Crucea-Sfârșit și Început. Cel mai rău lucru pe care l-au putut face oamenii a devenit ocazia pentru Dumnezeu să facă tot ce e mai bun pentru ei

„S-a isprăvit!” În Vinerea Mare s-a sfârșit. Călătoria, viața, alergarea, lucrarea. Acolo, la Golgota, pe Cruce.

• La arme, soldați: Nicușor Dan trimite statul român pe TikTok să combată dezinformarea
• Miruță, învins de CNAIR la Curtea de Apel București
• Joe Biden a dat în judecată Departamentul de Justiție al SUA
• Patria Prima a făcut plângere penală, în baza Legii Vexler, împotriva Asociației Dexonline care a promovat online transformarea cuvântului „CREȘTIN” în „CRETIN”
• Deputații au votat interzicerea înstrăinării acțiunilor deținute de stat la companiile și societățile naționale

Crucea este oglinda în care se reflectă răutatea umană care a pătruns în Eden. Acolo, în grădina în care Dumnezeu „a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare şi pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului”( Geneza 2:9).

Adam și Eva în Grădina Raiului de Wenzel Peter, Musei Vaticani

Căderea începe sub copacul plasat în centrul grădinii create de Dumnezeu – al cunoașterii binelui și răului-, cu o privire, când întâia femeie, Eva, răspunde inivitației Șarpelui seducător. Atunci și acolo am pierdut Paradisul, separându-ne de Dumnezeu prin păcatul neascultării, al sepărării, al mândriei de a fi „ca Dumnezeu”( Geneza 3:5).

Întreaga istorie consemată în Sfintele Scripturi ne dezvăluie consecințele Căderii. Pierdere, moarte, durere, suferință, trudă.

Proiectul uman început în Eden continuă în Ghetsimani, în fața Sinedriului și a lui Pilat, și se sfârșește la Golgota cu un alt copac, pomul crucii.

Ce altceva este  Crucea pe care a atârnat trupul Mântuitorului decât oglinda în care se reflectă răutatea umană? Căci L-a răstignit pe lemn nedreptatea, mărturia mincinoasă, delațiunea, ura, mânia, ostilitatea, setea de sânge. Iar prin rănile Lui au pătruns toate păcatele noastre, toate fărădelegile, toată răutatea și violența.

În Vinerea Mare privim copacul Crucii și vedem că suntem specialiști în distrugerea vieții umane. Îi distrugem pe alții, ne distrugem pe noi, distrugem lumea.

Răstignirea, Fra Angelico

Imaginea trupului gol al Mântuitorului atârnând pe lemn, plin de răni sângerânde, sfidează logica omnipotenței lui Dumnezeu. Acolo, pe Cruce, Domnul nostru Iisus Hristos nu a întors asupra noastră răutatea, ci a întors și celălalt obraz pentru fi scuipat și batjocorit. Nu a întors furia asupra noastră, ci s-a opus furiei cu iertare: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!”.  Iar urii i-a răspuns cu iubire: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16)

Vinerea Mare este despre certitudinea morții care ne zguduie din temelii. „Pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat” (Matei 27:51).

Coborârea de pe Cruce, Peter Paul Rubens

Privim trupul neînsuflețit, cuprins de moartea rece, lipsit de sfințenie, în stare de descompunere. Căci Dumnezeu nu a pătruns prin întrupare doar în lumea noastră, ci și în rănile noastre și moartea noastră.

În fața morții celui drag – fiu, fiică, soț, soție, mamă, tată, frate, soră, prieten – căci fiecare dintre noi trece prin Vinerea Mare-, inima ne este grea de durerea piederii, a despărțirii.

Acolo, la Golgota, la Cruce, o mamă și-a pierdut fiul, ucenicii și-au pierdut liderul, unii au pierdut cel mai bun prieten. Marea provocare din Vinerea Mare este cum răspunde credința în fața certitudinii morții pe care o vede în față.

Sâmbăta Mare este ziua tăcerii apăsătoare, a incertitudinii în fața pierderii și durerii, a nesiguranței în mijlocul circumstanțelor dificile. Este ziua în care ne asumăm greutatea morții Lui Hristos, povara pierderii și a absenței. Căci trupul Lui zace gol în mormânt.

Putem trăi sâmbăta cu regretul cuvintelor rostite și nerostite, al răului făcut și al binelui lăsat nefăcut, al neiertării și neiubirii.

Apostolul Pavel a mărturisit: „Eu știu că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea, întrucât voința este prezentă în mine, dar nu și înfăptuirea a ceea ce este bun. Căci nu fac binele pe care vreau să‑l fac, ci chiar răul pe care nu vreau să‑l săvârșesc! Dacă eu fac ceea ce nu vreau, atunci nu eu sunt cel care înfăptuiesc aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc deci următoarea lege: când vreau să fac binele, răul este prezent în mine.” ( Romani 7:18-21). 

Putem trăi Sîmbăta Mare cu povara vinovăției, cu disperare în fața necunoscutului, cu întrebări și îndoieli.

E ziua în care pare că întreg universul și Creatorul deopotrivă tac. Pare că Dumnezeu ne-a abandonat, a renunțat la proiectul uman. Este ziua în care ne întrebăm ce face Dumnezeu Tatăl când Fiul Său zace într-un mormânt.

Putem trăi Sâmbăta Mare așteptând în fața mormântului, animați de speranță, de nădejdea revederii, veghind în fața mormântului, pentru a nu rata miracolul Învierii. Fiecare alege cum să trăiască în Sâmbăta Mare, ziua care separă moartea de Înviere, promisiunea Învierii de împlinirea ei.

Duminica Învierii aduce bucurie nemărginită celor care au așteptat și sperat în Sâmbăta Mare. Este ziua când, după ce-au văzut moartea, văd împlinirea promisiunii Învierii. Este ziua în care vedem cum proiectul uman al distrugerii și morții a fost transformat prin planul divin.

Trupul rănit al lui Hristos în Vinerea Mare este icoana a ceea ce ne facem unii altora, nouă înșine și lumii. Trupul Înviat în Duminica Învierii este icoana răspunsului lui Dumnezeu la toate răstignirile noastre.

Prin trupul Lui au intrat în Vinerea Mare păcatele, răutatea și moartea noastră, iar în Duminica Învierii prin rănile Lui a curs numai iubire, iertare și viață veșnică.

Vinerea Mare a sfidat logica ominpotenței lui Dumnezeu. Duminica Învierii a sfidat puterea lui Pilat.

Îngerii au încălcat legea și au rupt pecetea oficială a guvernatorului roman. Este ziua în care două autorități se ciocnesc: autoritatea romană a lui Pilat și autoritatea lui Dumnezeu. Este ziua triumfătoare în care Dumnezeu a restaurat omul căzut.

Cele trei Marii la Mormânt, Giovanni Battista Gaulli Foto The Fitzwilliam Museum, University of Cambridge

O altă femeie, Maria Magdalena, ea însăși o femeie restaurată de Mântuitor, așteptând în fața mormântului, plângând, va răpunde de data aceasta chemării lui Hristos-  „Rabunni!”- și va duce mai departe vestea Învierii: „L-am văzut pe Domnul!”

Crucea ne transformă. Cel mai rău lucru pe care l-au putut face oamenii a devenit ocazia pentru Dumnezeu să facă tot ce e mai bun pentru ei.

Suferința Lui a dat sens suferințelor noastre, conectându-ne durerea noastră cu durerea altora, conectându-ne cu însăși durerea lui Dumnezeu.

Fiecare cruce din viața noastră ne zdrobește. Pe drumul crucii, fiecare rană, durere, pierdere, umilință, suferință, lacrimă zdrobește puțin câte puțin din eul nostru ca să-I facem loc în noi pentru a ne asemăna cu El. „Trebuie ca El să crească și eu să mă micșorez”( Ioan 3:30).

Fiecare frângere din viața noastră ne învață lecția lepădării de sine. „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-și scape viața o va pierde, dar oricine își va pierde viața pentru Mine o va câștiga. Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”(Matei 16:24-26).

Fiecare rană pe care o producem altora ne învață lecția iertării. Fiecare rău pe care-l facem ne învață lecția pocăinței și a iubirii necodniționate a lui Dumnezeu. Fiecare păcat ne învață lecția harului nemărginit al lui Dumnezeu. Însă toate aceste lecții le vom fi învățat atunci când ne vom fi întâlnit cu adevărat cu Domnul nostru. Și vom împărtăși altora prin cuvinte sau fără cuvinte, cu gesturi sau prin trăirea noastră: „El e viu”. „L-am văzut pe Domnul!”

Fără călătoria pe drumul crucii – înfruntarea propriei neputințe-, nu înțelegem nimic nici despre natura lui Dumnezeu, nici despre natura sufletului uman.

Hristos a Înviat!