Baconschi: Sistemul feudalizat (baronii) nu a fost depăşit

Teodor Baconschi a făcut pasul către politică acum doi ani, fiind vicepreşedinte PMP. A fost candidat pe lista popularilor la alegerile europarlamentare din 2014. A plecat din partid ulterior, la fel ca Dragoş Ciuparu, Adrian Papahagi, Theodor Paleologu… Nu s-a înscris în niciun alt partid şi nici nu dă semne că şi-ar dori să reintre în politica românească actuală. Despre politică şi alţi demoni, în Q Magazine.

Democrațiile se adaptează noilor tehnologii din mers

Cum s-a putut ajunge la protest (cu violenţe) anti-Cioloş de la manifestaţie unionistă?
Cine a dat „o mână de ajutor”?

După mine, vremea manifestațiilor de stradă s-a încheiat odată cu anii ’90. Sigur că, în orice democrație, ele sunt posibile și, dacă sunt autorizate legal, pot avea loc, sub un motiv sau altul. E un drept constituțional, deci indiscutabil. Numai că epoca în care trăim s-a schimbat: agora s-a mutat pe internet, în rețelele de socializare, cu milioane de abonați. Personal, nu aș mai participa la nicio manifestație de stradă, pentru a evita manipulările politice și mediatice, dar și derapajele violente, oricând posibile din cauza unor provocatori spontani sau dirijați. În plus, ca spirit conservator, nu-mi plac „revoluțiile”. Prefer „evoluțiile” treptate, negociate rațional.

În cazul Republicii Moldova, nu cumva vrem să trecem o bătrânică strada, dar ea nu vrea? Procentele celor care nu doresc alipirea la România, ci cu „mama Rusia”, sunt între 48 şi 65%.

Știți cum se spune: unirea e, în primul rând, un „ideal”. Pentru a fi o realitate, ai nevoie de câteva condiții democratice și geopolitice. Prima e ca, de ambele părți ale Prutului, să existe o majoritate unionistă calificată. A doua e ca, la Chișinău, să existe consens suprapartizan și acțiune unionistă asumată parlamentar. A treia ar fi rezolvarea conflictului înghețat din Transnistria. A patra, consultarea dintre cele două capitale și centrele de putere euro-americane. În fine, acordul tacit sau explicit al Federației Ruse, care consideră că tot ce se petrece în „străinătatea apropiată” (respectiv în statele-tampon din Parteneriatul Estic) îi afectează (sau nu) interesele. Dacă vă întreb, la rândul meu, în ce măsură s-au reunit aceste condiții, îmi veți răspunde că v-am pus întrebări retorice. Nu sunt retorice, sunt realiste. Evident, dacă vom ajunge, cu timpul, la satisfacerea acestor condiții prealabile, va trebui să completăm tabloul cu alte calcule: studii de impact economico-financiar, eventuale modificări constituționale, prognoze de securitate regională și internă pe termen mediu și altele de acest fel.

Cum de s-a ajuns chiar şi în SUA să se voteze ca la noi, negativ? Fiecare dintre cei doi candidaţi este masiv contestabil.

Candidații oricărui partid, din orice democrație euro-americană, nu sunt mai răi ca în trecut. Poate nici mai buni. Numai că ei sunt produse media și carne de tocat în mașinăria societății virtuale, unde – pentru prima dată în istorie – orice membru al corpului politic primește voce, chip și posibilitatea de a contesta. Pe aceste rețele, care defulează energiile negative din societate, cultura contestației e de rigoare. Dacă tot nu poți schimba cu adevărat lucrurile, măcar să le supui unui tir critic prin care „arăți că exiști”. Mecanismul de viralizare a conținutului virtual e o armă cu două tăișuri, puțin controlabilă. Asta fragilizează ierarhiile sociale, erodează prestigiul instituțiilor publice, șterge granița dintre competență și opinia arbitrară. Dar mai ales generalizează judecata emoțională, în detrimentul celei argumentate. Pe scurt, democrațiile se adaptează noilor tehnologii din mers, prin ajustări defensive, fără să poată anticipa dinamica eroziunilor la care sunt expuse. La fiecare rând de alegeri, constatăm generalizarea demonizării adversarului, care începe să simbolizeze „tabăra răului”. Nu cred că vom scăpa prea curând de acest sindrom postmodern.

Avem de-a face cu o coliziune a două dogmatisme

Cât de real este pericolul de „infestare” cu neomarxism în Europa?

Ceea ce numiți „neo-marxism” este vulgata academică și politico-socială a „corectitudinii politice”. Ea s-a impus, produce norme, comportamente și structuri de supraveghere, generând ipocrizie socială, autocenzură și acumulări subterane de frustrare colectivă, care pot exploda asemenea unor pungi cu gaze naturale peste care cade, accidental, o brichetă aprinsă. Există, firește, și o reacție venită din mediile conservatoare, creștine sau naționaliste, care se bat pentru revenirea la statu quo ante, adică la o situație descrisă idilic și bazată pe „valori fundamentale”. Asistăm la o bătălie culturală în care preopinenții dau mai curând probe de surditate intelectuală. O coliziune a două dogmatisme, a două pretenții de a monopoliza adevărul. În aceste condiții de dialog ratat, radicalizarea celor două tabere pare inevitabilă. Probabil că și este. Bisericile, universitățile, ONG-urile și intelectualii publici moderați au mult de lucru pentru a evita degenerarea acestei tensiuni culturale într-un conflict civil capabil să destructureze ordinea democratică.

România urmează un trend economic ascendent, însă convergența cu media europeană, la principalii parametri, va mai dura 10-15 ani

Cât este imagine şi cât este amenințare reală în politica dură şi prea puţin contracarată a Rusiei?

N-aș spune că revizionismul neo-imperial, panslavist și ortodoxist al Federației Ruse n-a primit o replică, fie că vorbim de sancțiunile economico-financiare, fie că evocăm excluderea temporară a Moscovei din feluritele formate de „integrare” occidentală (Consiliul NATO-Rusia, Consiliul UE-Rusia, G8 etc.). Din păcate, ideea de nou război rece s-a banalizat. Intervenția masivă a Rusiei în Siria a complicat și mai mult șansele de a obține, pe termen scurt, negocierea unui echilibru durabil. Ne aflăm și în plină ofensivă propagandistică: demonizarea Occidentului în media rusești, investiții în rețele externe de influență mediatică. Plus atacurile cibernetice, înscrise în manualul războiului hibrid și ilustrate, cel mai grav, prin acuzațiile de intervenție a Moscovei în campania prezidențială din SUA. Câteva lucruri sunt clare: Federația Rusă și-a modernizat armata. Sancțiunile au fost amortizate intern printr-o propagandă eficientă. Cercurile de afaceri europene își doresc recâștigarea pieței ruse. Chestiunea energetică (ca pârghie de presiune asupra multor state europene) nu a fost rezolvată printr-o alternativă funcțională. Devitalizarea Parteneriatului Estic nu a liniștit situația internă din acest hinterland. În fine, nu există o linie unică de raportare a Occidentului la Rusia, nici în termenii evaluării riscurilor, nici la nivelul agendei diplomatice.

Suntem a şaptea ţară din Europa ca suprafaţă şi populaţie. De ce ne comportăm, în relaţiile internaţionale, ca o ţară minusculă, neînsemnată, care încă se miră că stă la masă cu „cei mari”?

Proiecția forței oricărui stat depinde și de suprafață sau populație, dar și mai mult de forțele armate, nivelul PIB, indicii de dezvoltare umană, soft power. După un calcul personal, o entitate statală nu poate aspira la condiția de putere regională înainte de a depăși un PIB de 500 miliarde de Euro. România urmează un trend ascendent, însă convergența cu media europeană, la principalii parametri, va mai dura 10-15 ani. Asta doar în cazul în care avem pace în regiune și nu apar noi crize economice majore. Cât despre „comportamentul” nostru în relațiile internaționale, nu ne-am depășit complexele de țară mică, sau, dimpotrivă, vrem să le depășim prea repede. Trebuie să găsim o medie. Statele „mici”, precum cele baltice, și-au digitalizat administrația, au investit în educație și tehnologie, și-au modernizat infrastructura, au adoptat moneda unică și s-au deprins să-și concerteze politica externă: ele sunt un bun exemplu al faptului că nu contează neapărat „cât”, ci mai degrabă „cum”.

Se pare că este posibil ca, din 2017, Canada să elimine vizele pentru cetăţenii români. Pe de altă parte, România este partener strategic al SUA. De ce americanii nu se grăbesc să elimine şi ei vizele pentru români?

Canada a liberalizat vizele și cu alte foste state comuniste, precum Republica Cehă, dar tot cu plafoane lucrează, păstrându-și dreptul de a le fixa. În ce privește Visa Waiver cu SUA, sediul materiei e la Congres, care ne poate face eligibili prin modificarea ratei de respingere. Acesta e criteriul, aparent birocratic și procedural. O vor face, dacă insistăm, fără stridențe, în construirea unui lobby și a unei relații bilaterale mai consistente, mai generos diversificate.

Cum vedeţi viitorul Marii Britanii după Brexit? Lira sterlină a scăzut drastic, multe companii multinaţionale se gândesc să relocheze sediile, Scoţia dă semne de independenţă…

M-am temut că șocul post-Brexit va fi mult mai violent decât se dovedește în realitate. Deocamdată, UE și Marea Britanie sunt într-un interludiu. Guvernul Theresei May nu a acționat clauza de ieșire (articolul 50), calendarul nu e definitivat, au fost desemnați negociatorii, dar abilitatea britanică nu trebuie subestimată: Londra a declarat deja că nu se va mulțumi cu o formulă „norvegiană”, care înseamnă (din punctul ei de vedere) prea mulți bani contra accesului la piața internă a UE. Nu cred nici în succesul (sau măcar intenția reală) a unor mișcări secesioniste în Scoția sau Irlanda de Nord: va fi mai curând un balet cu mize interne, de reașezare a raporturilor politice și fiscale dintre Edinburgh, Belfast și Londra.

În ţara noastră există un război româno-român

Cum apreciaţi oferta electorală a partidelor pentru alegerile generale din decembrie, atât din punctul de vedere al programelor de guvernare (acolo unde există), cât şi din cel al resurselor umane?

Publicul român s-a obișnuit să vadă în programele de guvernare nu atât pacturi electorale (nu rezolv ce-am promis, plec, pentru că nu mai primesc voturi), ci mai curând pioase documente de bune intenții, pline cu platitudini optimiste. Despre resursele umane, ce să spun? Sistemul feudalizat („baronii”) nu a fost depășit. Fie „la liber”, pe vot uninominal, fie „pe listă”, presiunea „din teritoriu” închide jocul de fiecare dată. Ce-i drept, legislația electorală în vigoare favorizează cartelul și descurajează partidele noi sau independenții. La ora când purtăm această discuție, nu știu, bunăoară, dacă prietenul meu, Theodor Paleologu, va fi pe buletinul de vot: e o chestie sisifică să strângi, ca persoană fizică, 20.000 de semnături (adică de vreo trei ori mai mult decât voturile care te-ar putea face, să zicem, deputat).

Cum se poate explica faptul că populaţia continuă să voteze oameni cu vădite probleme în justiţie? În unele cazuri există condamnări definitive, dar românul nu se împiedică de astfel de fleacuri…

Nu prea există „populație”. Există comunități locale care, de pildă, văd că primarul cutare a făcut o administrație mai bună decât altul. Ceea ce numesc „războiul româno-român”, adică suprapolitizarea vieții publice și exacerbarea tribalismului, a generat o neîncredere masivă în toate instituțiile publice. Ideea că „ai noștri” sunt „victimele” (politice) ale taberei „celeilalte” e mult mai răspândită decât am putea crede. Idealizarea justiției face ca orice bâlbă a ei să fie folosită (partizan) pentru distrugerea întregului ei prestigiul social, prin extrapolarea unor cazuri de malpraxis.

Recent, președintele Iohannis a făcut un apel la toleranță religioasă și etnică, folosind sintagma „fanatism religios”. Cum comentaţi?

Din câte am văzut, declarația dlui președinte Iohannis a fost răstălmăcită, ceea ce a impus o revenire mai nuanțată. Evident că petiția pro-familie tradițională, validată și de CCR, reprezintă un demers stimabil, considerabil sub raport democratic și capabil să exprime sensibilitatea mai conservatoare a unei părți însemnate din societate. Ea nu reprezintă, în niciun caz, o expresie a fanatismului religios. Poate că e chiar necesar un referendum pentru modificarea/clarificarea textului constituțional referitor la natura familiei, dimpreună cu negocierea unui pact civil pentru comunitatea LGBT. Nu le poți da dreptate unora, pentru că sunt numeroși, anulând toate drepturile altora, pentru că sunt minoritari. E deci nevoie nu atât de etichetări sumare, cât de un dialog susținut cu bună credință. Să sperăm că el va avea loc, între toate părțile interesate.

Pentru că am adus vorba de religie, disciplină obligatorie în şcoală. Se observă cu ochiul liber că absolvenţii ori uită tot ce li s-a predat, ori nu li se predau anumite lucruri de bază în cunoaşterea religiei (începând cu păcatul originar!). Este, oare, religia o materie de neasimilat sau modul de predare este demn de o cauză mai bună?

Am văzut criticile multor părinți față de felul în care e predată religia în școli. Manualele s-au ameliorat și mai e destul loc pentru adaptarea lor la limbajul și problematica vremii noastre. Pe de altă parte, părinții care vor ore de religie pentru copiii lor trebuie mai nou să depună o cerere în acest sens. Demersul e deci facultativ, nu imperativ. Firește că Bisericile n-au reușit să formeze un corp specializat de profesori omogen și eminent. După comunism, nu exista o tradiție, nici destulă experiență în acest sens. Însă nu orele de religie sunt oaia neagră a sistemului nostru de educație națională… Cred că materia aceasta e nobilă și binevenită sufletește, sau ca sursă de îmbogățire culturală, cu singura condiție de a fi predată inteligent, în spiritul deschiderii față de pluralismul oricărei societăți democratice.

Şi, tot la acest capitol, observăm cu stupoare că preoţii, chiar la vârful clerului, sunt şi ei oameni, cu păcate uneori incompatibile cu calitatea de reprezentant al lui Dumnezeu pe Pământ. Îi vedem primind mită, constatăm că au turnat la Securitate, îi vedem cerând „zeciuială” (care nu se impozitează!), îi observăm pe şosele în Mercedes-uri ultimul tip… Rămâne să ne resemnăm cu proverbul „Să nu faci ce face popa, să faci ce zice el!”?

Sunt două categorii de reacții: cei îmbisericiți (creștinii practicanți) sunt mai indulgenți cu scăderile clerului, iar cei care nu frecventează niciun cult, prea exigenți. Primii „închid ochii”, ceilalți pleacă de la câteva cazuri scandaloase și fac din ele materia primă a unui discurs anti-clerical sistematic. Și aici, adevărul e la mijloc. Dacă politicienii noștri reprezintă, în medie, societatea, de ce ar face excepție clerul uneia sau alteia dintre confesiunile prezente în România? Eu, bunăoară, văd și critic o anumită clericalizare a vieții religioase, aș vrea ca rostul laicilor în Biserici să fie mai mare și mai vizibil, dar nu cad în anticlericalism obsesional, pentru că apreciez lucrarea pastorală și duhovnicească a Bisericii în termeni pozitivi pentru educația și „civilizarea” națiunii.

Cum apreciaţi politica Occidentului, cu precădere Germania, în ce priveşte valul migranţilor (arabi)? Ce poziţie consideraţi că ar trebui să aibă România?

S-a spus că Germania a dorit să fie generoasă, să compenseze prin imigrație îmbătrânirea populației și slăbiciunea sistemului de pensii, dar și-a supraestimat forța de primire și integrare, mai ales în contextul prezent, dominat de rețele teroriste active și de radicalizarea unui islam anti-Occidental, jihadist. Nu pot confirma sau infirma asta, se va vedea în timp. Nu-mi place ideea de Europă-fortăreață, dar nici muniția pe care fantasma unei Europe islamizate o dă extremismului politic. Trebuie deci să primim refugiați, dar cu măsură, pe temeiul unor criterii mai clare (care să satisfacă interesele europene pe termen lung). Trebuie de asemenea să filtrăm fluxurile, pentru a nu ne trezi cu teroriști gata formați, care intră în acțiune. Asta implică securizarea mai eficientă a frontierelor, întărirea guvernanței Schengen și a resurselor pentru Frontex, colaborarea consolidată cu NATO în Mediterana și asumarea unor politici de asistență economică mai penetrante, pentru a trata problema și la sursele ei medio-orientale sau nord-africane.

Problema plagiatelor este majoră pentru învăţământul românesc, dar şi pentru imaginea României în lume. Din câte îmi amintesc, teza dumneavoastră de doctorat la Sorbona avea 800 de pagini şi aţi fost „interogat” de comisia de acordare a titlului de doctor pe parcursul a circa 5 ore. Sigur, nu exista sistemul Bologna la acea vreme, dar a devenit „trendy”, este un „must have” în zilele noastre să ai titlu de doctor, indiferent de modul de obţinere a lui. În această privinţă, politicul dă o interesată mână de ajutor, prin legislaţie, celor care au obţinut doctoratul prin furt, adică plagiat. Ce e de făcut?

Demantelarea fabricilor de doctorate plagiate e o chestiune de securitate națională, care trebuie să înceapă de la Ministerul Educației. Și aici, chestiunea a fost politizată și hiper-personalizată în cel mai nefericit mod. E o problemă de sistem, care pretinde abordări sistemice. Dacă nu reabilităm prestigiul instituției doctorale, competitivitatea României pe plan internațional se va diminua dramatic. Nu vor mai veni studenți străini sau vor veni doar cei mai slabi, nu vom mai putea opera promovări profesionale obiective, vom bălti în deriziune și aproximație, distrugând la pachet orice etică academică și ideea însăși de merit intelectual corect recunoscut pe plan social. Mi se pare un risc prea mare, care se cuvine gestionat cu patriotism, nu cu polemici partizane.

De ce intelectualii (fără ghilimele) nu pot rezista în politica românească? De ce rămân sau ajung în postura de „chibiţi”? Unde este reforma clasei politice, acum, că s-a revenit la votul pe liste, prin urmare pixul preşedintelui de partid capătă din nou puteri discreţionare?

N-au „rezistat”, cum spuneți, din varii motive. Odată pentru că setau, prin prezența lor, standarde „periculoase” în raport cu mediocritatea cultivată de partide. Îi umbreau, cumva, pe șefi. Apoi, pentru că e rar să vezi o personalitate intelectuală autentică supunându-se orbește „disciplinei de partid” (la vot sau cu orice altă ocazie). Ei propuneau, pe de altă parte, întemeierea acțiunii politice pe doctrine asumate și valori explicite, ceea ce deranjează organicul tranzacționism din cultura noastră politică. Au fost deci utilizați, din motive de prestigiu și de imagine, însă imaginea lor a fost demolată mediatic, prin lungi campanii denigratoare, care au avut succes: nu e greu să compromiți o carieră profesională construită laborios printr-un matracaj (n.r. ciomăgire, din fr. matraquage) televizual, bazat pe repetarea obsesivă a câtorva calomnii. N-au primit niciodată putere de decizie reală, iar riscul ca gândirea lor să provoace o reformă efectivă a mașinăriilor partinice a fost eficient neutralizat. Așa că „lecțiile” care le-au fost administrate i-au descurajat și pe mulți alții ca ei, tentați să „facă pasul în politică”. Pierderea e pentru societate în ansamblu, pentru că popularizarea acestui „eșec” încetinește ritmul dezvoltării democratice și îi scade constant calitatea.

***

Teodor Baconschi este doctor în Antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea  Paris IV-Sorbonne, fost ambasador la Vatican, precum şi în Portugalia şi Franţa. Fost ministru al Afacerilor Externe. Este Comandor al Legiunii de Onoare (Franţa) şi Comandor al Ordinului Pius IX (Vatican). Preşedinte al Fundaţiei Creştin Democrate.