Cronica unor SIMULĂRI anunțate. Mi se par cel puțin suspecte unele declarații oficiale, venite dinspre minister, din care rezultă, fără nicio urmă de îndoială, că simularea examenelor naționale s-a desfășurat în condiții normale

Nu m-am gândit niciodată că voi parafraza numele filmului regizat de Francesco Rosi sau titlul nuvelei scrise de Gabriel Garcia Márquez într-un articol despre ceea ce părea a fi un episod firesc al unui sistem de educație: SIMULAREA EXAMENELOR NAȚIONALE.

• Înalta Curte trage un semnal de alarmă la CCR: Măsuri aberante care lasă românii de rând fără apărare
• ÎCCJ sesizează CCR în legătură cu ultimele modificări aduse Codului de procedură penală
• Bolojan atacă PSD și explică de ce proiectul reactoarelor modulare are probleme
• PSD, PNL, USR și UDMR au căzut de acord pe legea salarizării
• Nicușor Dan intervine în scandalul transparentizării finanțării ONG-urilor

În ciuda efortului de a nu descrie în termeni dramatici realitatea care s-a consumat în școli în urmă cu câteva zile, nu pot să nu remarc faptul că și acest eveniment a reușit să polarizeze cel puțin comunitățile direct implicate: corp profesoral, sindicate, părinți, elevi, inspectorate școlare, minister.

Nu despre relevanța subiectelor care au fost date voi scrie acum și nu voi face nici predicții referitoare la rezultatele pe care le vor obține tinerii, deși ele vor fi cu certitudine un indicator important în relația directă profesor-elev. Va fi însă cu siguranță timp pentru ca, din nefericire, un întreg sistem, care nu mai apără de mult educația, să producă statistici irelevante sau iritante supraevaluări ale competențelor pe care tinerii le probează în cadrul unor examene care și-au pierdut de mult relevanța științifică.

„Cronica unor SIMULĂRI anunțate” poate fi despre drama unor dislocări sociale marginale, despre responsabilitatea sau iresponsabilitatea socială individuală sau chiar colectivă, despre pierderea sau câștigarea onoarei într-o comunitate educațională ce resimte tot mai mult criza identității și a autenticității. Nu cred că suntem în măsură să-i judecăm  pe ceilalți, probabil de multe ori nici nu avem dreptul să o facem, dar, cu siguranță, toți trebuie să recunoaștem și să numim nefirescul faptelor, inconsistența deciziilor sau inconsecvența atitudinii.

Trebuie să recunosc de la început că sunt adepta ideii că în orice societate civilizată organizațiile sindicale au rolul lor incontestabil în apărarea unor principii fundamentale care țin de însăși demnitatea umană. Îmi este însă teamă că asistăm azi la o decredibilizare a mișcării sindicale din educație, consecința imediată fiind apariția sentimentului că, indiferent de cât de „dreaptă” sau de nobilă este cauza, profesorul rămâne, la final, „singur” într-o luptă inegală și cu final predictibil. Aceasta ar putea fi o explicație a faptului total nefiresc că procentul celor care au aderat la boicotarea simulărilor, ca formă de protest, a rămas pentru mulți necunoscut, chiar și în preziua începerii probelor.

Sunt adepta ideii că nimeni și nimic nu trebuie să limiteze libertatea profesorului de a alege, atât timp cât aceasta rezultă din aderarea la principii demne de profesia pe care o reprezintă.

Cred că foarte mulți am înțeles opțiunea unor cadre didactice de a nu boicota aceste simulări, tot așa cum foarte mulți am înțeles și rațiunea în virtutea căreia unii au decis să protesteze. Dar, nimeni nu cred că ar putea fi de acord cu atitudinea unui profesor care a ales, în cel mai egoist mod posibil, să participe la această formă de protest nu din convingere, ci din simplul fapt că este mai comod să-și țină cursurile în sistem online, decât să fie implicat într-o activitate pe care o consideră neremunerată.  Tristă și cinică realitate!

Niciunul dintre noi nu trebuie să uite că sistemul de educație este despre și pentru elevi, în condițiile în care nimic nu lezează onoarea, drepturile și demnitatea profesorului. Nu sunt și nici nu trebuie să devină vorbe goale, tot așa cum nu trebuie să uităm niciodată definiția NORMALITĂȚII în ceea ce numim educație.

Probabil că acestea ar putea fi câteva premise rezonabile pentru a putea înțelege în ce măsură ministerul, pe de o parte, și sindicatele, pe de altă parte, și-au asumat un demers pentru care fiecare dintre cei doi „actori” implicați au făcut apel în mod repetat la nevoia de decizie responsabilă și corectă, deși o întreagă  comunitate educațională aștepta, în primul rând, soluții.

Mi se par cel puțin suspecte unele declarații oficiale, venite dinspre unele inspectorate școlare sau chiar dinspre minister, din care rezultă, fără nicio urmă de îndoială, că simularea examenelor naționale s-a desfășurat în condiții normale. Nimic mai lipsit de sinceritate!

 – Cum poți numi normalitate faptul că au existat școli în care elevii au aflat cu doar două zile înainte faptul că probele din cadrul simulării examenelor naționale se vor putea susține și în școala lor?

 – Cum poți numi normalitate faptul că este posibil ca cel puțin un director sau un inspector să fi recurs la diferite metode, unele chiar coercitive, pentru a-și convinge colegii să nu adere la mișcarea de protest?

– Cum poți numi normalitate faptul că unii profesori au anunțat cu doar 24 de ore înainte de începerea probelor că au decis să boicoteze?

– Cum poți numi normalitate faptul că unele cadre didactice, care proveneau din învățământul preșcolar, au fost nevoite să învețe, cu numai două zile înainte de începerea probelor, procedura de scanare a tezelor?

   – Cum poți numi normalitate faptul că nu există până în acest moment o precizare clară în ceea ce privește modalitatea de remunerare a profesorilor care nu au participat la simulare și care nu și-au putut susține orele cu elevii claselor a XII-a, întrucât aceștia nu puteau participa și la simulare, și la ore, fie ele și în regim asincron, iar care accesul în școală pentru desfășurarea altor tipuri de activități nu era permis?

Cred că trebuie să avem un coeficient rezonabil de sinceritate și să spunem că, în condițiile date, nu putem vorbi despre normalitate. Probabil că mulți am rostit în aceste zile cuvântul CRIZĂ, iar în situații de criză se adoptă măsuri de criză. Total adevărat, dar să nu uităm, totuși, că în condiții cu totul speciale niciun om demn nu se salvează prin egoism, nepăsare, aroganță, minciună, omisiune sau cinism.

Din nefericire, nu am auzit zilele acestea niciun reprezentant al ministerului intrând în logica gestionării crizelor și comunicând soluții pentru situația pe care tocmai o traversăm, dar am luat act de preocuparea ministerului pentru conturarea și punerea în dezbatere publică a profilului directorului sau managerului școlar, în vederea organizării, posibil în luna mai, a concursului pentru directori.

Mai mult decât atât, îmi este familiară cerința ministerului de a asigura, pentru clasele care nu sunt în ani de studiu terminali, condiții de desfășurare a orelor de curs cât mai apropiate de normal, ceea ce înseamnă, probabil, cursuri cu prezență fizică. Întreb retoric: Ce ar putea însemna program normal într-o școală în care elevii învață în două schimburi, în care sălile pentru examen trebuie echipate în mod corespunzător cu tehnică de supraveghere și în care nu se pot desfășura ore de curs în perioada simulării? Să nu uităm faptul că pe parcursul a cel puțin șase-șapte ore profesorii care participă la simulări sunt prezenți fizic în școală pentru derularea probelor, ceea ce face imposibilă susținerea orelor de curs pe care le aveau în ziua respectivă, fie și în regim online.

– Este oare normal să existe inspectorate școlare care au decis să organizeze anterior, în plus, la nivel județean, una sau mai multe simulări ale examenelor naționale, în condițiile în care, de cele mai multe ori, ele implică o perturbare a ritmului de desfășurare a cursurilor pentru majoritatea claselor? Nu cred că acesta poate fi un management performant al inspectoratelor școlare, cu atât mai mult cu cât calendarul acestora (lunile noiembrie-decembrie), dar și unele subiecte propuse nu au fost adaptate parcursului firesc de pregătire/recapitulare al unui elev?

Când constat că reprezentanții ministerului au înțeles, în plină criză, doar să facă apel la normalitate, „suprimând” parcă problema, mă întreb: Să fie oare o dovadă de cinism, de spirit autarhic sau de comportament anacronic? Poate niciuna dintre aceste atitudini, sau poate toate la un loc. Iată o întrebare la care fiecare dintre noi trebuie să răspundem sincer!

Dincolo de declarații zgomotoase și de tăceri complice, avem nevoie să regăsim, deopotrivă, fermitatea soluțiilor și calmul expunerii. Cred că a recunoaște instituțional că există o problemă și a fi dispus să porți discuții ancorate direct în realitate, fără a invoca dogmatic doar metodologii, reprezintă cea mai „elegantă” formă de a demonstra că, indiferent de funcții efemere, toți suntem profesori.