2019 este anul în care România, după 12 ani de statut de stat membru al Uniunii Europene, va trebui să dea examenul europenității sale.

Citește și: Orlando opreşte jaful naţional

UE se va schimba

Și aceasta nu doar datorită faptului că România îndeplinește mandatul formal de președinție a Consiliului Uniunii Europene, ci pentru că în acest an se va tranșa, într-un fel sau altul, viitorul Uniunii Europene și, implicit, al întregii Europe.

Acest an începe cu mari schimbări pe scena politică europeană: în Germania, adevăratul hegemon al UE, era Merkel se găsește la amurg. Franța, al doilea partener important al Uniunii, se găsește frământată de o criză internă și un viitor incert. Peste tot în Uniune, euroscepticismul prinde nu doar contur, ci amenință să strice establishment-ul euro-favorabil. Iar principalul partener al Uniunii Europene, SUA, pare să se transforme în cel mai important adversar.

În același timp, Uniunea este condusă de o birocrație stufoasă, puternic ideologizată și în același timp suferindă de sciatică. Asemenea birocrației sovietice din timpul brejnevismului,  nici nu se reformează, dar nici pe alții, în speță guvernele naționale, nu lasă în locul ei. Guvernele naționale sunt ele însele slăbite de tensiuni interne, de lipsa certitudinilor și unei minime previzibilități politice și economice.

Era Trump la Casa Albă a aruncat în aer orice predictibilitate și a adăugat Statele Unite listei țărilor (Rusia, China, Turcia), unde liderul este din ce în ce mai greu de controlat, și subiectivitatea sa ia locul analizelor politice.

Prin ciripituri virtuale (tweet-uri) se modifică direcții de politică externă, se retrag armate, se ordonă atacuri de rachete asupra câte unui stat suveran, se poartă polemici cu consecințe majore. Washingtonul, Moscova, Beijingul și de curând și Brazilia (o altă putere emergentă) depind tot mai mult în acțiunea lor politică de umorile și interesele personale ale liderilor lor.

În același timp, Bruxellesul, atent pe mai departe la nevoia de a se reglementa curbura bananei, cantitatea de cofeină acceptabilă în espresso și felul în care trebuie să arate pachetele de țigări, nu are energia de a participa la dezbaterea cu privire la noua ordine mondială.  Și pare să nu aibă nici măcar o agendă.

Pe de o parte, o serie de state din Uniunea Europeană (în speță grupul de la Vișegrad) sunt foarte sensibile la propaganda americană, care de multe ori se intersectează cu cea rusească, slăbind propaganda europeană, redusă oricum la o telenovelistică ideologizată.

Țările din Vest sunt mult mai puțin sensibile la propaganda americană și, cunoscându-o, nu au nicio simpatie față de pretențiile hegemonice ale Statelor Unite.

Apoi se întâmplă și lucruri aparent curioase, dar care arată că, deși slabă, Uniunea Europeană este greu de distrus.

Eșecul Brexitului arată foarte clar faptul că oricât de eurosceptic ar fi un popor, costurile părăsirii Uniunii Europene chiar nu merită plătite. Foarte probabil, în anul 2019 vom vedea Marea Britanie rămânând, mai înțeleaptă, în Uniunea Europeană.

Unde este România?

Cam aceasta este imaginea Uniunii Europene în care România se găsește în anul 2019 și în care România va trebui să înceapă să se și manifeste odată cu anul 2019.

În anii preaderării precum și în cei 12 ani în care România a fost un membru formal al UE, țara noastră nu a făcut nimic care să o valideze ca stat membru cu drepturi și obligații depline al acestei structuri internaționale.

România nu a participat decât formal la dezbaterile europene, iar Bruxellesul nu a fost un loc în care românii să facă politică europeană, ci a fost doar un prilej pentru a internaționaliza conflictele interne și exploziile umorale din politica internă românească.

Desigur, românii au profitat de pe urma aderării la Uniunea Europeană. Însă nu și România. Plecarea din țară a milioane de români activi, profitabilă financiar pentru aceștia, a lăsat România fără energiile necesare pentru a ajunge acolo unde îi este locul firesc: de lider și putere economică regională în sud-estul Europei și în zona Mării Negre.

Aderarea la  UE ne-a ajutat ca popor, dar nu ne-a ajutat ca țară.

Însă acum România are de ales. Expresia fetișizată ce a ținut locul de doctrină și filosofie de țară: „valorile euro-atlantice”, este deja depășită și hilară: între „valorile” europene (i.e. interesele UE) și „valorile” atlantice (i.e. interesele americane), apare o distanță și o răceală tot mai mare…. cam cât Atlanticul de Nord.

Și România nu se mai poate face că nu vede acest lucru și nici nu mai poate amâna la infinit obligația de a decide pe ce va miza mai departe: pe alianța cu SUA sau pe alianța UE?

Pentru opțiunea americană avem argumentul parteneriatului strategic cu Statele Unite ale Americii, parteneriat în care România ajută economic industria militară SUA și își subordonează interesele regionale celor americane, în schimbul promisiunii solemne că, în cazul în care România ar fi atacată de Rusia sau de Iran, Statele Unite vor reacționa cu fermitate și ne vor lua apărarea.

Acest parteneriat strategic a provocat reacții marțiale în societatea românească,  lucru ajutat de un anumit tip de propagandă. De multe ori ai senzația că în țara noastră tot ce se face trebuie subordonat unui singur scop, apărarea în fața unei presupuse amenințări rusești.

Chestiunea regimului vizelor americane pentru cetățenii români, discriminatorie în raport cu regimul vizelor pentru alți cetățeni europeni, problema serioasă a participării trupelor românești la operațiuni militare ale SUA, lipsa unor investiții serioase americane în România, care să compenseze și să răsplătească războiul rece cu Rusia, dar și ingerința ambasadei SUA în chestiuni de politică internă și de morală în societatea românească au fost privite toate ca un soi de obligație civică a României și românilor față de aliatul, care în marea sa mărinimie este dispus să ne apere în eventualitatea unui atac rusesc.

Autoritățile politice românești devin astfel ca niște personaje din romanul „Deșertul tătarilor” al lui Dino Buzzati:  ofițeri de la frontiera marelui Imperiu, antrenați să aștepte până la bătrânețe și moarte o amenințare care nici nu mai știm cu precizie dacă e reală sau dacă mai vine.  Aceasta în timp ce autoritățile țărilor vecine, la fel de expuse amenințării rusești, o eludează făcând afaceri și având relații pe cât se poate mai bune cu Rusia.

Cine greșește?

Noi? Sau maghiarii, sârbii sau bulgarii? Și acestei întrebări va trebui să îi răspundem.

Pentru opțiunea europeană avem argumentul tratatelor care oferă României posibilitatea de a negocia, de a vota, de a exercita dreptul de veto și, implicit, de a își negocia dreptul de vot și de veto conform cu propriile sale interese. Însă acest argument este, după 12 ani de la aderarea la UE, mai degrabăc un argument teoretic.  România nu a folosit încă în mod constant, coerent și eficient

toate instrumentele aflate la dispoziția sa din calitatea de stat membru.

Mai grav, la Bruxelles nu suntem deloc înțeleși. Europarlamentarii români care cer sancționarea României din pricina faptului că au pierdut alegerile la ei acasă, felul în care statul nu negociază și timiditatea autorităților românești în relația cu cele europene lasă impresia puternică că România nu este un partener serios și nici măcar unul stabil.

Oricât ne-am dori, nu există o a treia cale pentru România.

Țara noastră nu are energiile interne pentru a negocia poziția sa în alianțele în care ne găsim, deci este nerealist să ne gândim la o Românie care ar putea să își găsească singură locul în lume.

Nici speranța puținilor rusofili români că ar fi posibilă o alianță cu Rusia nu este posibilă.

Rusia, din păcate pentru ambele părți, nu poate vedea în România un partener serios, pragmatic și previzibil după ani în care, alături de Polonia și de țările baltice, s-a aflat în fruntea curentului rusofob din Europa.  Desigur, logica războiului rece ar trebui depășită, dar România nu o va putea face decât fie din interiorul unei Uniuni Europene, care va trebui să găsească o înțelegere cu marele ei vecin de la Răsărit, fie alături de Statele Unite, care va trebui să accepte la un moment dat că asmuțirea câinilor războiului ajută doar industria de război, dar nu și lumea.

Cert este că  2019 este anul în care politicienii, politologii și toți oamenii care doresc binele țării lor trebuie să înceapă să gândească serios și responsabil ce vor de fapt să facă cu România. Să începem deci să gândim…