Jurnal Floriana Jucan. Muzeul unei decorații

Onoarea din Legiune 20 februarie 2011

Joi a fost o zi perfectă de primăvară pariziană, în care mi-am parfumat privirea cu mirosul zambilelor din care Jeff Leatham a făcut încă unul dintre incredibilele decoruri florale ale celui mai frumos hotel din Paris, am savurat un petit déjeuner cu croasant şi cappuccino, am vizitat Muzeul Legiunii de Onoare împreună cu un bărbat care mă iubeşte de ani şi va continua să o facă până la sfârşit, donator al Muzeului, şi am încheiat ziua cu un dinner rafinat, pe terasa de la Costes, împreună cu două prietene.
 

După ce am vizitat şi Muzeul Legiunii de Onoare, am iubit şi mai mult Franţa, întristându-mă pentru dimensiunea tot mai mică, la scară istorică, pe care ţara mea şi-o revendică în lume.

Pe două etaje, în spatele unor vitrine perfect curate, stau mii de ordine şi decoraţii nu doar ale Franţei, ci ale tuturor ţărilor. O adevărată expoziţie de bijuterii, care cred că i-au inspirat pe marii creatori ai unor case precum Graf sau Henry Winston.

Creat imediat după Primul Război Mondial, muzeul a fost inaugurat în 1925, iar din 1932 găzduieşte şi ordinele străine. A fost extins în 1972, datorită lărgirii colecţiei de ordine şi distincţii, considerată cea mai mare din Europa.
Bărbatul care mă însoţeşte a donat el însuşi câteva ordine iraniene, cumpărate la licitaţii ce au avut loc chiar în România. Numele lui figurează printre cei cărora li se mulţumeşte în fiecare publicaţie a muzeului, dar şi printre cei cărora preşedintele Franţei le-a dăruit o Legiune de Onoare.

„Călătorim” amândoi din vremea Ordinului Sfinţilor Ioaniţi, fondat după prima cruciadă pe Pământul Sfânt, prin toate etapele pe care cavalerii de Malta le vor parcurge de-a lungul istoriei, prin vremea Ordinului Crucii Sfântului Mormânt la ordinele regale ale Sfântului Mihail, al Sfântului Spirit, al Sfântului Louis, creat în 1693 de Ludovic al XIV-lea, până în 1802, când este evocată, pentru prima dată, înfiinţarea unui ordin care să reunească civili şi militari sub aceeaşi recunoaştere.

Stăpânind peste o naţiune epuizată de războaie, Napoleon Bonaparte propune Consiliului de Stat înfiinţarea unei distincţii care să poată fi oferită şi celor mai bravi soldaţi, dar şi celor mai luminaţi savanţi. În ciuda rezistenţei iacobinilor, proiectul va fi adoptat de Tribunat şi apoi de Corpul Legislativ, cu 166 de voturi din 276.

Numele distincţiei a fost inspirat de Roma antică, în timpul căreia războinicii erau numiţi „Honorati”.

În privinţa cuvântului „legiune”, acesta era ataşat corpurilor militare care constituiau elita armatelor romane.

Noua instituţie a „legiunii de onoare” se dorea a fi destinată pentru a reuni curajul militarilor cu talentele civililor, ambele categorii formând baza noii societăţi aflate în slujba patriei.
„Dacă vom face distincţie între bărbaţii în haină militară şi cei în haină civilă, vom stabili două ordine, când noi avem, de fapt, o singură naţiune”, le va spune Napoleon membrilor Consiliului de Stat.

N-am să intru în detaliile organizării marelui Consiliu al Legiunii de Onoare, întrucât sunt chestiuni mult prea tehnice şi de interes focusat al istoricilor, mai degrabă, decât al cititorilor care mă însoţesc în călătoriile mele.

Se cuvine însă descrierea ei. Legiunea de Onoare este o stea cu cinci braţe duble, legate între ele prin lauri, purtând în centrul său efigia fondatorului, Napoleon, în timp ce pe spate sunt inscripţionate cuvintele „Onoare şi Patrie”.

În timpul primului imperiu se disting patru forme ale acestei distincţii, urmând apoi ca, în funcţie de regimul politic, monarhie sau republică, legiunea să fie inscripţionată cu o coroană regală, cu imaginea regelui sau cu titlul „Republica franceză”.

Există mai multe grade ale Legiunii de Onoare: Cavaler, Ofiţer, Comandant, Mare Ofiţer, Mare Cruce şi Mare Maestru.

Printre primii civili care au primit această înaltă distincţie se numără Cuvier, Monge, Chaptal, David, Houdon sau Dominique Vivant Denon, directorul general al muzeelor în vremea lui Napoleon, a cărui statuie, dacă vă amintiţi, tronează pe esplanada din faţa intrării Luvrului.

Numărul străinilor care vor căpăta această decoraţie, mai ales din mâna împăratului Bonaparte, va fi destul de restrâns. Ea va fi destinată, oricum, în general, capetelor încoronate, şefilor de stat, prinţilor, miniştrilor, ambasadorilor şi unor personalităţi civile recunoscute pentru meritelor lor de excepţie.

Compozitorul italian Paesiello, poetul Göethe şi Chateaubriand s-au numărat printre acestea din urmă.

Prima femeie căreia i s-a decernat Legiunea de Onoare a fost văduva Brulon, Angelique Duchemin, în 1851. Au urmat apoi şase femei, dintre care majoritatea erau membre ale unui ordin religios, fiind recompensate pentru grija faţă de bolnavi şi de dezmoşteniţi.

Rosa Bonheur a fost decorată, în mod excepţional, de împărăteasa Eugenie, în timp ce George Sand a refuzat decoraţia. În 1900 nu erau decât 47 de femei care aveau dreptul să poarte la corset această stea.
„Legiunea de Onoare” va reflecta istoria naţiunii franceze cu paginile sale de glorie şi de umbră.

Pe un ecran aşezat lângă vitrinele cu decoraţii, se succed imaginile unor francezi care au schimbat ţara prin descoperirile şi aportul lor la viaţa culturală şi economică: Pierre Curie – care va refuza din modestie decoraţia – Edisson, fraţii Lumière, Louis Renault, Andre Citroën, Lamartine, Victor Hugo, Pasteur sau Sarah Bernhardt.

De-a lungul a peste două secole de existenţă, Legiunea a primit în rândurile sale un milion de cetăţeni. Dacă e mult sau puţin, trebuie să calculăm în funcţie de cifrele demografice de astăzi ale planetei. Recensământul acestor cavaleri ai timpurilor moderne corespunde unui cumul de virtuţi aduse unei singure naţiuni. Steaua atârnată de panglica roşie adună servicii eminente, talentul şi curajul de care Franţa este mândră.

Deviza ordinului Legiunii de Onoare este „Onoare şi Patrie”. Prima datorie a unui „legionar” este aceea de-a se arăta fidel acestei devize simbolice şi morale. Dar ce este onoarea? „Este o forţă interioară, animată şi trezită de datoria care ne poartă uneori dincolo de ceea ce este prescris.” Acestei definiţii date de un scriitor puţin cunoscut, Saint-Fox, îi putem adăuga că onoarea este, de asemenea, stima glorioasă pe care o acordăm virtuţii, curajului şi talentului.

„Legiunea de Onoare” reuneşte bărbaţi şi femei care, inspiraţi de această forţă interioară, merită gloria.

Pe lângă diferitele forme luate de-a lungul vremii ale celei mai cunoscute decoraţii franceze, muzeul găzduieşte cadouri imperiale cum ar fi cele două pistoale pe care Napoleon i le-a dăruit împăratului Alexandru I al Rusiei, în 1808 sau vasul din porţelan de Sevre şi bronz oferit de împărat prinţului Eugene.

O colecţie impresionantă de ordine şi decoraţii internaţionale reuneşte „Placa de Mare Cruce a ordinului regal al Olandei”, „Insigna de cavaler al Ordinului Coroanei de Westfalia”, medalii militare, comemorative sau de campanie din aproape toate regatele şi ţările lumii.

Am descoperit astfel şi decoraţii româneşti din vremea Regelui Carol, precum şi ordinul „Steaua României”.

Alături de Muzeul Manuscriselor, Muzeul Legiunii de Onoare este unul dintre cele mai frumoase şi mai pline de istorie glorioasă pe care le-am vizitat vreodată.

Am ieşit dorindu-mi ca şi ţara mea să aibă în fibra ei naţională mândria de-a le arăta celor care o vizitează câte simboluri ale virtuţii are şi câţi români senzaţionali o demonstrează. Din păcate, doar câteva zile mai târziu, când am sărbătorit 135 de ani de la naşterea sculptorului Constantin Brâncuşi, n-am văzut pe niciun program tv vreun omagiu adus acestui român cu care ne place să ne lăudăm, dar pe care am uitat să-l omagiem. Aceasta este diferenţa dintre România şi Franţa. ŞI aceasta.

M-am aşezat pe scările din faţa Muzeului D’Orsey, aflat chiar vizavi de cel pe care tocmai îl vizitasem, şi am fixat îndelung chipul pictat al lui Napoleon care trona pe peretele Muzeului Legiunii.
Iubesc grandoarea acestui corsican a cărui legendă face istorie şi astăzi în Franţa şi în lumea întreagă. În stânga, de pe un afiş imens, trona un Autoportret al lui Van Gogh. Mi-am amintit suferinţa din timpul vieţii şi sfârşitul său tragic. Până la urmă însă, iată cum valoarea te răzbună nu în timpul câtorva zeci de ani ai vieţii, ci în timpul eternităţii postume.

Las în urmă două muzee ale Franţei şi mă-ndrept, de-a lungul Senei, spre Champs Élysées. Îmi dau seama că această ţară este ea toată un muzeu în aer liber.

O iubesc atât de mult, şi totuşi… biata mea ţară, trista şi prea îndurerata mea ţară mă cheamă, ca şi cum i-ar fi nespus de dor de mine. Şi nici eu nu pot fără ea.