Proiectul „de redresare” ar putea deveni unul de dezintegrare a UE

Criza coronavirusului a lovit puternic toate economiile mondiale, dar UE pare mai preocupată de ideologizare, centralizare și birocratizare, așa-zisul plan de redresare fiind la ora actuală o imensă incertitudine ce va avea efecte nefericite și asupra economiei românești, aflată deja în criză.

O economie pe minus

CPB (Biroul Central de Palnificare) din Olanda este o agenție guvernamentală independentă, finanțată de Ministerul Afacerilor și Politicilor Climatice din Olanda și oferă prognoze economice amănunțite privind politicile economice. Este instituția care produce rapoarte și prognoze și pentru Uniunea Europeană.

Potrivit CPB, schimburile comerciale au scăzut la nivel mondial cu 1,1% în luna mai, după o prăbușire prealabilă de 12,2% în luna aprilie 2020. Raportul arată că schimburile comerciale continuă să scadă cu 1,1% lunar, în timp ce creșterea producției industriale este de 0,8% lunar, după scădere de 8,5% în aprilie.

Pe baza raportului, directorul general al WTO (Organizația Mondială a Comerțului), Roberto Azevedo, a spus că „Deși impactul complet al pandemiei nu este încă reflectat pe deplin în statisticile comerciale, se așteaptă să fie foarte substanțial”. Cu alte cuvinte, în clipa de față este prematur ca cineva să se gândească la vreo revenire, până când graficele merg doar în jos.

Un aspect complementar ar fi faptul că, potrivit estimărilor Băncii Mondiale și FMI, pe baza produsului intern brut al fiecărtei țări, Germania va plonja pe locul 7 mondial, Franța pe 10, Italia și Spania vor ieși din top până în 2024, când în fața tuturor țărilor europene se vor găsi economii precum cea a Rusiei, iar exceptând Statele Unite, restul reprezentând exclusiv economii asiatice: China, India, Japonia, Indonezia.

Potrivit Eurostat, prețurile producătorilor industriali au crescut cu 0,7% atât în zona euro, cât și în restul țărilor UE, estimarea preliminară pentru trimestrul doi 2020 arată un PIB scăzut cu 12,1% în zona euro și cu 11,9% în restul țărilor UE, inflația anuală a zonei euro este de 0,4%, șomajul din zona euro a ajuns la 7,8%, avem cea mai puternică scădere a consumului real pe cap de locuitor atât în zona euro, cât și în UE, datoria publică a crescut până la 86,3% din PIB în zona euro, prețurile locuințelor au crescut cu 5,0%, cota profitului în afaceri a înregistrat cea mai puternică scădere – la 37,9%, în timp ce investițiile în afaceri au scăzut ușor până la 25,5%.

Adevăratele probleme ale UE: migrația și austeritatea

Cu toate insistențele unor publicații precum Bloomberg, marea schemă europeană de revenire după coronavirus, n-a adus decât o serie de zâmbete ironice pe fețele de dincolo de ocean. În primul rând, cifrele europene sunt extrem de diferite față de cele americane. Întregul plan european abia dacă reprezintă 750 de miliarde de euro.

Planul, denumit Next Generation EU lasă Comisia Europeană să împrumute bani de pe piețele financiare, în speranța unor dobânzi reduse. Parlamentul European, pe de altă parte, insistă ca banii să se ducă pe așa-zisul Green Deal, susținut în principal de Ursula von der Leyen și de Frans Timmermans.

Numai că, ideologiile de extremă stânga ce domină nomenclatura europeană, axate pe chestiuni legate de gen, LGBT sau mișcarea verde, convertite în condiții pentru accesarea fondurilor, nu par a fi nimic altceva decât un ecran de fum care maschează cea mai gravă problemă a Europei: invazia în curs a migranților africani și austeritatea fără sfârșit care încă urmează să se accentueze.

Situația insulelor grecești, cea din Malta sau din Lampedusa (Italia) stau chezășie că problema este departe de a se rezolva. Potrivit liderului opoziției italiene, Matteo Salvini, numărul migranților care sosesc pe insula Lampedusa s-a triplat față de 2019! Costurile asociate migrației nu sunt deloc mici, mai ales în vremuri de austeritate și de tăieri.

Instituții europene în coliziune

Acordul Consiliului European cu privire la bugetul pe șapte ani se află sub tirul Parlamentului European, dominat de mainstream-ul liberal, care a pus deja sub semnul întrebării acordul, iar repercusiunile sunt în prezent imprevizibile.

Pentru început, au fost scoși la înaintare actori mărunți, de tipul Dacian Cioloș, care să solicite imperativ condiționarea acordării banilor din fondul de redresare de respectarea „statului de drept”, aceasta fiind o jalnică încercare de a reduce fondurile destinate Europei Centrale și de Est care nu împărtășește așa-zisele „valori liberale”, ci militează, în deplin acord cu Tratatul Uniunii Europene, pentru suveranitate.

Acesta este doar unul dintre motivele pentru care UE este în criză și nu poate fi exclus faptul că întregul proiect european ar putea fi paralizat, iar dacă Parlamentul nu ar fi decât ceea ce este – o instituție caducă, la trena Consiliului – s-ar putea crede că lucrurile s-ar opri aici.

Însă, decizia politică nu este apanajul Parlamentului, micuții combatanți (de tipul Julien Cioloș) nu sunt scoși la bătaie doar pentru scandal, ci pentru a determina adoptarea unor decizii ce nu se puteau implementa la summit, unde cuplul Merkel-Macron a fost nevoit să facă diverse concesii pentru a se vota planul multianual.

Acum, însă, pentru a nu-și încălca promisiunile, același cuplu Merkel-Macron recurge la o nouă armă politică, angrenând „trupele” din subordinea lui David Sassoli din PE. Ceea ce înseamnă vești extrem de proaste pentru jumătatea estică a Europei.

La fel, Consiliul Europei este cea mai mare organizație în materie de drepturi ale omului de pe continent. Aceasta include 47 de state membre, dintre care 28 sunt state membre ale Uniunii Europene. Și aici „s-a inventat” un Cioloș, în persoana comisarului pentru drepturile omului, Dunja Mijatović, care are solicitări similare cu cele enunțate de liderul Renew Europe din PE.

Mijatović atacă la baionetă Polonia, unde femeile nu și-ar putea realiza „drepturile sexuale” întrucât Polonia nu vede cu ochi buni avortul liber. O altă țintă ar fi Slovenia, care „ s-a regăsit într-o societate infamă – într-un grup de țări cu Ungaria, Rusia, Turcia, Cehia, România, Azerbaidjan și altele” și care, de asemenea, chipurile, nu ar respecta drepturile omului și, ca atare, „statul de drept”.

Mijatović este îngrijorată și că Ungaria îi plasează pe migranții ilegali în centre speciale și, de asemenea, din cauza „nerespectării egalităților de gen”. Este vorba despre faptul că femeile poartă sarcini și nasc, lucru care „întărește stereotipurile de gen”. La fel, campania „Stop Soros” intimidează ONG-urile, deci Ungaria încalcă astfel „principiile statului de drept”. Concluzia ar fi că, în consecință, nu ar trebui să acceseze bani europeni, pe care i-ar putea cheltui țări precum cele care sprijină mișcarea LGBT și migrația clandestină.

Deși există mai multe scenarii privind viitorul UE, a devenit evident faptul că actualele instituții sunt ineficiente atât în ​​afirmarea intereselor europene la scară globală, cât și în producerea unei creșteri economice durabile. Acest fapt se datorează lipsei unor obiective coerente, lipsei unității organice și a diviziunilor interne.

Cu toate acestea, șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen și toți cei care fac front comun în spatele ei, par să depună eforturi susținute pentru o „uniune tot mai strânsă”, care ar însemna un super-stat federalist, un fel de Statelor Unite ale Europei.

Până când acest „obiectiv” nu va fi discutat pe față, votat și adoptat, rămâne un scenariu și nimic mai mult. Un al doilea scenariu este admiterea faptului că UE nu are unitate în forma sa actuală, ceea ce nu înseamnă că ar trebui instituită această unitatea cu forța, ci mai degrabă că actuala criză demonstrează că structura instituțională curentă nu poate duce la nici o unitate prin impunerea – de sus în jos – a unei ideologii marxiste.

Între timp, falia dintre Europa Vestică (federalistă) și Europa Centrală și de Est (suveranistă) se adâncește. Astfel că, ideea unui federalism obținut cu forța (eventual prin sancțiuni dictate) și grefat pe o așa-zisă ideologie liberală exclusivă, este departe să răspundă intereselor majorității statelor europene și nu poate decât genera conflicte.

Iar dacă în zona politică lucrurile sunt atât de tulburi, în zona financiară și economică sunt și mai negre! Pe de o parte, fără o unitate monetară este greu de înțeles care ar fi forma unității fiscale a UE și chiar și mai greu de înțeles cum s-ar putea dezvolta o așa-zisă „economie europeană” în condițiile în care Europa Centrală și de Est ar avea în continuare economiile și comerțul strangulate de pretențiile zonei vestice. Dintr-o dată, toate mizeriile birocratice, coeziunile, convergențele etc. ar căpăta alt sens, iar UE nu este la ora actuală capabilă să gestioneze astfel de probleme.

Polonia preferă să-și poarte singură de grijă

Este în plină desfășurare războiul așa-zișilor liberali europeni cu „iliberalii” din Polonia și Ungaria. Ministrul polonez al Justiției, Zbigniew Ziobro, a anunțat că a trimis o notificare oficială ministrului Familiei, muncii și politicilor sociale de renunțare la Convenția de la Istanbul, care se referă în principal la adoptarea pluralității de genuri și renunțarea la simpla împărțire a oamenilor în bărbați și femei.

La rândul ei, Uniunea Europeană blochează fondurile acelor municipalități poloneze care au introdus legi care desemnează regiunile lor ca fiind libere de ideologia LGBT. Ca parte a campaniei sale de blocare a fondurilor, UE a vizat și acele orașe care au acceptat Carta drepturilor familiei pentru administrațiile locale. Carta garantează copiilor și familiilor o educație „sigură”, în spiritul culturii creștine.

Comisarul UE pentru egalitate, Helena Dalli, a declarat că orașele poloneze vor fi excluse din anumite programe financiare, pe motiv că „discriminează persoane cu o identitate sexuală diferită”. Dar nici politicile lui Viktor Orban privind sprijinirea familiilor cu mai mulți copii nu se află pe lista preferințelor birocraților marxiști ai UE.

Ministrul polonez al Justiției, Zbigniew Ziobro, a numit măsura împotriva Poloniei „nefondată și ilegală”. Ziobro a subliniat că Tratatul UE prevede clar obligativitatea Comisiei Europeane de a respecta identitatea națională a statelor suverane.

Dar, înainte să scoată ciomagul, UE a încercat și cu zăhărelul. În luna februarie 2020, președintele Macron s-a întâlnit cu omologul său polonez la Varșovia, singura ofertă solidă de pe tapet fiind constituirea unui triumvirat Franța-Germania-Polonia în interiorul UE. Practic, Macron promitea polonezilor „locul 3” al ierarhiei europene, chipurile, lăsat vacant prin plecarea britanicilor.

Ceea ce nu a spus nimeni oficial, era că pachetul prevedea ieșirea Poloniei din Grupul Visegrad, renunțarea la valorile tradiționale și îmbrățișarea ideologiei marxiste. Numai că, Polonia consideră Germania o țară ostilă, iar Germania nu se sfiește să demonstreze faptul că este ostilă într-adevăr.

Mai mult, nu doar că Polonia nu a dat curs invitațiilor mieroase la compromis, dar a demonstrat că poate să-și croiască propriul drum spre „podiumul” arătat de Macron, bazându-se pe sprijinul americanilor care au început să investească masiv în Polonia, care au ales Polonia ca poartă de intrare pentru gazul lichefiat american în Europa și, nu în ultimul rând, au ales Polonia ca partener militar, mutând chiar și trupe de pe teritoriul German pe cel polonez.

La fel, nu doar că Polonia nu a întors spatele Grupului de la Visegrad, dar a arătat deschis că se poate bate umăr la umăr alături de aliații săi „estici” împotriva „occidentalilor”. Iar cireașa de pe tort a apărut când Polonia a decis să facă un pas decisiv către Japonia. Nu singură, ci trăgând întregul eșafodaj V4 în aceeași direcție.

Renunțând la propunerea de cooperare cu Franța în domeniul energiei nucleare care să dizlocuiască sursele fosile încă utilizate de Polonia, Guvernul Morawiecki a ales să meargă într-un parteneriat cu niponii pentru dezvoltarea unei strategii energetice naționale pe bază de hidrogen.

Apare astfel o cooperare tehnologică deloc de neglijat! Afară de hidrogen, polonezii au bătut palma cu japonezii și în privința industriei auto, Toyota urmând să deschidă un centru de cercetare pentru mașinile hibrid în Polonia.

Deja, 300 de companii japoneze asigură în Polonia 40.000 de locuri de muncă.

Dar, mai există și investițiile în infrastructură! Dacă UE trage gloanțe oarbe, polonezii și japonezii s-au gândit la Solidarity Transport Hub, care va fi realizată de japonezi și va deveni principalul hub de transport aerian care va lega Europa de Asia, cu o capacitate de a deservi 100 de milioane de pasageri anual. La fel, va lega Varșovia de principalele orașe ale Poloniei prin linii de tren și de autobuz.

Criză constituțională în Finlanda

Päivi Leino-Sandberg, profesor de drept internațional, a acuzat-o pe Sanna Marin (premierul finlandez) de dezinformare în legătură cu fondul european de redresare despre care s-a spus că va fi un instrument excepțional, folosit o singură dată. Profesorul de drept arată că, dimpotrivă, fondul va deveni un instrument permanent (cel puțin în următoarele patru decenii), iar acceptarea măsurilor de redresare încalcă Constituția Finlandei și recomadările  Comitetului Constituţional.

Leino-Sandberg spune că alocarea unor finanţări nerambursabile către statele UE, obţinute din împrumuturi, reprezintă o schimbarea majoră a naturii UE, iar măsurta are nevoie de aprobare din partea unei majorităţi de două treimi al Parlamentului finlandez.

Economistul Tuomas Malinen, profesor universitar, a cerut chiar organizarea unui referendum pe această temă, subliniind că fondul de 750 de miliarde de euro este, de fapt, un „instrument anti-redresare” şi că „fondul va avea un impact asupra structurilor financiare ale UE pentru următorii 40 de ani”. Malinen a adăugat că „fondul reprezintă etapa iniţială a tranziţiei către o uniune a transferurilor şi instaurarea unui guvern federal prin violarea clară a Articolelor 125 şi 310 din Tratatul privind funcţionarea UE”.

Problema principală – departe de a fi cea economică – o reprezintă tentația totalitară a Comisiei Europene, o structură birocratică, nealeasă direct, care își arogă drept de inițiativă legislativă, deopotrivă cu puterea executivă, fără a se supune vreunui control parlamentar. Și mai periculos pare însă felul în care întreaga suflare politică așa-zis liberală marșează la încălcarea tratatelor, constituțiilor și legilor naționale de dragul sutelor de milioane de euro ce se vor regăsi în conturile clientelei diverselor partide „progresiste” și nu numai!

Da, și Iohannis, și Siegfried Mureșan și Rareș RujRoz și toți ceilalți! Puțin le pasă de legi și de tratate sau de generațiile viitoare pe care le îndatorează acum.

Estonia vrea să lămurească chestiunea federalizării înainte să plătească miliarde de euro drept taxe „verzi”

Lucrurile nu stau bine nici în relația cu alte țări estice, de exemplu cu Estonia. Există un așa-zis conflict „al plasticului”. Europarlamentarul Jaak Madison (Partidul Popular Conservator din Estonia) este preocupat de impozitul pe plastic al Uniunii Europene. Madison a calificat bugetul general pe termen lung al Uniunii Europene „oribil” și vrea să atace noua taxă în instanță.

Fiecare stat membru al UE va plăti 80 de cenți pentru fiecare kilogram de ambalaj din plastic care ajunge în depozitele de deșeuri și nu este reciclat.

Madison a declarat că: „Punerea în aplicare a unei taxe pe plastic a fost convenită la nivelul întregii uniuni. Cu siguranță aceasta nu va fi ultima taxă care va fi convenită, ci este doar salva de deschidere. Un astfel de pas înseamnă că Estonia va trebui să plătească mai mult de 30 de milioane de euro către bugetul UE începând deja cu anul viitor, și asta, doar pentru că UE se îndreaptă către o federație politică și fiscală.

Însă, avem o decizie a Curții Supreme, din 2012, care prevede clar că o federalizare excesivă ar trebui să conducă la o actualizare a mandatului public. Stabilirea primului impozit comun pan-unional stabilește un precedent în politica financiară a UE și este primul pas spre federația care se naște”.

Europarlamentarul Jaak Madison a apelat la cancelarul pe justiție Ülle Madise cu privire la impozitul pe plastic al Uniunii Europene, cerând cancelarului Madise o anchetă cu privire la încălcările constituționale ale Uniunii. Estonia, în mod evident, nu este vreo excepție. Situația este identică pentru toate cele 27 de țări componente ale UE, unde întâmplător nu s-a discutat vreodată pe față chestiunea federalizării, cum nici gestionarea comună a taxelor ori a finanțelor.

EU Green Deal

Lupta împotriva schimbărilor climatice în viziunea Comisiei Europene se bazează pe concentrarea puterii la nivel central și pe expansiunea agresivă a implementării regulamentelor și a constrângerilor. Și, spune Frans Timmermans, „legea cu privire la climă este importantă, deoarece va disciplina pe toată lumea, în special pe partea politică”. Totodată, va consacra instituțiile coordonatoare și posibilitatea legală de a acționa împotriva celora care nu își îndeplinesc „promisiunile”.

Prin asta, nu se exprimă nimic altceva decât implementarea unei politici de forță îndreptată împotriva tuturor celor 27 de state componente și vizând acțiuni coercitive împotriva celor care îmbrățișează alte viziuni politice decât Comisia.

După cum se știe, Comisia dorește să consolideze ținta climatică din 2030 a UE la o reducere de 50% sau 55% a emisiilor de gaze cu efect de seră față de nivelurile din 1990. Spre deosebire de angajamentul asumat de von der Leyen de a furniza un „val de investiții verzi”, Pactul Ecologic European este format în mare parte din bani readunați de prin fondurile UE existente, mai nou și din fondul de redresare, și promisiuni de a mobiliza capitalul sectorului privat. Banca Europeană de Investiții (BEI) susține că va aloca 50% din fonduri pentru chestiuni climatice. Mai exact, credite. Banca se află la Luxembourg, dar de ce nu s-ar afla într-un paradis fiscal?!

Implementarea politicilor „verzi” înseamnă nu doar renunțarea la sursele tradiționale de energie (inclusiv la cea nucleară), dar și o retehnologizare totală, dublată de digitalizare, renunțarea la sistemul actual de comerț, la lanțurile de distribuție, la entitățile de producție, care vor trebui absolut toate reconvertite în „verzi, digitalizate și sustenabile” deopotrivă.

Mai interesant pare însă faptul că Ursula von der Leyen vrea ca totul să fie centralizat și aprobat de Comisie. Mai mult, va exista și posibilitatea de „a trage frâna” când un guvern va dori să semnaleze că alt guvern nu merge în direcția dorită. Altfel spus, s-a liberalizat generarea de conflicte între țările UE!

În ceea ce privește ecosistemul european, nu vor mai fi admise decât clădiri „verzi”, inteligente, atât în sfera publică, cât și în sfera privată. Este de așteptat, așadar, un adevărat război îndreptat și împotriva sistemelor de proprietate existente în clipa de față, dar și împotriva dezvoltatorilor imobiliari independenți, care vor avea de dat piept cu multinaționalele.

Alte chestiuni privind producția cu zero emisii de carbon par însă de pe acum rezolvate, mai ales că firmele europene nu au pe ce ajutor să conteze, căci fondurile pentru tehnologii verzi tocmai s-au redus cu trei sferturi, astfel că, producătorii europeni se vor îndrepta cu mare grabă spre zonele unde forța de muncă va fi mai ieftină și reglementările vor fi mai puțin stricte. Mai precis, este foarte posibil să asistăm la o dezindustrializare a Europei. Nu e sigur că nu acesta e scopul final!

Paradisurile fiscale

După cum declara fostul comisar pentru economie Pierre Moscovici, „Olanda, Luxemburg și Irlanda sunt găuri negre fiscale”. Dar, concluziile Parlamentului European în urma unor investigații de peste un an, au adăugat paie pe foc! Deja amintitelor țări, PE le-a mai pus în coadă câteva: Belgia, Cipru, Malta și în mod surprinzător Ungaria!

Ungaria e paradis fiscal? Nu tocmai, spun birocrații europeni, dar „are trăsături” de paradis fiscal. Cam după modelul de țară antisemită – deoarece nu-l primește cu brațele deschise pe George Soros, dictatură – pentru că guvernul nu finanțează presa privată antiguvernamentală, țară nazistă – pentru că și Hitler sprijinea natalitatea în Germania.

Mai punem pe listă acum: „paradis fiscal” deoarece taxele percepute de Ungaria sunt reduse pentru familiile cu mai mulți copii, taxe de 5% pentru medicamente și alimente de strictă necesitate, 18% pentru internet, brutării etc. Dar de unde încasează Guvernul bani? TVA-ul este de 27% – cea mai mare din UE, deși impozitul pe profit este de 9% – cea mai mică din UE! Dividendele nu sunt impozitate dacă vin de la o companie autohtonă. Însă, creșterile de capital sunt impozitate cu 15%.

Potrivit revistei Capital, „ puțin sub 50 de miliarde de euro reprezintă evaziune fiscală comisă de persoanele fizice care își duc propria bogăție în străinătate, în timp ce aproximativ 65 de miliarde de euro privesc fraudele transfrontaliere de TVA”. Iar aici, nu se mai vorbește deloc despre Ungaria.

Numai prin evaziunea fiscală, peste 42 de miliarde de euro pe an pleacă exact în „găurile negre”, sustrase celorlalte state membre. Pentru Olanda, aceste sume reprezintă 30% din veniturile anuale, pentru Luxemburg 54%, pentru Irlanda 65%, iar pentru Malta 88%! Potrivit celor de la Capital, din cauza acestor manevre, o economie cum este cea a Italiei, pierde aproape 20% din veniturile sale fiscale pe an.

Dar, la fel, văduvite sunt și alte economii, bunăoară Franța pierde aproape un sfert din veniturile sale fiscale, iar Germania 28%.

Însă, dincolo de economiile naționale, văduvită este și economia UE, întrucât paradisurile fiscale, garantând impozitări favorabile, atât pentru companii europene cât și pentru cele non-UE, scad veniturile întregii uniuni.

Revista Capital mai notează: „paradisurile fiscale din UE sunt și lideri mondiali în atragerea de investiții străine directe fantomă, prezentând stocuri de investiții în intrare și în ieșire cu mult mai mari decât produsul lor intern brut”.

Nu mai puțin de 40% din totalul investițiilor directe externe la nivel global sunt investiții fantomă. Olanda și Luxemburg, primesc împreună o cotă de investiții directe străine mai mare decât cea a Statelor Unite și găzduiesc aproape jumătate din toate investițiile fantomă din lume.

De ce există astfel de „găuri negre”? Un posibil răspuns ar fi că din cauză că fostul șef al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a fost premierul Luxemburgului, iar Comisia, când a „verificat” situația paradisurilor fiscale, n-a descoperit absolut nimic în neregulă în Luxemburg. Mai trebuie spus că Juncker reprezenta tot linia liberală?

Mai mult, în cadrul UE, modificările în materie fiscală necesită unanimitate, iar paradisurile fiscale se opun constant oricărei discuții privind revizuirea normelor, în numele „suveranității fiscale”, pare-se, singura formă de suveranitate care le este pe plac și din punct de vedere politic.

Șocul inflaționist lovește piețele globale de obligațiuni

După aproape trei ani de prezicere cu succes a unei relansări economice globale, piețele de obligațiuni mondiale indică acum riscul unei recesiuni, precum și o inflație scăzută ce va dura timp de o generație.

Avântul valului de relaxare monetară globală înseamnă obligațiuni nominale cu randament negativ. Anul trecut, volumul de obligațiuni cu randament negativ a scăzut spre 6 trilioane de dolari. Valoarea datoriei globale cu randament negativ în această săptămână a crescut la un maxim istoric de 12,5 trilioane de dolari, stabilind un alt record nedorit pentru investitorii tradiționali în venituri fixe, precum asigurătorii, fondurile de pensii și administratorii de active care se bazează pe fluxuri de venit pe termen lung.

Analizând situația Eurobondurilor, economistul Yanis Varoufakis susține că acestea nu fac un transfer al datoriilor dinspre statele membre către UE, ca atare, nu vor reduce presiunea asupra unor țări precum Spania, Italia, Grecia, deci nici nu vor contribui la ușurarea efectelor crizei și austerității care va lovi UE în toamnă sau cel târziu anul viitor, prin sprijin direct acordat firmelor.

Iar firmele care vor beneficia de ajutor sunt cele mari, multinaționalele, nicidecum firmele mici și mijlocii care țin economia europeană în viață. Decizia, ca de fiecare dată, va fi una politică, luată în spatele ușilor închise, de birocrați care nu au realizat nimic în viețile lor, nicidecum nu de persoane apte să înțeleagă mersul economiei și mersul piețelor, subliniază Varoufakis.

Cea mai gravă amenințare pe termen lung pentru investitorii de obligațiuni este revenirea inflației care erodează valoarea datoriei cu rată fixă. De asemenea, ar spori în mare măsură relația negativă dintre prețurile de capitaluri proprii și obligațiuni, modificând opțiunile de gestionare a activelor între obligațiuni și acțiuni, provocând multă volatilitate.

Pe termen scurt, contează însă comportamentul piețelor de credit. În situația scăderii randamentului obligațiunilor și a costurilor împrumutului, condițiile financiare s-au înăsprit pentru debitorii corporativi mai slabi. Accesul lor la piețele de obligațiuni a devenit mai dificil.

Acest lucru este deosebit de important, deoarece o mare parte din acumularea datoriilor de la criza financiară mondială din 2008 s-a aflat în sectorul corporativ nebancar, unde întreruperea actuală a lanțurilor de aprovizionare și o creștere globală redusă implică câștiguri mai mici și o dificultate mai mare în deservirea datoriei.În fapt, coronavirusul ridică perspectiva extraordinară a unei crize de credit într-o lume a ratelor dobânzii ultra-scăzute și negative.

Problemele planului de redresare

Fondul de recuperare este firav (din punct de vedere macroeconomic) și puțin probabil să poată anula efectele austerității. Cu atât mai puțin, o nouă datorie nu are cum să ajute insolvența unor firme.

Ca să avem o idee despre ce înseamnă cu adevărat un ajutor financiar, să aruncăm o privire asupra sumelor alocate companiilor aeriene. Lufthansa, a primit din partea statului german un sprijin financiar (bailout) de 9 miliarde de euro, Olanda a anunțat detaliile sprijinului său financiar acordat KLM cu un pachet de salvare în valoare de 3,4 miliarde de euro, Franța a anunțat o valoare de 7 miliarde de euro pentru Air France, iar Italia se pare că va plăti 3 miliarde ca să țină Alitalia în viață.

Așa încât, dincolo de povești, importante par subvențiile nete. De exemplu, Italiei i s-au alocat cca. 80 de miliarde EUR, iar Greciei cca. 23 de miliarde EUR. Dar, fiecare stat membru trebuie să își asume și o parte din noua datorie a UE, adică o cotă din cele 750 de miliarde EUR.

Italia, de exemplu, este responsabilă pentru puțin sub 13% din această datorie, în timp ce Grecia pentru 1,4%. Odată cu scăderea acestor noi datorii, subvențiile nete din Italia și Grecia ajung la puțin peste 30 miliarde EUR și respectiv 12 miliarde EUR – sau 0,6% și 2% din PIB-urile fiecărei țări. Comparativ cu perspectiva de austeritate echivalentă cu 9% din PIB, care va fi necesar să-și echilibreze bugetele, acestea sunt sume importante.

Potrivit Fondului Monetar Internațional, veniturile totale pentru 2020 ale zonei euro vor scădea cu 10%, ceea ce duce la un deficit bugetar mediu de peste 11%, iar țări mai slabe economic, precum Italia și Grecia, se confruntă cu o scădere mult mai mare. Aici, se așteaptă măsuri dure de austeritate, tăieri de venituri și impunerea de noi taxe totalizând cca. 9% din PIB-ul țărilor respective. La fel și Cehia, are o contracție de cca. 14% și pare greu de imaginat cum ar reuși să ocolească măsuri similare.

Planul european, spun analiștii americani, are o pronunțată componentă de imagine. Lasă impresia că UE ar avea politici funcționale. La fel, pare să arate că Germania sare să ajute restul țărilor din Uniune. Pe de altă parte, șefa Comisiei Europene a avut momente jenante, nefăcând parte din cercul celor care iau decizii, după cum scrie Zero Hedge.

Observația principală a analiștilor financiari este că primul obstacol în calea planului de redresare europeană este birocrația generată de noua situație în care UE, statele și jucători terți încearcă să ducă la bun sfârșit proiectul considerat acum fără prea mare consistență, abia suficient de bun ca să pună în mișcare roboții de pe siteurile de vânzare-cumpărare a obligațiunilor. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu sună deloc încurajator.

Apoi, spun analiștii, Europa se află după un deceniu de politici monetare eronate și bugete de austeritate, astfel că ultimul lucru de care ar avea nevoie ar fi centralizarea împrumuturilor. Adică fix ceea ce se petrece acum!

O mult mai bună soluție ar fi descătușarea europeană, permițând statelor și mai ales regiunilor să se dezvolte singure, aplicând propriile politici industriale, comerciale și sociale pe piața unică europeană. Asta ar determina țările și regiunile să intre în compeție, să-și optimizeze producțiile industrale și schiburile comerciale, mai ales în absența unei monede unice în UE.

Unitatea europeană, bună în principiu, începe să nu mai fie la fel de bună atunci când jucătorii mai slabi ai Eurozonei sunt forțați să accepte tot felul de târguri oneroase și politice doar de dragul de a rămâne în continuare pe lista membrilor zonei Euro. Iar aici, principalul exemplu citat este cel al Italiei, țară aflată în prag de alegeri, cu un premier slab și dependent de politicienii germani.

Economia zonei euro a înregistrat cea mai profundă contracție în al doilea trimestru al acestui an, în timp ce inflația a înregistrat o creștere neașteptată în iulie.

Potrivit Eurostat, În lunile aprilie, mai și iunie, produsul intern brut al celor 19 țări din Eurozonă a scăzut cu 12,1% față de trimestrul precedent. PIB-ul Franței a scăzut cu peste 12%, iar al Germaniei cu peste 10%. Inflația a fost determinată de prețurile mai mari ale bunurilor industriale, care au crescut cu 1,7% după o creștere de 0,2% în iunie. Prețurile la alimente, alcool și tutun au crescut cu 2,0% pe parcursul anului, dar au încetinit de la creșterea de 3,2% înregistrată în iunie.

La fel, analiștii amintesc de eșecul precedentelor „investiții” europene care nu au dus la nici un rezultat pozitiv în urma crizei din 2008, în special cele în infrastructură, cu bucățele de autostradă ce duc de nicăieri spre niciunde.

Ultima problemă ar fi că economiile europene ar fi avut nevoie de fondurile de redresare „ieri”, dar banii promiși vor începe să intre pe piețe abia începând cu anul viitor și asta, doar în urma unor imense eforturi birocratice și condiționări politice privind alinierea tuturor la o singură linie, cea liberală, indiferent de opțiunile alegătorilor.

Apoi, incertitudinile privind acordarea banilor pentru redresare, dublate de condițiile impuse de Comisie, conducerea centralizată și planificată, ar putea duce (și probabil chiar vor duce) la pierderea a numeroase locuri de muncă și, ulterior, la instabilitate socială, creșterea prețurilor, scăderea puterii de cumpărare.

România, în deriva iohanistă

Klaus Iohannis: „Am stabilit domeniile prioritare pe care le vom finanța cu acești bani, fiindcă ne dorim ca România să prospere în următorii ani și asta nu se poate face decât prin investiții masive în domeniile cu impact major pentru cetățeni. Noi facem o prioritate zero din investițiile în infrastructură. Avem bani să construim autostrăzi, căi ferate, să modernizăm infrastructura energetică și de mediu, să implementăm programe de digitalizare în economie, în administrație, să investim în infrastructura din educație și din sănătate.”

După un astfel de enunț, este clar că România nu are absolut nici un plan de redresare, iar ideile punctate de președintele Iohannis nu sunt decât amintiri ale unor alte idei, exprimate la Berlin sau la Bruxelles.

Recunoaștem imediat tema investițiilor în infrastructură, alte cheltuieli legate de mediu, digitalizare în administrație și povești despre educație și sănătate. Nimic din toate acestea nu va sprijini revenirea economică!

Executivul PNL a decis, în schimb, să acorde garantii de stat pentru companiile de asigurare Coface, Euler Hermes si Atradius, în fapt, multinaționale ce nu au nici o treabă cu relansarea economiei românești. Altfel spus, statul roman ajunge astfel un fel de reasigurator al acestor companii, preluând obligația de a acorda despăgubiri către clienții acestora. „Dupa procedura de recuperare a daunelor efectuate de catre acesti asiguratori este un plafon maxim de 500 de milioane de lei”, a precizat Ministrul Finanțelor, Florin Cîțu.

În SUA, banii au venit de la Trump, ca ajutor, dar nu au produs deocamdată nici un efect pozitiv! Este greu de crezut că niște datorii în plus vor da rezultate în Europa. Că despre redresarea economică din România se pare că vom avea tot mai puțin de vorbit.

După cum spun autoritățile europene, 99% din întreprinderile europene sunt mici și mijlocii și de sănătatea lor depinde însăși sănătatea economiei europene. Ca atare, UE speră ca aceste firme să acceseze cca. 100.000 de împrumuturi.

Comisarul european pentru transporturi, Adina Vălean, a anunțat că pentru România, Comisia Europeană a propus un total de 31,2 miliarde de euro prin fondul de redresare economică #NextGenerationEU.

Din suma totală 19,62 de miliarde sunt sub formă de granturi și 11,58 de miliarde sub formă de împrumuturi. Deocamdată, Guvernul a publicat o ordonanță de urgență prin care susține că se acordă 1 miliard de euro persoanelor fizice autorizate și IMM-urilor.

Numai că, acester fonduri nerambursabile se acordă cu un plafon de 200.000 de euro, pe anumite ramuri ale CAEN, așa-zis eligibile, pe baza unui punctaj bazat pe proiecte de investiții. Cum ar veni, ajutorul ar viza în total 5.000 de firme.

Asta în condițiile în care în România, în vremuri normale, se înregistrează cca. 3.000 de firme pe săptămână, cam jumate în perioade tulburi. În jur de 300.000 de firme românești se află în situație de risc mare de insolvență, deci împrumuturile ar putea să le ajute în mică măsură, fiind așadar dependente de susținere prin granturi nerambursabile.

Da, România se află în criză!

Propriu-zis, România a intrat în criză înaintea izbucnirii „pandemiei”, mulțumită incapacității unor politicieni ca și Câțu, Orban și ceilalți de a gestiona țara. În martie și aprilie au început să apară primele căderi, reducerea consumului, reducerea cererilor, simultan reducerea ofertei, reducerea volumelor de investiții. România pare năucă și în așteptarea unor stimuli externi care, cel mai probabil, vor da economia de pământ.

În toamnă, sau cel mai târziu în iarnă, România va începe să simtă pe pielea ei ce înseamnă recesiunea, criza, lipsa liderilor și, cel mai probabil, își va repeta greșelile din precedenta criză, va investi în mediu, digitalizarea primăriilor sau Guvernului și în alte domenii la fel de periferice.

În „Raport asupra inflației” (August 2020), Banca Națională a României demonstrează că este mai eficientă decât opoziția, arătând cu date, cifre, grafice, dezastrul în care se află țara și prăpastia care urmează.

BNR vorbeste despre faptul că „o variația medie a PIB este prevăzută să înregistreze o valoare negativă semnificativă, apropiată de cele înregistrate la apogeul crizei economice din 2008-2009, iar pierderile de venit de la nivel agregat urmează a fi recuperate în totalitate pe o perioadă de cel puțin un an”. Banca Națională constată că populația și-a redus consumul, adoptând o atitudine prudentă, contrar declarațiilor guvernamentale triumfaliste.

Veniturile și, în mod firesc, puterea de cumpărare a populației se află în scădere (comerțul și serviciile pentru populație se află în scădere, la fel și câștigul salarial nominal brut – pe întreaga economie.

Scăderea inflației, departe de enunțurile guvernamentale, s-a produs datorită scăderii prețului petrolului cu 63%, dar vestea proastă pentru guvernanți ar fi că vor exista „pierderi semnificative de venituri bugetare, ocazionate de contracția amplă a activității economice”.

„Perioada următoare va consemna o restrângere a acumulărilor de capital, scăderea resurselor financiare ale agenților din economie (companii, populație) și menținerea stării de incertitudine antrenând o creștere a aversiunii la risc, care va conduce la amânări/sistări ale planurilor de investiții atât de natura tehnologiilor, cât și în domeniul imobiliar”, mai arată raportul BNR.

Investițiile, evident, scad. „ Totodată, fluxurile de investiții străine directe cumulate pe primele cinci luni ale anului curent s-au inversat (ieșiri nete de 341 milioane euro, față de intrări nete de 2 miliarde euro în perioada corespunzătoare a anului trecut), pe seama reducerii influxurilor de natura participațiilor la capital, dar și a trecerii pe pierdere a companiilor ISD și a rambursării unor credite intragrup”.

În cazul exporturilor de bunuri, în trimestrul I volumul s-a redus cu 2,2 la sută în termeni anuali, la fel și numărul de salariați și încrederea în economie. „Restrângeri ale schemelor de personal au avut loc în special în industria prelucrătoare și în servicii de piață (cu precădere în sectorul HoReCa și activități de transport și depozitare)”

Printre puținii oameni avizați care privesc cu un oarecare optimism criza, îl regăsim pe profesorul Cristian Socol. După o usturătoare radiografie a situației prezente, desigur.

„Ce constatăm la aproape 9 luni de nouă guvernare? Economia pe butuci, sectoare întregi sunt falimentare, deficitul bugetar si datoria guvernamentală record negativ în ultimii 30 de ani. Peste 1 milion de contracte de muncă încetate / suspendate, sărăcia și deprivarea materială lovesc puternic, preturile la alimente, utilitati si medicamente au explodat! Nicio măsură activă reală pentru stimularea productiei Made in România, Zero măsuri pentru protejarea puterii de cumpărare a populației. Incertitudini privind aplicarea legii pensiilor si a celei privind alocatiile copiilor. Ca si cum nu ar fi de ajuns, haosul administrativ si exemplele negative ale puterii privind nerespectarea regulilor impuse maselor au cauzat blocajul sistemului sanitar si Izolarea României în Europa! România va intra din septembrie în cea mai neagră perioadă postdecembristă dpdv economic si social”.

Profesorul Socol consideră, totuși, că există soluții, că recesiunea poate fi amânată prin relaxare cantitativă agresivă din partea băncilor centrale, politici de stimulare a cererii interne în Germania și alte țări dezvoltate din UE dar și în țări emergente, ajungerea la un echilibru între marile puteri și încetarea războiului comercial plus un Brexit cu costuri cât mai mici pentru părțile implicate.

România – alături de țările în dezvoltare din regiune – are o marjă mai mare de manevră în stimularea cererii interne, folosirea instrumentelor de politică monetară, culoar de investiții total favorabil în ceea ce privește finanțarea – din buget, din banii ieftini de pe piețele internaționale, fonduri europene la dispoziție pentru a fi atrași în proiecte publice, randamente mari la investiții private – de folosit s.a.m.d

Pentru economia românească soluțiile nu vin din universalitate, soluțiile trebuie să fie diferențiate, specifice.

În ceea ce privește economia românească, ea este mult mai imună la un șoc extern, există creștere economică ce poate fi susținută inteligent multi ani de aici inainte (chiar dacă rata de crestere va fi mai mica), potențialul este mai ridicat, locurile de muncă sunt mai stabile, deficitele sunt sustenabile și ajustabile.

Există toate premisele ca România să treacă peste recesiunea globală cu o rată de creștere economică mai mică, cu costuri minime. Chiar poate să profite de recesiunea din țările dezvoltate – se cunoaște efectul de substituție / venit în țările dezvoltate, efect ce se manifesta în mod favorabil exporturilor românești.

Partea tristă este că, spre deosebire de alte țări, plecarea actualilor conducători de la putere și înlocuirea lor cu opoziția nu mai înseamnă absolut nimic, ambele tabere fiind infiltrate și ghidonate de aceleași servicii.

În plus, ar fi nevoie de oameni bine pregătiți, care nu fac parte din clientela politică și care să aibă cunoștințele necesare pentru implementarea unor proiecte valide și adecvate. Numai că, acest lucru necesită gândire și pricepere.  

Cu o viteza de imprumut cuprinsa intre 850 si 1000 euro pe secunda, datoria guvernamentala in PIB a ajuns la un record de 40% din PIB, cea mai mare pondere din perioada postdecembrista. Ponderea datoriei publice in PIB (care cuprinde datoria guvernamentala si datoria locala) a explodat pana la un nivel record de 47% din PIB. Astfel de situații nu pot fi rezolvate de indivizi rudimentari ajunși pe baza libidonoșelilor politice pe diversele funcții de decizie.

Suveranitate economică

Tot profesorul Socol pune degetul pe rană și în privința suveranității, de data asta, economice.

„ Întelegem că o țară are suveranitate economică atunci când deține decizia în principalele sectoare strategice din economie. Atunci când joacă un rol activ și puternic în domeniul bancar – necesar pentru a conduce politica monetară și a finanța programele guvernamentale. Atunci când are o influență puternică în industriile legate de resursele naturale, in industriile extractivă și prelucrătoare.

Bineînțeles, atunci când poate aspira măcar în topul regional la industriile cu valoare adăugată tehnologică medie și ridicată – farma, comunicații, IT, automatizări s.a. Atunci când se află la un nivel cel puțin mediu în lanțurile de valoare adăugată – nu o economie ce exploatează resurse brute, ci o economie competitivă bazată pe prelucrare și inovare”.

Un studiu al Ziarului Financiar ne arată situația reală: „ Capitalul privat românesc deține 44% din cifra de afaceri din economie, capitalul străin 52% iar statul deține 4%.

Pe de altă parte, profitabilitatea companiilor private româneşti calculată ca raport între rezultatul net şi cifra de afaceri a urcat la 7,8%, faţă de 6,7% în anul anterior, în timp ce pentru companiile străine a rămas constantă la 3,7%, arată datele de la Registrul Comerţului.

Companiile private românești domină în continuare trasnporturile, construcțiile, agricultura, industria alimentară, hotelurile și restaurantele în timp ce companiile străine sunt puternice în sectorul industrial: auto, mașini și echipamente, metalurgie, chimie sau rafinarea petrolului. Dacă ne uităm cu atenție, vom observa că exact zona în care companiile românești domină sunt cele mai lovite de actuala criză. Concluziile să și le tragă fiecare.