenilor de a nu răsturna violent o lume, ci de a o construi.

E un dandy care a trăit auster dar care, ca moralist, e întotdeauna partizanul deontologiei. Misiunea lui e de a pune construcția Principatelor Unite sub dilema conservării naționalismului fără abdicarea de la europenism. Mihail Kogălniceanu, mâna dreaptă a lui Al. I. Cuza, e mai aproape de Baudelaire, care spera ca orice suflet să trăiască fiind un om de lume, cu toate pasiunile și bucuriile în piept, chiar dacă, după educație și ideologie, Kogălniceanu e mai degrabă prusac în convingeri.

Al treilea e echilibrul biografic al lui Bălcescu și Kogălniceanu: nu e nici revoluționar, nici reformist, ceea ce îl scutește și de imprudențe, și de povara așteptării. Un bun orator și memorialist, Ion Ghica e omul diplomației. Iubește după canonul lui Kogălniceanu în politică, adică prudent, dar are ceva din neliniștea lui Bălcescu, din notițele de călătorie.

BĂLCESCU AVEA ȘANSA DE A FI UN BAUDELAIRE

Dumnezeul politicii lui Bălcescu nu are culoare. De ce? Pentru că el este un revoluționar, nu un ideolog. Este ceea ce face posibilă schimbarea, nu ceea ce se lasă schimbat. Și, ca orice ființă perfectă, mai are marele atu de a sădi în inimile oamenilor singurătatea.

Din mijlocul ei, Bălcescu simte ceea ce Academicianul Eugen Simion crede că romanticul de secol XIX și omul sfârșit al secolului XX au împărțit dintotdeauna: fericirea intimă.

Despre ea, Bălcescu mărturisește: „crez că e singura adevărată și pentru care nu mă simț menit”. Singura lui pereche pe lume ar fi fost o femeie cu demnitatea unei eroine, după cum recunoaște și Maria Cantacuzino. Dar Bălcescu moare la o vârstă hristică, 33 de ani, la care nu apuci să fii, vorba lui Baudelaire, nici copil, nici om de lume.

E un istoric al mentalităților, pentru care istoria nu se scrie din biografii, ci din ideologiile unor vieți. Bălcescu e patriarhul fiziologiei politice în spațiul românesc: portretele sale sunt „fiziologii inteligente, în stilul de la 1850”, așa cum observă Eugen Simion. „Nu sugerează tipuri sociale, ca fiziologiile lui Negruzzi sau Kogălniceanu, (…) ci caractere definite din punctul de vedere al codului etic medieval”. Or, nu e ușor lucru să arbitrezi toate aceste portrete: Academicianul Simion reușește, prin această lucrare, să privească dimpreună cu Bălcescu; să judece istoria după această metafizică a „umorilor”, a caracterelor care transformă o persoană reală într-un personaj politic și o biografie subtilă într-o memorie polemică. Bălcescu are însă un păcat: „a încercat să își educe nația prin trecut”.

Asta îl transformă într-un istoric-moralist, după calificarea făcută de Eugen Simion, un romancier-indirect, pentru care romantismul s-a declinat politic, nicidecum afectiv.

ÎN TAINELE INIMII UNUI PREMIER

Lui i se alătură în galeria oamenilor politici români ai acestui secol Mihail Kogălniceanu.

Perioada educației sale coincide cu anii de popularitate ai Microbioticii sau arta de a trăi mult. Dar, în patria lui, Kogălniceanu știa că a trăi mult nu însemna, neapărat, a trăi mai fericit. Așa că întreaga sa carieră se dezvoltă sub semnul unei microbiotici politice: de ce ai trăi mai mult și mai bine într-o patrie unită, într-o democrație? Acesta este directorul de conștiință care alimentează contractul său social.

Kogălniceanu devine un umanist după întâlnirea sa cu Alexandru Sturdza: Studii istorice creștine și morale e cartea pe care o scrie sub influența sa, scrisă originar în franceză. Maniere politice ale lui Kogălniceanu sugerează că a scrie într-o limbă înseamnă a gândi în acea limbă: or, viziunea sa era una a spațiului în care libertatea, egalitatea și fraternitatea coexistă. Alura de legislator va prelua însă pe un filon reformist, protestant: Gans, Ranke, Humboldt sunt doar câteva nume de o reputație umanistă excepțională, pe care Kogălniceanu le întâlnește în anii săi de educație berlineză. În 1891 se definește ideologic: alege, nu este ales. Modelul german rămâne constitutiv pentru optica sa politică, în vreme ce toți colegii săi au ales moda pariziană, chiar și pentru afacerile de stat.

Liberal-monarhic, face din cele trei mari reforme ale sale nu o agendă politică, ci un program de viață. Ca reformator, e prolific. Ca partener de dialog, Eugen Simion îl deconspiră ca fiind lipsit de o puternică vocație epistolară pe care „nici n-o cultivă”. Scrie pragmatic, prea puțin din Tainele inimii. Comunică, dar nu se comunică. Momentele lui de autenticitate sunt în editoriale, în jurnalele de călătorie, în cronici. Devenirea lui Kogălniceanu e fascinantă: nu crește ca o beizadea, dar are afinități pentru cultul dandysmului. Din scrisoarea din 1/13 februarie 1837, către sora sa Helene, Kogălniceanu reiese ca fiind empatic și insensibil în același timp. Sora sa deplânge faptul că nu are o frumusețe fizică de care ar fi profitat în anii ei de tinerețe, dar Kogălniceanu o consolează că viitorul constă în „dragostea pentru patrie” și „le respect pour les lois”. Un răspuns politic la o criză sentimentală, într-o franceză excepțională, pe care a învățat-o fără să simtă că „prăpădește vremea”, ca la lecțiile de greacă și latină. Dar la douăzeci de ani se simte „un om în vârstă”. Poate de aceea și răspunsul sapiențial, nescutit de caraghios, către sora sa.

Academicianul Simion ne expune și tensiunilor morale ale gândirii lui Kogălniceanu: patria devine sensibilă la „drumeții” sau turiștii intelectuali, care fac paradă de diplome odată întorși acasă, dar niciodată nu construiesc pentru țara lor. „Chestiune dificilă”, într-adevăr. Acești autoexilați intelectual, electrizați de Occident, au făcut ca românii să creadă că „numai cele străine sunt bune”.

Obicei rămas până astăzi, în cutumele sferelor publice ale secolului XXI. Pariul lui Kogălniceanu e unul simplu, dar sensibil: cum rămâi național fără a fi străin de Europa?

Cartea Academicianului Simion este un răspuns la această întrebare. Kogălniceanu nu e un „monstru de erudiție”, dar la ce bun să fi fost, când „perfecțiunea n-a fost niciodată în lume?”

Academicianul Simion îl păstrează ca moralist, „mântuit de prejudețe”, istoric sedus de „făclia (…) criticii sănătoase”, de un „stil etic” sentimental, imun la „romanomanie” și combatant al „demoralizației” ca „filosofie a dezunirii și pieirii”. Ficțional, compune fiziologii, ceea ce, în ansamblul operei lui Eugen Simion, e un filon pentru a lega acest secol de figura lui Bălcescu, Kogălniceanu și, vom vedea, Ghica.

DIPLOMAT, UN DANDY AL POLITICII UNIONISTE: ION GHICA

Traduce lucrarea lui Schiller, Inelul lui Policrat, asumă loialitatea intelectuală pentru fiziologia mariajului, reproduce Sentenţiile lui Pascal, deși gândește ca Descartes, și înțelege că viața este pentru unii olimpiada dusă pentru a deveni „un om plăcut”, la „adunări dănțuitoare”.

Tot mai mulți „doctori sociali” colonizează intelectual societatea lui Kogălniceanu: o soluție la această decadență e să gândești „tainele inimii” ca „feluri de a întâmpina progresul”. Digresiunile din proza sa politică, istorică și literară au, probabil, ca origine, o lectură dedicată a lui Shakespeare, ceea ce impune o ipoteză de lucru seducătoare în analiza Academicianului Simion. Poate puțin Hamlet e vinovat de faptul că, într-un proiect de viață, Kogălniceanu se arată ca „om de la 1848, partizan incoruptibil al Unirii, omul reformelor capitale, liberal și democrat, nu fanatic om de partid”. Așa vrea Eugen Simion să îl reținem pe dandy-ul stoic al politicii unioniste.

Educația pariziană îl convinge că filosofia toată stă în științe, dar că politica ține de sentimentalismul libertății. Un inginer pe drumul politicii e un om de la care aștepți calcul și inovație. Noul nu înseamnă utopie: iată un motiv de discordie cu Heliade-Rădulescu. Politica lui e prudențială, diplomatică, manieristă, „nu lipsit de un anumit cinism necesar domeniului”. Acestea sunt pagini în cursul cărora Academicianul Simion se deslușește ca fiind un analist politic formidabil pentru „secolul progresului”.

Un analist politic pe care îl vedem rar, pentru că formula contractului său social este critica literară, unde democrația rațiunii și civilizația metaforei sunt supuse unor alte rigori. În ciuda pragmatismului său, Ghica nu reușește să devină deputat de Dâmbovița, Bibescu acuzându-l de legături cu rușii. Intră în viața Frăției și face din Constantinopole un stâlp care, diplomatic, n-o să cadă niciodată cât el e acolo. „Diplomatul revoluției” își scrie exilul de după 1848. Guvernator, Bey, Principe de Samos, rămâne „agentul Frăției” și speră ca prima zăpadă după mulți ani din această zonă să fie un semn de bun augur pentru politica lui. Călătoriile din Arhipelag se petrec în compania lui Bolintineanu, iar paginile lui Eugen Simion fac din această mobilitate diplomatică un mic raport către El Greco: toate aceste locuri spun ceva despre viața lui Ghica, fără a fi o geografie sentimentală. Ele sunt căi, nu drumuri, ticsite de memorii, nu de ruine. Pentru Ghica, toate aceste teritorii care și-au consumat existența sunt pământuri pe care „istoria națiunilor” le-a făcut să apară și să dispară.

Pentru Bolintineanu, „poleiul de civilizațiune” elen trece prin ruralul satului Pirgo, unde sunt „cele mai frumoase femei din toată insula”. Arbitrarea amintirilor lor de către Eugen Simion e pretextul unui jurnal sentimental cu premise politice.

EUGEN SIMION, UN AUTOR MESIANIC LA RÂNDUL SĂU

Nu trebuie să alegeți niciun proiect de viață dintre cele trei. Puteți empatiza în anumite spețe de viață cu revoluționari, alteori reformiști prudenți, și între aceștia, cu diplomați echilibrați. Între aceste trei opțiuni s-a construit și România. Sigur, un exercițiu de diplomație se impune între „doi mesianici chibzuiți și un vizionar mistic”.

Politic, fiecare dintre noi poate alege doar pe unul dintre ei. Dar uman, fiecare dintre noi iubește, scrie, se îndoiește și disperă ca oricare dintre ei. Faptul că Academicianul Eugen Simion ne-a umanizat jurnalele lor politice prin analiza lucrărilor epistolare inedite și ne-a oferit o intimitate politică fără să o fabrice, ci reconstruind-o din temelia acestor proiecte de viață, e cel mai mare câștig al acestei cărți.

O carte binevenită, într-o societate în care avem tot mai mulți vizionari utopici și tot mai mulți mesianici nechibzuiți. Critica literară românească nu ar fi avut un destin al său fără talentul lui Eugen Simion. Dar nici cultura română. De aceea, Eugen Simion e, la rândul său, un mesianic.

Eugen Simion (n. 25 mai 1933, Chiojdeanca, Prahova) este critic și istoric literar, editor, eseist, profesor universitar român, membru titular al Academiei Române. Este membru al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice (Franţa), al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Danemarca, al Academiei din Atena, al Academiei de Ştiinţe şi Litere din Serbia. A publicat peste 30 de volume de critică şi istorie literară.