Cultură

Secretul familiei Kennedy

De câteva luni, lumea întreagă are acces la încă o dramă a familiei Kennedy. Kate Clifford Larson a publicat romanul „Rosemary – fiica ascunsă”, în care dezvăluie tragica poveste a surorii preşedintelui american, John F Kennedy. În exclusivitate pentru Q Magazine, autoarea descrie experienţa scrierii acestei cărţi şi de ce familia Kennedy reprezintă visul american.

 

Rosemary Kennedy a fost al treilea copil şi prima fiica a lui Rose şi Joe Kennedy, supranumit „Patriarhul” datorită capacităţii sale de a cataliza energii, orgolii, ambiţii şi de a scrie destinul propriei familii pe care „a condamnat-o” la celebritate şi putere, indiferent de preţul plătit.

Când mama sa era în travaliu, moaşa a amânat naşterea micuţei Rosemary în aşteptarea medicului care întârzia. Timp de două ore, aceasta a împins capul fătului înapoi în uter, până la sosirea doctorului. Din cauza privării de oxigen a canalelor vitale, creierul  a fost ireversibil afectat. Retardul a fost observat pe măsură ce micuţa creştea. Scriitoarea descrie cum familia a făcut eforturi să o introducă pe Rosemary în circuitul social.

Starea ei era însă impredictibilă şi adesea degenera în accese de furie şi violenţă. Cu toate acestea, Rosemary se transformase într-o tânără atrăgătoare, iar tatăl ei s-a temut ca din cauza incapacităţii ei de a-şi gestiona viaţa să nu rămână însărcinată în urma vreunei aventuri nefericite, ceea ce ar fi compromis planurile politice pe care le făcuse pentru fiii săi. Cartea arată că, la finalul anilor ’30, perioada în care Joe Kennedy a fost ambasadorul Statelor Unite în Marea Britanie, fiica lui a trăit cea mai înfloritoare perioadă din punct de vedere al sănătăţii ei mintale. Ea a fost prezentată Reginei Elisabeta, la un bal la care a strălucit pur şi simplu, în ciuda dificultăţii avute în timpul unui dans convenţional, când aproape a căzut. Deşi gândea întârziat şi se exprima cu dificultate, într-o scrisoare adresată tatălui ei, în 1940, Rosemary scrie: „Sunt atât de legată de tine. Şi te iubesc atât de mult”.

În 1941,  la doar 23 de ani, într-o încercare de a o transforma într-o fiinţă mai docilă, Joe o supune pe fiica sa unei operaţii de lobotomie, la vremea respectivă fiind o procedură experimentală.  Autoarea cărţii detaliază cum doctorii au forat găuri în craniul tinerei fete şi, utilizând o spatulă, au întors-o şi au răzuit lobul frontal. Procedura a fost un eşec, iar Rosemary a rămas cu nivelul mintal al unui copil de câţiva ani.

Iniţial a rămas 7 ani la Craig House, un spital psihiatric privat, aflat la o oră de New York. În 1949, a fost mutată într-o casă din Jefferson, Wisconsin, unde a rămas pentru tot restul vieţii, în raza Institutului pentru întârziaţi mintali St. Coletta. Tatăl ei nu a mai văzut-o vreodată. Mama ei Rose şi toţi membrii familiei nu au ştiut timp de 20 de ani unde se află Rosemary. Joe trimitea mereu bani pentru îngrijirea ei şi era singurul care cunoştea secretul. În 1969, când Joe Kennedy a murit – la 20 de ani de la operaţia de lobotomie –, fraţii  au aflat unde era ascunsă sora lor. Când, în sfârşit, familia a vizitat-o, la prima întâlnire Rosemary a fugit către mama ei, Rose. Când aceasta a deschis braţele să o cuprindă, Rosemary a scos un ţipat şi a început să dea cu pumnii în pieptul mamei sale. Larson scrie că în ciuda statutului ei mintal, Rosemary era conştientă că mama sa a abandonat-o când avea cel mai mult nevoie de ea, iar reacţia ei de la reîntâlnire este o dovadă vie a acestui fapt.Sora ei Eunice avea să fie un pionier în lupta pentru drepturile persoanelor cu handicap. Datorită pasiunii ei pentru sport, strângea regulat la ea acasă, la Camp Shriver, persoane care aveau dizabilități dar care, ca şi ea, iubeau sportul. Întrecerile amicale aveau să se transforme în prima Olimpiadă a persoanelor cu dizabilităţi, găzduită la Chicago în 1968. La ceremonia de deschidere, Eunice Kennedy Shriver a spus că persoanele cu dizabilităţi demonstrează, iată, că pot fi excepţionali atleţi. Viziunea acestei femei avea să se transforme în ceea ce ştim astăzi că reprezintă Jocurile Olimpice pentru cei cu dizabilităţi, o mişcare care cuprinde peste 4 milioane de persoane din 170 de ţări. Biografii spun că Eunice a fost inspirată de suferinţa surorii sale, Rosemary. În 1981, familia Kennedy a donat un milion de dolari Institutului unde Rosemary şi-a petrecut ultimii ani de viaţă. Rosemary Kennedy a murit la 7 ianuarie 2005, la Fort Atkinson Memorial Hospital, la vârstă de 86 de ani, înconjurată de surorile sale, Jean, Eunice şi Patricia, şi de fratele său, senatorul Ted Kennedy. A fost înmormântată lângă părinţii săi în cimitirul Holyhood din Brookline, Massachusetts, şi a fost primul copil al lui Joe şi Rose Kennedy care a murit din cauze naturale.

Kate Clifford Larson, istoric şi autor, a scos-o din întunericul istoriei pe Rosemary, oferindu-le cititorilor una dintre cele mai bine documentate biografii a primei fiice a familiei Kennedy. I-am pus şi noi câteva întrebări!

 

Moştenirea lăsată de Rosemary

Aţi avut acces la documente scrise de Rosemary. Cum aţi perceput-o? Ce ar trebui să ştie oamenii despre ea?

Am putut citi scrisorile pe care Rosemary le-a scris, pe vremea când era copil şi adolescentă, şi care se regăsesc printre documentele care au aparţinut părinţilor ei,  Rose Fitzgerald Kennedy şi Joseph P. Kennedy din Biblioteca John F. Kennedy din Boston, Massachusetts.

Născută în 1918, Rosemary a fost al treilea copil şi prima fată a lui Joseph şi Rose Kennedy. Era încântătoare, un copil dulce care se lupta cu dizabilităţile mentale, distingând-o în rândul celorlalţi. Încă de pe vremea când era mică, Rosemary a ştiut că nu putea intra în competiţie cu fraţii ei sau cu alţi copii de vârsta sa. Acest fapt a dus la acumularea unei  uriaşe frustrări pentru ea şi pentru părinţii săi. Scrisorile ei scot în evidenţă o tânără adolescentă care iubea evenimentele sociale, dar care se lupta cu şcoala. Scria despre petreceri, despre haine, despre make-up şi despre prietenele ei, la fel ca toate celelalte adolescente. Însă atunci când nu s-a ridicat la aşteptările academice ale părinţilor săi, a început să scrie câteva scrisori din care ni se relevă o tânără disperată să fie pe placul lui Joe şi Rose, dar  incapabilă de acest lucru.  În eforturile lor de-a o vindeca de dizabilităţi, Rosemary a fost trimisă de Rose şi Joe la mai multe şcoli, multe dintre ele nepotrivite pentru cineva cu întârzieri mintale, fiind mereu sub presiune pentru a performa la un nivel academic dincolo de capacităţile ei. Părinţii o supun inclusiv  unor terapii medicale nedemonstrate – cum ar fi injecţiile cu hormoni – în logica lor greşită că acestea ar putea să remedieze deficienţele sale.

 

Averea familiei Kennedy a cumpărat tăcerea presei!

 

Cum a fost experienţa scrierii acestei cărţi? Cum aţi interacţionat cu membrii familiei Kennedy?

Am intervievat diferite persoane din familia Kennedy, care au fost foarte generoase cu timpul lor şi care mi-au împărtăşit informaţii despre Rosemary. Din păcate, mulţi dintre cei tineri ai familiei ştiu foarte puţine despre Rosemary înainte de operaţia ei de lobotomie. Marea majoritate şi-o aminteşte ca mătuşa lor bătrână, de care a avut grijă şi pe care a iubit-o. Scriind această carte, am trăit multe momente dificile – am simţit o profundă simpatie pentru Rosemary – copilul, care îşi dorea atât de mult să împlinească aşteptările părinţilor ei, dar care nu era în stare să o facă. A fost sfâşietor. Cercetând şi scriind despre lobotomie a fost ucigător. Părţile cele mai dificile ale acestei cărţi au fost compensate cumva de aspectele plăcute, incluzând aici perioada petrecută de Rosemary în Marea Britanie când tatăl ei era ambasador, la sfârşitul anilor ’30.

 

Cum a fost posibil ca un asemenea secret să fie păstrat atât de mulţi ani? Nici presa, nici altcineva (apropiat de Rosemary) nu a dezvăluit nimic decenii întregi…

Familia Kennedy era foarte bună în a gestiona presa la acele vremuri. Au ştiut exact cum să prezinte lucrurile – atât înainte de operaţie, cât şi după aceea – astfel încât, cu excepţia celor din cercul familiei, nimeni să nu suspecteze dizabilităţile de care suferea fiica lor. În adolescenţă era întotdeauna în compania cuiva din familie sau a unui bodyguard. Fiecare mişcare pe care o făcea în public era îndelung studiată şi redată perfect. După operaţie, averea familiei Kennedy a reuşit să plătească atât tratamentele, cât şi tăcerea.

 

A avut această familie un destin tragic?

Nu sunt sigură că putem să îi spunem „destin tragic”. Însă cred că  privilegiile şi averea lor extraordinară, dorinţa lor de a fi persoane publice şi mai ales de a fi lideri, de a conduce, a generat atât neglijenţă, cât şi  situaţii pline de risc, dar şi de beneficii, care, în cazul acestei familii, au dus  la moartea a patru membri importanţi ai familiei (Joe jr., Kathleen „Kick”, Jack şi Robert) înainte de vreme, în decurs de 25 de ani,  şi la completa dizabilitate a unui altui membru.

 

Presupunând că familia Kennedy ar fi asumat-o pe Rosemary în mod public aşa cum era, ar fi schimbat acest aspect cu ceva destinul ei? Sau poate fraţii ei şi-ar fi compromis şansa la o carieră politică?

Rosemary a fost complet acceptată de fraţii ei şi, dacă ar fi fost după ei, mă îndoiesc că şi-ar fi făcut griji pentru cariera lor din cauza surorii lor. Cred că temerile părinţilor au fost transferate şi asupra lor. Sunt convinsă că dacă membrii familiei Kennedy ar fi împărtăşit lumii îngrijorările şi lupta lor pentru îngrijirea unui copil cu asemenea handicap, efectul ar fi fost că lumea s-ar fi schimbat mult mai repede în favoarea celor care au nevoie de ajutor. Nu sunt convinsă că, pe termen lung, cariera fraţilor Kennedy ar fi fost afectată. Însă Joe şi Rose şi-au concentrat toată atenţia pe cariera băieţilor lor.

 

Poate fi Joseph Kennedy  considerat autorul moral al tragediei fiicei sale?

În timp ce Rose a fost puternic implicată în gestionarea vieţii şi educaţiei lui Rosemary, când aceasta era copil, odată ce aceasta a fost trimisă la o şcoală mai îndepărtată, la vârstă de 11 ani, Joe a preluat complet tutela. Pretindea enorm de la Rosemary – atât de mult încât toate scrisorile ei sunt pline cu rugăminţi şi apeluri la înţelegere şi la răbdare. Prima fiică a familiei Kennedy căuta cu disperare aprobarea şi aprecierea tatălui său, iar el folosea toată această disperare pentru a o determina să muncească mai mult la şcoală şi să se comporte mai bine.

Cred însă că Joe poartă vina pentru operaţia de lobotomie a lui Rosemary. A luat decizia într-o perioadă în care lumea medicală, inclusiv Asociaţia Medicală Americană, avertiza privind această intervenţie medicală. Ştia că operaţia de lobotomie era absolut experimentală. Sunt convinsă că nu şi-ar fi supus vreodată unei asemenea operaţii, de pildă, unul din băieţi.

 

De ce America este încă atât de fascinată de clanul Kennedy? Datorită reputaţiei lor? A averii?

Cred că americanii sunt încă intrigaţi şi curioşi în privinţa familiei Kennedy din varii motive. Ei reprezintă povestea de succes pe care cei mai mulţi dintre americani o păstrează ca „testament” pentru măreţia acestei ţări – să nu ai nimic, dar să poţi dobândi bogăţie, prestigiu şi fericire într-o singură generaţie.

Averea şi puterea familiei le aduce în continuare un loc la toate ştirile, poveştile lor fiind cunoscute şi urmărite de americani. Incredibila ascensiune a lui John F. Kennedy până la Preşedinţie, împreună cu încântătoarea, superba şi sofisticata lui soţie, a creat o aură a invincibilităţii tinereţii pe care americanii au văzut-o în epoca post-război.

 

Lecţia de viaţă a unui supravieţuitor

 

De ce este importantă această biografie acum, după atâtea decenii?

Rosemary este singură figură a familiei Kennedy a cărei voce a lipsit din toate biografiile care au fost publicate în ultimele decenii. Când adaugi şi vocea ei, şi o aşezi în centrul odiseei Kennedy, priveşti această familie într-o lumină diferită. Rosemary este direct responsabilă pentru traiectoria pe care familia a avut-o în spaţiul public, în misiunea  pentru ajutorarea persoanele cu dizabilităţi.

 

Care este lecţia pe care membrii familiei Kennedy şi noi toţi ar trebui să o învăţăm de la Rosemary?

Fraţii ei au învăţat compasiunea de la o vârstă fragedă, ca urmare a ceea ce Rosemary a îndurat în copilărie şi adolescenţă. Au iubit-o profund şi au fost foarte afectaţi de ceea ce i s-a întâmplat. În familie, Rosemary era inclusă în tot ceea ce făceau fraţii ei – navigat, înot, tenis, evenimente sociale – cât mai mult posibil. Eunice a fondat  „Olympics Special”, iar John, în timpul mandatului său de Preşedinte, a semnat mai multe legi care au stat la baza finanţării şi cercetării pentru ajutorarea persoanelor cu handicap. Ca senator, Ted Kennedy a iniţiat şi a sprijinit mai multe acte normative în domeniu, inclusiv Actul pentru americanii cu dizabilităţi. Alţi membri ai familiei au creat organizaţii – precum „Best Buddies” şi  „Very Special Arts” – care promovează programe şi resurse pentru persoanele cu astfel de probleme.

 

Cartea şi povestea lui Rosemary sunt sfâşietoare. A fost dificil să o scrieţi, din punct de vedere emoţional?

Da. Pe lângă tragica operaţie şi lupta de zi cu zi a lui Rosemary, mi-a fost greu să înţeleg modul în care Joe şi Rose au tratat-o pe fiica lor. Ca părinte, consider că lipsa lor de sensibilitate faţă de nevoile ei nu are justificare. În acelaşi timp, însă, am simţit şi un soi de simpatie pentru ei. Au încercat să crească o fată cu dizabilităţi, într-o perioada în care erau puţine opţiuni pentru astfel de persoane, din punct de vedere al educaţiei şi al terapiilor medicale. Cercetările erau primitive. Aveau numeroase temeri în privinţa viitorului ei.

Chiar dacă aveau o avere nelimitată, aspect care le putea oferi opţiuni pe care puţine familii şi le puteau permite, am simţit că nu şi-au folosit prestigiul în interesul lui Rosemary. Am simţit frustrare şi pentru că această familie a avut oportunitatea de a face diferenţa pentru persoane cu dizabilităţi mult mai devreme decât au făcut-o, dacă ar fi acceptat-o pe Rosemary aşa cum era. În plus, ca mamă unui băieţel care suferă de o boală mintală, cred că familia Kennedy a eşuat în a atrage atenţia, a cere resurse şi suport pentru bolnavii mintali.

În lipsa unui acord scris al QMagazine, pot fi preluate maxim 500 de caractere din acest text, fără a depăşi jumătate din articol. Este obligatorie citarea sursei www.qmagazine.ro, cu link către site, în primul paragraf, și cu precizarea „Citiţi integral pe www.qmagazine.ro”, cu link, la finalul paragrafului.

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cele mai populare articole

To Top