Globalism și naționalism american în chestiunea siriană

Președintele Donald Trump a semnat Ordinul pentru retragerea militarilor americani din Siria. În semn de protest față de această decizie Secretarul apărării,  generalul Jim Mattis, a demisionat. Luați prin surprindere, aliații SUA sunt neliniștiți. Iese Președintele SUA mai slab sau mai puternic din aventura siriană? Dar România?

 ESTE CU ADEVĂRAT SURPRINZĂTOARE DECIZIA PREȘEDINTELUI?

  Anunțul Președintelui Donald Trump privind retragerea trupelor americane din Siria a surprins și scandalizat, numai pe aceia care au refuzat să creadă că globalismul și naționalismul nu pot coexista.

Tot ceea ce se petrece acum cu schimbarea de viziune strategică a SUA era de așteptat să se întâmple de ani de zile. Iar asta pentru că era expresia unei necesități ignorate numai de cei speriați de concluziile la care îi putea conduce propria rațiune.

De multă vreme devenise evident că, deși anticipase globalizarea pe când restul lumii era naționalistă, America devenea naționalistă pe când, sub puterea sa și a modelului său, restul lumii se globaliza. Cum și de ce s-a produs această inversare de situație?

SUA GARANTA SECURITATEA LUMII CU PREȚUL PROPRIEI SECURITĂȚI

Ca orice imperiu, și SUA – „imperiul necesar” – se rezema pe doi piloni: renta imperială, din care trebuia finanțată securitatea tuturor, și universalismul imperial, care oferea tuturor modelul „visului american” și le garanta realizarea lui. Fără asta nici un imperiu nu rezistă.

Cu timpul, periferia imperiului a încetat să mai plătească centrului o rentă suficientă pentru ca acesta să poată acoperi cheltuielile reclamate de menținerea ordinii lăuntrice și de apărarea împotriva „barbarilor” din afară. Cu cât mai mult a trebuit să acopere din resurse proprii deficitul astfel creat, cu atât s-a văzut în imposibilitatea de a-și onora obligațiile universaliste. Așa se face că periferia a ajuns să se revolte împotriva centrului de care, culmea, depindea securitatea sa.

Inerțial acesta a sporit bugetul destinat securității în dauna finanțării propriei dezvoltări; ceea ce a depărtat realitatea americană de visul american și l-a făcut pe cel din urmă mai puțin atrăgător. Apoi, sesizând vulnerabilitățile care decurgeau de aici, a cerut pur și simplu mărirea rentei. O cerere care fie nu a primit nici un răspuns fie a fost pe față refuzată.

Nimic mai firesc, deci, ca americanul de rând să dorească reîntoarcerea Americii acasă. Dar asta nu în sensul izolaționismului său tradițional, ci în acela al abandonării rolului său de unic paznic al ordinii globale în favoarea celui de ultim recurs pentru reglarea echilibrului de putere într-un globalism multipolar în care, în primă instanță, ceilalți actori globali au a-și limita excesele limitându-se reciproc. Aceasta implica și stabilirea unei noi ordini de priorități ale obiectivelor strategice.

ABANDONUL ALIAȚILOR SAU RESTRUCTURAREA ALIANȚELOR?

Dacă acest proces era inevitabil, ceea ce urma să se întâmple era o schimbare majoră în privința alianțelor SUA. Unele alianțe trebuiau să se destrame sau să își modifice modul de operare și de împărțire a răspunderii. Exemplul cel mai evident este cel al alianței euro-americane cunoscută sub numele de NATO. Unii aliați trebuiau abandonați. Este cazul kurzilor sirieni, care au luptat cel mai aprig alături de America împotriva ISIS. Alți aliați, ajunși în situația de a se apăra singuri, trebuiau incluși în alte sisteme de securitate colectivă. Așa se întâmplă cu Israelul.

Pe de altă parte, unii foști adversari trebuiau trecuți în rândul aliaților și partenerilor, cu sau fără angajamentul acestora de a menaja interesele foștilor aliați și parteneri. Am anticipat mereu că Rusia se va găsi în această situație. De asemenea, însăși Siria; cea fără de care nu poate exista pace în Orientul Mijlociu. În fine, mișcarea trebuia să reseteze relația cu Turcia, ca fost viitor substitut și viitor fost rival.

Virajul a început de ceva vreme. Puțini au fost dispuși să vadă însă că regimul lui Bashar al Assad, după ce a ieșit învingător în războiul civil cu ajutorul Rusiei, a redevenit frecventabil pentru statele arabe sunnite, care au semnalat deja că sunt gata să readmită Siria în alianțele lor, în speranța că aceasta va contribui la îngrădirea puterii Iranului. Arabia Saudită și Qatarul au făcut gesturi fără precedent în această direcție.

Fără îndoială că preluând ștafeta luptei cu ISIS de la SUA, Turcia știe că va avea mână liberă să tranșeze problema kurdă (desigur în limite care să nu șocheze sentimentele umaniste ale electoratului american) și să își urmeze drumul visului neo-otoman. Ea mai știe că implicarea într-o aventură de asemenea proporții o face dependentă de sprijinul Washingtonului. Prețul va fi acțiunea de moderare a Iranului și angajarea în favoarea securității Israelului. Ankara va proceda însă în logica unui proiect propriu iar nu doar în aceea de aliat al Americii.

Câtă vreme SUA este prezentă în Siria, Rusia va juca la două capete cartea iraniană. După retragerea SUA, însă, ea va trebui să găsească singură soluții pentru descurajarea ambițiilor geopolitice iraniene și să obțină cooperarea Turciei în implementarea lor. SUA va câștiga astfel mai mult plecând decât rămânând.

Pe un atare fond, parteneriatul ruso-american va deveni mai important pentru Moscova, decât cel ruso-german (european). Chiar și slăbită, concurența UE va apărea a fi mai reală pentru ruși decât amenințarea NATO.

CEI CARE CRED ÎN SCHIMBAREA FĂRĂ SCHIMBARE PIERD

Pe când toate acestea se întâmplă sub ochii noștri, unii oficiali americani, printre care fostul Secretar de Stat Rex Tillerson, Secretarul apărării, generalul  Jim Mattis și împuternicitul special al SUA pentru lupta cu ISIS, Brett McGurk, asigurau pe toată lumea, și în special pe aliații tradiționali ai Americii, că nimic fundamental nu se va schimba și că angajamentul Washingtonului în ceea ce îi privește va rămâne același. Armata americană, tinerii americani și contribuabilii americani ar fi fost gata să își dea viața și banul pentru a păstra status quo-ul.

Demiși sau demisionari, toți aceștia se plâng acum că Președintele Trump a dezamăgit aliații Americii. Un reproș căruia îi dă glas și Președintele Franței.

Nimic mai fals. Nu Președintele SUA i-a dezamăgit, ci ei, cu asigurările lor lipsite de acoperire și așteptările lor lipsite de rațiune. În ceea ce îl privește, Președintele Trump a spus (aproape cu aceleași cuvinte folosite de Președintele Putin referitor la Rusia) că fiind șeful statului american el pune America și măreția ei pe primul loc, neputându-le face ostatec al aliaților; cu atât mai mult cu cât aliații s-au obișnuit să își apere interesele luptând până la ultimul american.

Iată de ce demisiile amintite nu fac decât să consolideze coerența și coeziunea administrației, respectiv capacitatea președintelui de a acționa potrivit planului său.

Dezamăgirea aliaților, în asemenea condiții, este și rezultatul auto amăgirii lor. Printre ei și România.

Diplomația română pare hipnotizată de aceste schimbări în strategia principalului său partener strategic și stă paralizată pe când totul în jur se prăbușește. Este vremea redefinirii țintelor strategice românești, în funcție de noua situație strategică globală în curs de remodelare, astfel încât vechilor aliați să le adăugăm aliați noi și nu invers, să ajungem a vedea cum vechilor adversari li se alătură vechii noștri aliați.