Era în 1990, eram jurnalist şi am deschis într-un ziar din Valea Jiului o rubrică: „
Ce ştim şi ce nu ştim despre democraţie", titlu pe care-l alesese prietenul meu Mircea Bujorescu.Venea o lume nouă peste noi, era entuziasmant, dar multe lucruri care ieşeau din catacombele istoriei ne păreau de neînţeles.Ca să pricep mai bine, m-am apucat de scris şi de citit.Am căutat înţelepciunile politicii la Aristotel, la Hobbes sau Locke, Rousseau sau Montesquieu.Esenţa, înţelegeam eu, este dată de asocierea şi respectarea unor reguli şi valori comune, legea trebuie să fie dincolo de subiectivitate. Poate erau prea vechi, m-am gândit, dar Max Weber, Tocqueville, Spengler, Paretto, Marx ori chiar Machiavelli sigur au fost mai aproape de modernitate şi au descoperit că regula trebuie căutată în scanarea intereselor individuale şi de grup, în ciocnirea lor şi în organizările sociale şi relaţionale bazate pe acestea. Şi acum, înainte de culcare, mai hoinăresc printre pagini scrise Hanah Arendt, Sartori, Wright Mills, Bourdieu, contemporani care au căutat să ne arate cum democraţia se poate falsifica şi transforma în contrariul ei şi cum sclavii îşi pierd prima dată libertatea de spirit, celelalte forme ale libertăţii le cedează, le vând sau le sunt luate, pentru că nu le înţeleg valoarea. M-am apucat de cercetări sociologice şi am crezut că regula de aur a politicii este rezonanţa liderilor cu aştepxările maselor.
Am crezut că liderul luminat de simpatia băii de mulţime şi de vreo sclipire interioară de moralitate sau de minimă inteligenţă, împreună cu echipa sa, poate construi proiecte care să elibereze poporul din neştiinţă, pasivitate şi lene, prin constituirea unor majorităţi care pornesc şi fac să duduie motorul societăţii.Când acesta porneşte, încrederea socială activează milioane de oameni care, prin entuziasmul şi sacrificiul lor, construiesc o lume tot mai bună, tot mai dreapxă, unde cei puternici sunt interesaţi să aibă grijă şi de cei slabi.Am văzut apoi că cercetările mele puteau fi uşor înlocuite cu o oglindă în care liderii să se vadă frumos.Am intrat în politică şi am crezut că regula de aur a politicii este căutarea interesului comun şi moralitatea, parţială măcar, pentru acordarea mijloacelor la scopuri.Am crezut că echipele sunt în stare să împingă lucrurile înainte chiar dacă trăim într-o ţară în care stăm cu spatele spre viitor.
Am învăţat acolo că vânătorii de voturi sunt mai importanţi decât intelectualii sau inginerii sociali, că mercenarii din războaiele politice nu iau pauză pe timp de pace, transformă piaţa publică într-un continuu război, pentru că doar la asta se pricep. Finalmente, am bănuit că în construirea de majorităţi găsim regula de aur a politicii, că numărul este măsura tuturor lucrurilor (nu în varianta pitagoreică, ci în varianta balcanică, a numărului de voturi aduse cu găleata sau cu halbele de bere date la schimb în ziua votului).Am constatat că nici majoritatea nu funcţionează, nimeni nu accepxă statutul de opoziţie, nimeni nu accepxă până la capăt această regulă.Poate că în consens se află formula de aur, acea idee care ne va ajuta să înţelegem trecutul, dar şi viitorul ţării noastre, adică al copiilor noştri.Consensul pe marile teme şi valori se va impune cu siguranţă, nu există naţiuni sinucigaşe, doar oamenii izolaţi se sinucid.Am crezut multă vreme că în faţa pericolului vom putea găsi dramul de inteligenţă necesar pentru a căuta mai mult ceea ce ne uneşte decât ceea ce ne desparte.Nu se poate acum, poate că trăim un timp lepros în care individualismul este potenţat de uluiala în faţa libertăţii de a alege şi, vorba lui Sartre, această libertate ne împovărează.
Dar elitele sunt cele care construiesc istoria, ele reacţionează şi dau sensul, negociază cu eternitatea în numele tuturor. Deci, prieteni patroni de presă, moguli, mogulaşi ori simbriaşi la moguli, promovaţi o elită românească, nu doar intelectuali care se uită narcisistic în camera de luat vederi.Prezentaţi oamenilor excepţionalitatea din alte domenii, în jurul acesteia se vor reclădi speranţa şi încrederea căRomânia este un loc prietenos, în care se va putea trăi normal, bine şi frumos.Am crezut în regula de aur a elitelor până când, într-o seară, am văzut cum televizoarele patriei se aliniaseră la mesele unui banchet în cinstea prietenului meu Marian Vanghelie, aflat în re-branding, un fost lider providenţial al României, un fost preşedinte al Academiei, jurnalişti, popor.M-am uitat, prostit, chiar şi la reluări.
Nu-mi venea să cred, dar mi-am dat seama că regula de aur era aproape, nu trebuia căutată în tratate sau în cercetări complicate. În marea mea uimire, mi-am adus aminte despre o formulă pe care un prieten, republican cu pedigree, mi-o spune din când în când, dar pe care până acum n-am înţeles-o şi nu am băgat-o în seamă, pentru că, în aroganţa mea, am crezut că voi găsi o alta, mai intelectuală. Regula de aur a politicii este următoarea: cine are aurul face regula.













































