Liderii, managerii și șeful Armatei Române

Armata Română nu se rezumă doar la exerciții, la imagini din poligoanele militare,la pozele cu militarii care luptă în Afganistan și la exemplul superb al celor care fac parte din echipa Jocurilor Invictus, tineri răniți grav în teatrele de operațiuni.

Armata Română este formată din peste 80 000 de oameni (de la generali la soldați, de la secretari de stat la personal contractual civil), are zeci de mii de mijloace de transport (aeronave, nave, tancuri, camioane), armament de toate categoriile, cu muniția aferentă, sute de cazărmi și terenuri de instrucție și mai are – cel mai important în zilele noastre – un buget de aproape 17 milarde de lei, reprezentând 2% din PIB, care trebuie folosit rațional pentru salarii, pensii, mentenanță, instrucție, prezența în teatrele de operațiuni, o cincime fiind destinat achizițiilor de tehnică.

Într-o lume normală (în care angajamentele se respectă, în care liderii și managerii lucrează împreună și în care șefii nu prea există), viața de zi cu zi și perspectivele de dezvoltare a Armatei Române nu ar fi subiecte de dezbatere pe teme de “cine” și „de ce”.

Armata Română are lideri, în persoana Președintelui României (Comandant al Forțelor Armate) şi cea a Șefului Statului Major General (militarul cu cel mai mare grad și funcție), are mangeri, în persoana Prim-ministrului (în calitatea sa de șef al guvernului), a Ministrului Apărării (care răspunde și de mangementul bugetului), și, ceea ce este specific pentru români, are și un șef, în persoana președintelui partidului aflat la guvernare.

Unde sunt banii?

Liderul suprem, președintele Klaus Iohanis, vede, aude, analizează, veghează destinele armatei, caută să influențeze decizii (folosind CSAT ca instrument), se angajează în raport cu partenerii (din NATO sau UE), dar atunci când dorește schimbări majore rămâne la mâna decidentului executiv, pentru că acolo sunt resursele.

Președintele Iohannis a căutat să folosească dimensiunea militară a securității, atât în relația cu SUA (când s-a pus problema prezenței trupelor române în Afganistan sau când s-a discutat despre achizițiile militare), cât și cu statele europene, în special cu Germania și Franța (atunci când s-a discutate despre o Europă a Apărării, proiect în care este vorba tot despre bani și achiziții).

Președintele României este conștient că domeniul militar reprezintă un instrument de politică externă și știe cum să-l utilizeze.

Participările la exercițiile militare de mare amploare din poligonul Cincu (Saber-Guardian- 17, cu peste 20 000 de militari), primirea la Cotroceni a generalilor americani, precum și relația specială pe care o are cu Șeful Statului Major General sunt probe clare că rolul de lider îi este confortabil și percepția generală îi este favorabilă.

Al doilea lider este cel militar, Șeful Statului Major General, generalul Nicolae Ciucă, cel care, prin grad și funcție, este obligat să conducă un proces de dotare și instruire a Armatei Române, pentru ca acesta să fie capabilă să îndeplinească toată gama dimensiuni stabilite în Strategia Națională de Apărare a Țării.

De la 1 ianuarie 2015 este Șeful Statului Major General.

Generalul Nicolae Ciucă știe să fie lider, are charisma necesară și, mai mult, este beneficiarul unei educații profesionale americane, al unei practici solide (a trecut prin toate funcțiile de comandă pe care armata le are) și al unei bune monitorizări, de ieri și de azi, din țară și din afară. El este artizanul unor relații militare (nu doar cu americanii) pe care puține state le au și a fost cel care a determinat prezența SUA în România, dar și prezența unui comandament aliat la București. Generalul știe să influențeze decizii, prin negociere și persuasiune, dar nu este pregătit să negocieze cu șefii care se cred stăpâni și care consideră că militarii trebuie să tacă, să aștepte și să se mulțumească cu mărinimia cu care șefii împart banii, după bunul lor plac.

Mic manual de management

Ca orice instituție modernă, Armata Română are și mangeri, pentru că e nevoie de persoane (civile, conform Constituției) care să gestioneze procesele care țin de politicile de utilizare eficientă a resurselor umane și materiale.

Prim-ministrul României, Mihai Tudose, din postura de prim manager (postură confirmată de semnarea Cartei Albe a Apărării), conștientizează nevoile Armatei Române, se implică în procesele politice care țin de dotarea armatei (vezi, de pildă, semnarea acordurilor cu companii franceze, realizate pe timpul vizitei președintelui lui Macron), asigură plata la timp a soldelor militarilor (determinând un ministru să demisioneze atunci când a apărut o sincopă), dar rămâne în afara procesului amplu de modernizare a acestei instituții.

Cauzele pentru care prim-managerul Armatei Române este atât de puțin implicat țin mai puțin de educația acestuia (pentru că după studii se pare că ar înțelege bine problemele de securitate și apărare) și merg mai mult spre incapacitatea de a relaționa cu străinii și în special cu americanii, alături de o redusă viziune privind conectarea dorințelor armatei cu potențialul de dezvoltare a industriei românești.

Al doilea în ierarhia mangerială este Ministrul Apărării, întruchipat de Mihai Fifor, persoană care încheie (vremelnic) un șir de miniștri care au încercat să realizeze un management eficient în cadrul acestei instituții.

Ministrul Apărării este responsabil de două mari direcții: cea de planificare a apărării (în cadrul național și aliat), unde specialistul principal este Mircea Dușa și unde se panifică nevoile și modul în care resursele alocate sunt distribuite pe programe, respectiv cea a achizițiilor de armament (acolo unde cerințele militarilor se întâlnesc cu resursele aflate la dispoziție și cu contractorii posibili).

Un mare aport. Negativ

Managerul apărării, în persoana domnului Fifor, nu are nimic de a face nici cu niciuna dintre aceste direcții (chiar dacă recent a fost la o întâlnite cu Secretarul de Stat pentru Apărare al SUA, generalul (rz) James Mattis), pentru că nu are nici pregătirea și nici experiența necesara (chiar dacă a fost secretar de stat la MAI), în schimb are parte de consilieri, în postura secretarilor de stat.

Șeful Pentagonului, James Mattis si Mihai Fifor

Ministrul are neșansa să fie cel mai slab manager dintre cei care de până acum, pentru că presiunea venită de la Cotroceni, coroborată cu cea dinspre SUA, se întâlnesc pe scaunul său cu presiunea venită din partea Șefului de partid.

Șeful, în persoana președintelui Camerei Deputaților și al PSD, nu ar trebui să aibă nicio legătură cu instituția numită Armata Română, poate cu excepția legilor, unde se pare că, împreună cu Olguța Vasilescu, a atins un obiectiv, acela de a determina trecerea în rezervă a unor specialiști.

Șeful Liviu Dragnea are un mare aport negativ în privința armatei.

El este cel care numește sau destituie Miniștrii Apărării, mustră Șeful Statului Major General (pentru că și-a permis să vorbească despre eventualele achiziții de sisteme Patriot) și îl avertizează pe președintele României cu privire la angajamentele militare luate fără acordul său.

A fi șef peste lideri și manageri

Șeful este cel care stabilește modul în care se redimensionează bugetul apărării, prin trecere de la achiziții la plata pensiilor și salariilor, și tot el decide cum crește bugetul la MAI pentru achiziții de echipament.

Șeful este cel care vehiculează teorii privind potențiale înțelegeri cu partenerii americani pentru achiziții de sisteme de armament în schimbul tăcerii cu privire la corupție și corupți.

Șeful ne va dovedi, așa cum a făcut-o ani la rând, că nu are nevoie nici de lideri și nici de manageri (care să aibă viziune, strategie și planuri de perspectivă), pentru că el știe, din momentul fundamentării bugetului apărării, că o parte din el va fi destinat primarilor și președinților de consilii județene pentru nimic altceva decât plata clientelismului politic.

România este plină de șefi, îi lipsesc managerii și cu atât mai mult lideri, dar asta nu
înseamnă că am pierdut bătălia.

Nu totul se poate face după bunul plac

Liderilor nu le poate interzice nimeni să gândească , să exprime, să influențeze și să acționeze. Așa că echipa de la Cotroceni și SMG va fi în continuare vizibilă, nu doar pentru că este o echipă, ci pentru că în tribune este o mare galerie (chiar și externă).

Mangerii vor fi în continuare supuși unor forțe contrare, una ce vine din realitate (nevoile armatei) și cealaltă din partea celor care vor resursele pentru scopuri personale. Drept urmare, au două soluții: una în care se fac că muncesc (câinii latră, ursul trece) și a doua prin care să demonstreze că nu mai este nevoie de șefi (nu mor caii când vor câinii).

Șefii (de fapt șeful) nu are cum să fie schimbat comportamental, dar poate fi schimbat din poziție, pentru că personalitatea lui, în general vorbind, nu este pentru vremurile noastre.

Șeful trebuie să înțeleagă faptul că unele lucruri pot fi făcute după plac sau după ureche, dar Armata României nu se situează în acest areal.