Cum arăta Turcia acum 93 de ani. Mustafa Kemal: Răul de care suferim stă în sistem

Astăzi, 29 octombrie, se  sărbătorește încă un an de la întemeierea Republicii Turcia. Anul acesta al nouăzeci și treilea. Motiv de reflecție și de aducere aminte. Aflată în proximitatea noastră, doar 653 de km de la București la Istanbul, viața social-politică a fost foarte mult influențată de marea metropolă Constantinopol. Resetarea relațiilor a avut loc în aceeași perioadă, doar 5 ani diferență când românii, la 1 decembrie 1918 au reușit să-și desăvârșească idealul național și anume realizarea României Mari iar pe ruinele Imperiului Otoman generalul Mustafa Kemal a reușit să formeze un stat nou, o republică, Turcia. State noi, relații pozitive și progresive. Redăm mai jos o parte din dezbaterile politice de la începutul statului turc care evocă momentele din preajma zilei naționale turce:

Dimineața de 29 octombrie a început cu o ședință a Partidului Poporului în lipsa lui Mustafa Kemal. Fethi Bei, al doilea șef al partidului a propus o noua listă minis­te­rială alcătuită în așa fel încât să fie respinsă. Conform celor stabilite cu o seara înainte discuția a continuat intenționat într-o anumita direcție și s-a lansat ideea ca numai Șeful ar putea să înlăture dificultățile. Kemalledin Sami Pașa a propus ca Mustafa Kemal, ca președinte al partidului să fie însărcinat pentru a rezolva criza. Așteptând la Çankaya chemarea liderilor partidului acesta și-a făcut intrarea în scenă. Odată ce a apărut a cerut o oră de răgaz pentru a reflecta în privința noului cabinet. În jurul orei două acesta a declarat scurt: “Răul de care suferim stă în sistem. V-ați convins desigur cu toții că nu se poate forma un cabinet dacă toată lumea poate să participe la alegere. Prin urmare, sistemul trebuie modificat”[1].

În continuarea celor declarate a scos proiectul de lege elaborat în ajun, i-a dat citire și l-a supus la vot. Dintr-o criză provocată de el se prezenta cu o modificare fundamentală a Constituției: forma Statului este Republica, în fruntea ei se afla Președintele Statului, ales de Adunarea Națională pe timp de patru ani (realegerea e admisibilă). Președintele Republicii alege prim-ministrul care își alege cabinetul, iar acesta trebuie validat de Adunarea Națională. Stratagema surprinderii reușise. După câteva discuții pe marginea acestora pentru a păstra aparența unor dezbateri libere proiectul a fost adoptat de partid. După încheierea ședinței de partid s-a deschis aceea a Adunării Naționale. În jurul orei 18:00 legea a fost trimisă în mod re­gle­mentar unei comisii pentru deliberare. Această comisie a adăugat o singură frază: “Religia statului turc este Islamul” așa cum era stipulat și în Constituția din 1876. Fraza a fost ștearsă din Constituție în 1928.

Revenind la ziua de 29 octombrie 1923, proiectul Constituției a fost supus Adunării în ședință plenară. S-a citit de trei ori iar la 20:30 legea a fost votată, urmată la un sfert de oră mai târziu de alegerea în funcția de Președinte al Statului a lui Mustafa Kemal. Rezultatul a fost anunțat imediat telegrafic în toată țara iar la miezul nopții 101 bubuituri de tun au vestit pretutindeni introducerea Republicii ca formă de guvernare[2].

Transformarea statului în Republică condus de un Președinte a adus în discuție și noțiunea Califatului. Pentru turcul simplu, Califul rămânea Șeful real al Statului mai ales că cel care deținea funcția de Calif era moștenitorul legal al tronului. Aten­ția președintelui era firesc îndreptată către aceasta chestiune deoarece un post isto­ric plin de însemnătate reprezenta o primejdie constanta pentru un stat democratic.

Conform teologiei islamice: “mantia Profetului nu are voie să o poarte decât acela care poate să apere poporul Profetului în toate părțile lumii”.[3] Evident, în această perioada Califul nu se găsea în posibilitatea de a-i ocroti pe toți musulmanii însă musulmanii din întreaga lume se simțeau datori de a-și ocroti Califul. Aceasta situație se afla în contradicție cu aspirațiile Turciei noi care se de­clara acum Stat național și care în acele momente renunțase la toate teritoriile cu po­pulație neturcă și nu mai avea pretenția de a fi considerată puterea conducătoare a Islamului.

În acest sens, Mustafa Kemal afirma: “Poporul Turciei noi nu mai are niciun motiv sa se gândească la altceva decât la existența și la prosperitatea ei. Ea nu mai are nimic de oferit celorlalți”[4]. În aparenta, desființare a Califatului a fost mo­ti­vată prin lipsa de fonduri. Scrisoarea Califului către guvern în care cerea un spor al fon­durilor și condamna totodată ignorarea cu care îl trata cabinetul i-a oferit un prilej lui Mustafa Kemal de a-i transmite un mesaj edificator: “strălucirea vene­ra­bilă pe care străvechiul Califat o mai avea in ochii credincioșilor îl lasă cu totul rece. Ce­re­rea ca guvernul și organele oficiale să întrețină legături cu Califatul constituie o încălcare flagrantă a independenței Republicii. Funcția de Calif nu are niciun rost și nicio rațiune de a fi atât din punct de vedere material cât și politic. Obligații pe care i le impun funcția nu exista. Pentru întreținerea Califului trebuie să ajungă o sub­ven­ție mai mica decât cea a Președintelui Republicii. Fastul și pompa sunt deplasate. Apa­ra­tul administrativ trebuie revizuit. Faptul că are <prim șambelani> și <prim secre­tari> întreține în închipuirea Califului iluzia puterii”[5].

În stilul propriu, Mustafa Kemal după răspunsul dat Califului în ianuarie 1924 a așteptat ca vacanța Adunării Naționale să se termine. În discursul său de deschidere al Parlamentului a acuzat în termeni foarte duri reprezentanții clerului. Mai mult, s-a folosit de ocazie pentru a proceda la o secularizare radicala a Statului și la completa sa despărțire de Biserică. Practic, în câteva zile s-a înfăptuit ceea ce în Europa durase sute de ani. Legile elaborate de Mustafa Kemal au fost discutate la 2 martie în cadrul partidului iar la 3 martie supuse Adunării Naționale și adoptate în cadrul unei ședințe maraton la 6:30 dimineața după dezbateri care au ținut mai mult de o noapte. Esența legii era: “Califatul se desființează. Tuturor membrilor masculini și feminini ai Casei Imperiale (inclusiv Califul) le este interzisa pentru totdeauna șederea in Turcia. Ei trebuie să părăsească teritoriul Republicii în termen de zece zile. Toate funcțiile publice ale clerului se desființează, averea Bisericii se confiscă de Stat. Toate școlile conduse până acum de preoți, trec sub administrația ministerului instrucțiunii publice”[6]. Cei afectați de lege s-au conformat și au părăsit țara. La 4 martie Abdul Medjid a părăsit Constantinopolul. În câteva zile, cu Orient Expresul în jur de treizeci de prinți se îndreptau către Europa pentru a întări rândurile împăraților și regilor care trăiau în exil.

Previziunile cum că desfiinţarea Califatului şi despărţirea de Islam vor fi ca o sinucidere pentru Turcia  nu s-au adeverit. După izgonirea Califului s-a încercat din partea Adunării Naţionale dar şi de grupuri din ţări islamice a-l determina pe Mustafa Kemal să-şi asume titlul de Calif. Având în vedere situaţia, generalului nu i-ar fi fost greu să accepte titlul de Calif şi apoi să se proclame Sultan. Însă în această situaţie ar fi fost greu de presupus ce ar fi urmat. Exemplul lui Napoleon care s-a autoproclamat Împărat probabil nu i-a fost străin generalului. Celor care-l voiau Calif le-a declarat: “Ştiţi că titlul de Calif înseamnă Şef al Statului. Cum aş putea să accept propunerile unor popoare peste care domnesc regi şi împăraţi? Ordinele Califului trebuie executate de toţi şi trebuie să se supună interdicţiilor lui. Sunt oare acei care doresc să mă fac Calif în stare să-mi execute ordinele? Şi atunci nu ar fi ridicol să mă împodobesc cu un rol iluzoriu care nu are niciun rost?”[7]

Desfiinţarea Califatului, greu de înţeles pentru musulmanul acelei epoci a fost ultima etapă care trebuia efectuată în drumul spre consolidare al noii Republici.

Ceea ce a reuşit Mustafa Kemal şi cei din anturajul său rămâne un fapt unic în istorie. Trecerea de la Imperiu la Republică, schimbarea formei de guvernământ, schimbarea treptată a mentalităţii turcului de rând, constituirea instituţiilor după model occidental rămân în istorie ca trecerea cea mai rapidă de la ev mediu la cel contemporan. Intrat sub controlul Marilor Puteri, Imperiul Otoman nu mai putea face faţă. Treptat influenţa acestuia se stingea, statele arabe reuşind sa iasă de sub conducerea de la Constantinopol. După bătălia de la Çanakkale turcii îşi găsiseră liderul care a reuşit să-i scoată din impas.

***

[1] D.v. Mikusch, Gazi Mustafa Kemal 1880-1938, Editura Scrisul Romanesc, p. 297

[2] Idem

[3] Ibidem, p. 299

[4] Idem

[5] op.cit. pp. 299-300

[6] Idem

[7] Ibidem pp. 301-302