Unul dintre Părinții duhovnicești ai vremii de acum, Macarie, Episcopul de Hristopoulis, consemnează cu simplitate, într-o frumoasă carte despre Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (Doamne și Stăpânul vieții mele. Texte de trezire sufletească, Ed. Egumenița, 2017, 125 pg.) : „Putem fi lipsiți de multe în această viață, dar moartea nu ne-o poate lua nimeni. Și când conștientizăm că nu mai există nimic pentru noi, atunci, în loc să ne întoarcem în haosul deznădejdii și depresiei, să încercăm să ajungem la bucuria și libertatea inexistenței. Să dorim inexistența, care ne încape pe toți și din care nimeni nu ne poate scoate, decât numai Dumnezeu”
Citește și GAFĂ la Vatican. Biserica Catolică i-a greșit numele lui Iisus
Dinaintea depresiei generalizate în care lumea se zbate (peste 300 de milioane de oameni sunt marcați de acest sindrom) soluția Iubirii Întrupate apropie sufletul hămesit din lipsă de dragoste de Cel care este Iubirea care se dăruiește.
Autorul citat de noi scrie: „Dragostea nu menține echilibre, este revoluționară și transcendentă. Iubim pentru a ne mântui. Iar când iubesc, îl las pe celălalt să biruiască. Biruința celuilalt devine a mea. Astfel trăiesc în chip absolut pacea sufletului și certitudinea minunii. Căci dragostea pe toate le izbutește, nu osândește, nu compară, nu judecă. Dragostea mereu se străduiește. Niciodată nu renunță” .
Dacă suntem afectați în nădejdea Învierii, aceasta vine din atacul la rezistența noastră dinaintea urâtului, morții, hidoșeniei, ca mod de viață. Propusă și acceptată uneori ca viață.
Citește și CIFRELE LUI IISUS
Înainte de a ne vindeca de moarte, Hristos ne vindecă de hidoșenia unei astfel de vieți care se hrănește din depresii și se prăbușește în neființă. Din nevoia de a ne trăi iubirea se naște rezistența, încăpățânarea întru Împărăție, către care ne cheamă Hristos Domnul când ne spune că ea „se ia cu asalt”.
Avem însă de ținut minte, și iar am să folosesc textul Episcopului Macarie, câteva lucruri fundamentale: „Dragostea este un cuvânt care se folosește zilnic mai des ca oricare altul. Însă a fost atât de deformat și pervertit încât este cu adevărat impresionant cât de mult se poate modifica un termen atât de esențial. Despre dragoste vorbește orice om necredincios, pătimaș și egoist, cel ce a călcat pe cadavre pentru a se ridica, cel ce nedreptățește, urăște și se răzbună. Fiecare dintre aceștia- în categoria cărora putem aparține și noi- construiește și folosește pentru dragoste o definiție proprie. Este, desigur, lesne de înțeles că acela care nedreptățește nu poate vorbi despre dragoste. Iar cel care urăște, fie și măcar un om, nu se poate liniști cu gândul că-l iubește pe Dumnezeu, de vreme ce acest lucru, după mărturia Evanghelistului iubirii ( I Ioan 20) și a Sfinților Părinți ai Biserici, este imposibil. Dragostea creștinului este încercată în relația cu oamenii și în viața cotidiană. Nu este o teorie înaltă, ci conține și elementul practic” și de aceea, zice el, „…toate virtuțile sunt creștine și purtătoare de roade în funcție de gradul în care exprimă dragostea și participă la ea”.
De aici exercițiul de dragoste și nădejde pe care-l propune Învierea. Din experimentarea redobândirii omeniei noastre destructurate de umanisme ieftine și de pripas și reașezarea în temeiul iubirii se poate renaște Învierea noastră, început fiindu-i Învierea Domnului Hristos. Spre aceasta ne cheamă prăznuirea aceasta. Mereu un nou început de lucrare cu sine. Întru Înviere!
Articole Similare
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
