Noi vorbim, nu gândim

Vă plac pisicile, cărţile comice, oamenii vulnerabili, dulciurile, Mark Knopfler, David Gilmour, Steve Perry, fotbalul și echipele care ştiu să piardă graţios şi brutăriile franţuzeşti. În mod curios, mai găsiți (destul) timp şi pentru a comenta pe marginea meciurilor de fotbal la Digi Sport sau în „Gazeta Sporturilor”, pentru a coordona colecția „Râsul lumii” de la Humanitas, dar şi pentru a scrie noi cărți inspirate din neasemuitul cotidian. Cât de tristă este viața unui autor contemporan de scrieri umoristice?

Dacă aş începe să-mi plâng pe umăr, aş fi mai caraghios decât cei pe care-i prind în insectarul imposturii. Viaţa mea nu e deloc tristă. Nici ca trăitor în Bucureşti, nici ca autor de literatură (uneori) umoristică. E adevărat, oraşul în care-mi duc zilele face obligatoriu recursul la umor. E un oraş-dinamită, deopotrivă iritant şi seducător, murdar şi muzical, înrăit şi prietenos, oricât ar părea de straniu. Ce-i drept, contează enorm felul cum îl priveşti. Altfel, m-aţi rezumat bine în deschiderea dialogului, dar simt nevoia unei ajustări. Timpul rezervat cititului îl depăşeşte pe cel alocat meciurilor. Nu sunt doar iubitor, ci şi editor de carte. Prin urmare, pagina scrisă mă însoţeşte mult mai des decât pasa cu călcâiul. Citesc o sută de pagini pe zi. În rest, simt că aparţin oraşului, fără ca el să-mi aparţină neapărat. Sunt mai degrabă relaxat decât acru-inclement şi mă bucur că pot să lucrez în domeniile în care voiam să mă instalez de mult.

Nu încerc să le plac tuturor,e un lucru nu doar imposibil, ci şi antipatic

Cărțile dumneavostră se citesc „pe nerăsuflate, printre hohote de râs şi crize de depresie” – cum ar spune amicul dvs. Andrei Pleșu. Ați avut vreodată temerea că, din pricina succesului rapid și constant de care s-au bucurat volumele dvs., ați putea fi etichetat drept un scriitor facil/frivol?

Vedeţi ce înseamnă prevederea? Am avut grijă să mă autodiminutivez chiar de la răspunsul precedent. Cine vrea să mă ştampileze ca pe un autor facil sau frivol e liber s-o facă, nu mă simt în pericol. Şi nu-mi vine să pun semnul egal între succes şi caracterul facil al unei cărţi. De pildă, „Despre îngeri” nu mi s-a părut o carte facilă. Iar odată ajuns aici, trebuie să ajustez din nou. Andrei Pleşu nu e „amicul meu”, deşi mi-ar plăcea, nu-i vorbă. Domnul Pleşu mi-a făcut onoarea să-mi prefaţeze o carte, să vorbească la două lansări ale cărţilor mele şi să scrie despre aceste cărţi. Am văzut în asta o încurajare din partea lui şi o formă de afinitate, nimic mai mult. Suntem în raporturi cordiale, însă deocamdată n-am urcat pe treapta prieteniei. Sigur, nu-i târziu. În al doilea rând, nu toate cărţile mele se citesc râzând cu gura până la urechi. Aşa sper, cel puţin. „Efemeriada”, o carte tristă din toate punctele de vedere, a fost un rateu, însă am scris cel puţin trei romane care ies din perimetrul comicului: „Cu inima smulsă din piept”, „Fluturele negru” şi „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri”. Tonalitatea lor nu seamănă deloc cu tonalitatea din „Bazar bizar”, „Ghidul nesimţitului” sau „Balul fantomelor”, ca să nu mai spun de cele patru volume de neghiobii băştinaşe. Revenind, nu mă simt suficient de ipocrit ca să spun că mi-e indiferent succesul. Nu mi-e deloc indiferent. Aş vrea să mă cumpere milioane de cititori, dacă s-ar putea. E adevărat, n-aş fi dispus la concesii pentru aşa ceva. Nu mi-aş malforma scrisul şi n-aş încerca să le plac tuturor. E un lucru nu doar imposibil, ci şi antipatic.

Care este cea mai dragă carte pe care ați scris-o și cea mai dragă traducere? Dar cartea pe care v-ați fi dorit să o scrieți dumneavoastră?

E complicat să încerc un răspuns. Şi asta fiindcă am o priză tot mai slabă la superlativizări, ierarhii şi clasamente. Pot să spun totuşi că, în afară de „Efemeriada”, mi-s dragi toate cărţile pe care le-am scris. Mi se pare că „Bazar bizar” e cea mai reuşită, iar „Fluturele negru”, „Cu inima smulsă din piept” şi „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” au anumite merite. În orice caz, sunt ecranizabile, după părerea mea. La capitolul traduceri, pun pe primele locuri „O istorie a lumii în zece capitole şi jumătate” şi „Puls” de Julian Barnes, „Casa somnului” de Jonathan Coe, „Mincinosul” de Stephen Fry şi „Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea” de John Steinbeck. Asta ca plăcere a meşteşugului. Traducerea cea mai grea a fost, detaşat, „Copiii din miez de noapte” de Salman Rushdie. În ce priveşte cartea pe care mi-ar fi plăcut s-o scriu, vă dezamăgesc: nu am aşa ceva. Nu sunt invidios pe scrisul sau pe talentul altora, nu simt că mi-ar fi stat bine în postura de autor al romanului X sau Y. Asta nu înseamnă că nu am cărţi pe care le-aş reciti cu nesaţ. Dacă acolo bătea întrebarea dumneavoastră, pot să exemplific prin „Manualul canibalului” al lui Carlos Balmaceda. Ca să mă opresc la un titlu.

„Noi vorbim, nu gândim”, acest volum doldora de intervenţii dure la gleznele firave ale limbii române, poate fi considerat o radiografie a actualei societăți românești. Cum v-a venit ideea de a aduna la un loc „perlele” răsunătoare ale diverselor „vedete” dâmbovițene?

Ca editor şi coordonator al colecţiei „Râsul lumii”, am ajuns să citesc şi să traduc din DesMacHale, un irlandez care a publicat multe volume de vorbe de duh, peste douăzeci. Asta se întâmpla cu un deceniu în urmă. În antologiile lui, raportul dintre umorul voluntar şi cel involuntar era de 90 la 10. Eu am inversat procentele şi am mizat în principal pe umorul fără voie, pe inepţia barocă, pe siluirea nepedepsită a limbii, pe luftul neuronal. Nu de alta, dar oferta autohtonă era uriaşă. Pe de altă parte, cărţile acestea ar putea să livreze cititorului din anul 2045 un portret al României surprinse de valurile tranziţiei. O Românie gângavă şi pitorească, fermecătoare şi zgomotoasă, ambiguă şi derutantă. O Românie capabilă să vrăjească şi să consterneze cu aceeaşi uşurinţă.

În anii ’90, românii așteptau cu sufletul la gură cele cinci minute zilnice de „Doar o vorbă să-ți mai spun” ale charismaticul George Pruteanu. Astăzi îl avem pe Radu Paraschivescu cu alte cinci minute – „Pastilă de limbă”, duminica, de la ora 19.55, pe Digi 24. Am observat că românii, în ciuda faptului că au de furcă cu propria limbă, pe care o schingiuiesc fără nicio remușcare, gustă cu nesaț astfel de emisiuni. Care e explicația?

Am încercat fără succes să desluşesc resorturile de care vorbiţi. Mi se întâmplă să mă oprească pe stradă oameni care mă felicită pentru emisiune şi care, în două fraze, comit trei greşeli („care” în loc de „pe care” e cea mai răspândită). Asta mă nedumereşte un pic. Nu ştiu ce anume explică interesul pentru „Pastila de limbă”. Poate stilistica ei, din registrul ironiei bonome. Poate faptul că nu vreau să ţin seminarii sau predici. Poate dorinţa spectatorilor de-a vedea în ce măsură un om care vorbeşte despre fotbal pe un post TV poate vorbi despre pleonasme pe postul învecinat. Sau poate câte ceva din fiecare. Iar plasarea mea în siajul lui George Pruteanu e absolut firească. În fond, facem cam acelaşi lucru – fiecare cu mijloacele lui. Dincolo de cultura lui, George Pruteanu era un fachir al vervei, un exploziv, un torenţial şarmant (mă refer strict la „Doar o vorbă…”) şi nestăvilibil. Eu sunt ceva mai aşezat, mai bănăţean, mai ursuleţ.

La ce carte lucrați în prezent?

Sunt în plină scriere a unei cărţi care se intitulează „România în zece gesturi” şi pe care îmi propun, cu amabila complicitate a Celui de Sus, s-o lansez în noiembrie, la Târgul de carte Gaudeamus. Îngăduiţi-mi totuşi să mă opresc aici cu dezvăluirile.

„Întorci și al doilea obraz, și pe al treilea, și pe al patrulea, dar la un moment dat nu mai ai obraji și trebuie să reacționezi.” (Liviu Dragnea), „Dacă ne uităm atent la investiții, vedem că nu sunt. Sau nu sunt mari. Sau sunt mici.” (Mircea Geoană), „Copilul meu a știut ce înseamnă pedofilia de la trei-patru ani.” (Monica Tatoiu), „Un pas în fund este un șut înainte.” (Nicolae Guță), „Să vedem ce vrea Dumnezeu cu noi, dar asta după un scurt moment publicitar.” (Dan Diaconescu), „Viața e frumoasă, dar merită trăită.” (Gheorghe Hagi) – extrase din „Noi vorbim, nu gândim”, de Radu Paraschivescu. Volumul, o nouă colecție de  perle pe care Paraschivescu o aruncă pe piaţă pentru a atrage atenţia asupra exprimării în spaţiul public românesc, vine după alte trei culegeri de acest fel: „Fie-ne tranziţia uşoară” (perle româneşti) – 2006, „Mi-e rău la cap, mă doare mintea” (noi perle de tranziţie) – 2007 şi „Muşte pe parbrizul vieţii” (nou catalog de perle) – 2009.