„Vă mulțumesc frumos. Nu avem nevoie de nimic, nici de alimente. Eu am 95 de ani și soția mea are 92. Doar atât v-aș ruga: să ne sunați din când în când, măcar o dată pe săptămână, să vedeți dacă mai trăim, dacă nu am murit!”.
La telefon cu oamenii închiși în case
Asta mi-a spus unul dintre sutele de bătrâni cu care am vorbit zilele acestea la telefon, ca voluntar al Centrului de ajutor înființat de primarul sectorului 1, Dan Tudorache.

În clădirea Direcției de Mediu a sectorului, din strada Mureș, mai toate încăperile au fost transformate în call center la care angajați ai primăriei de sector și voluntari au sunat sau au răspuns apelurilor a mii de oameni. Mi-am petrecut zile întregi printre ei.
Cu o migală sisifică, am luat la rând cred că peste o mie de numere de telefon din baza de date a PS1, și am rostit de fiecare dată, încercând să nu mă robotizez :„Bună ziua, numele meu este Floriana Jucan și sunt voluntar al Primăriei Sectorului 1 care, în această perioadă dificilă, identifică persoanele de peste 65 de ani, singure, fără susținători și care au nevoie de alimente de bază. Primăria vă poate trimite gratis, un pachet cu toate cele necesare pentru o perioadă de șapte zile. Vă ajută cineva în această perioadă sau aveți nevoie?”.
A fost poate cel mai interesant exercițiu sociologic trăit până acum. La capătul firului, oamenii au fost recunoscători, neinteresați, amabili, speriați, neclintiți în credință, lacomi și generoși deopotrivă.
M-a frapat numărul mare de copii care îmi spuneau că părintele lor rămas în viață este la azil, la fel cum m-au impresionat toți cei care mi-au spus smerit:„Nici eu nu am prea mult, dar mai bine ajutați pe altcineva, mai amărât decât mine!”.
Alții, dimpotrivă, m-au întrebat „Puteți să-mi trimiteți două pachete? Că și soțul are peste 65 de ani!”.

Mă feresc să judec reacția umană în fața unei perspective de pensionar care trăiește la limita subzistenței, în fața izolării de orice potențial ajutor pentru cine știe cât timp de acum încolo.
Am văzut atâta degradare umană în lagărele naziste, încât bătrânii noștri merită clemență în fața oricărei forme de disperare alimentară.
Am completat sute de fișe și am sprijinit nu doar la trimiterea pachetelor cu alimente, ci și la tot felul de alte probleme.
O doamnă m-a rugat s-o ajut să completeze adeverința pe proprie răspundere, „de mână, că nu are la ce să o imprime”, alta m-a întrebat cum poate plăti factura la lumină, „că ea nu are internet sau card, și acum, dacă nu poate ieși din casă, ce face?”, alta „dacă poate merge la farmacia veterinară de la Obor unde găsește un medicamentul special pentru câinele ei” și tot așa.
Mai mult ca oricând mi-am dat seama că oamenii au nevoie de un om cu care să vorbească și poate mai puțin de alimente. De aceea, Primăria Sectorului 1 a înființat o linie telefonică specială la care se succed pentru a răspunde medici, preoți, terapeuți, psihologi.
Dincolo de rutina apelurilor care devine obositoare, la un moment dat, am aflat și poveștile de viață ale unora dintre interlocutorii mei.
Magdalena Duca mi-a povestit că în urmă cu doi ani, aflată pe targă spre sala de operație, diagnosticată fiind cu un cancer grav, s-a uitat în ochii doctorului și a rostit: „Mie, vă rog să-mi spuneți adevărul! Am șanse sau nu?” Și medicul i-a spus: „Sincer, nu cred că te scap!”
Cu toată credința și optimismul ei, l-a contrazis atunci și iat-o vorbind cu mine acum: „Și eu i-am spus: Domnule doctor, vă spun eu că scap! Și, doamna Jucan, au trecut doi ani de atunci! O să trec și peste pandemia asta! Nu vă mai spun că prin 1995 am fost iar în situație critică, am fost în moarte clinică. Dacă ai zile de la Dumnezeu, supraviețuiești oricărei încercări!”

Un alt apel, o altă poveste.
Maria și George Dragomir sunt căsătoriți de 56 de ani.
„Eu am 75 de ani și el are 92, vă dați seama! Sunt 17 ani diferență între noi, dar am avut o viață plină. A fost cel mai bun soț din lume. Până acum 4 ani, când a devenit mai bolnav, eu nici n-am știut că am un soț bătrân, pentru că plecam mereu. Ultima dată am fost în Sardegnia!”, îmi povestește doamna.
El a fost muzician și ea economist, la CEC.
„Tatăl meu era mai rigid, așa, și sora mea s-a căsătorit cu un medic. Eu, cu un muzician, și mai în vârstă cu 17 ani decât mine..vă dați seama că suna mai bine medic!
Soțul meu mai fusese căsătorit, 9 ani, și după divorț devenise celibatar convins. Nu mai voia să se recăsătorească vreodată. Până m-a întâlnit pe mine și iată, am împlinit 56 de ani împreună.
Am fost o pereche deosebită. Ne completam reciproc, ne-am susținut unul pe celălalt.
El avea prestanță și deschidea toate ușile, eu aveam ideile. M-am și uitat într-un zodiac chinezesc și am văzut că el e Dragon, adică puternic, impunător și eu un amărât de Cocoș, care direcționează. Și să știți că chiar așa am fost: eu am stat mereu pe umărul lui și îi dădeam direcția. Ne-am completat.”.
Maria Dragomir trăiește acum retrăind amintirile vieții de cândva. Dragostea care i-a unit și toate greutățile prin care au trecut îi sunt suport psihic în aceste zile dificile.
„În 1971 a venit un impresar și le-a aranjat să plece în Germania, să cânte într-o orchestră, nu știu dacă ați auzit de ea, se numea Gaston Ursu.
La a doua plecare, undeva lângă Frankfurt, au rămas toți din formație acolo, doar soțul meu și un român s-au mai întors.
Dar să știți că noi am fost mai fericiți decât ei. Am venit acasă, George a mai avut alte contracte, am câștigat, sigur, statul ne lua jumătate din tot, așa era legea pe atunci.
Prima dată când am plecat la soțul meu în Germania a fost cu emoții. Nu prea se dădea drumul să pleci în străinătate pe vremea lui Ceaușescu, știți, și noi, neavând copii, aveam și mai puține șanse. Dar eu am fost iubită de Dumnezeu, și însuși faptul că suntem împreună și acum, după 56 de ani, este o dovadă.
M-am dus în audiență la Pașapoarte, am zis fie ce-o fi!
M-am dus la biroul Comandantului și la un moment dat, am văzut că iese un domn și-am zis Bună ziua, vreau și eu să mă primiți câteva minute, am o problemă! și mi-a răspuns Vino mâine, că e program de audiențe!
A doua zi, m-am dus eu la secretară, erau zeci de persoane acolo, majoritatea aveau probleme de sănătate, voiau să plece la copii, pentru medicamente, diverse. Mă introduce secretara și văd că era alt domn Comandantul. Cel care ieșise cu o zi înainte, era doar un vizitator, dar, probabil impresionat de mine, s-a întors în birou și i-a spus Comandantului că vine o doamnă mâine, din partea lui, nu știu! Vedeți, așa ne scoate Dumnezeu oameni providențiali în cale.
Și am intrat și i-am spus Comandantului, sincer, fără ascunzișuri: Eu am 25 de ani, soțul meu cântă într-o orchestră în Germania și vreau și eu să văd o țară străină, că e păcat de mine, sunt atât de tânără, să nu văd și eu cum e în Occident!
Am nimerit un om extraordinar, un foarte fin psiholog. Vedeți, și în aparatul ăla comunist erau oameni și oameni.
A ieșit, a cerut Dosarul meu, a văzut că mai fusesem plecată cu părinții.
Tatăl meu era aromân și la un moment dat a vrut să-și viziteze locurile natale. Bunicul meu a fost omorât de turci, în satul Bitoli, la granița Macedoniei cu Grecia. Și bunica mea, văzând tragedia, l-a împușcat pe cel care îl ucisese pe bunicul și-a trebuit să fugă, așa a ajuns în România. Eee, vă zic, e un roman întreg!”

Ascult mută și-mi notez frânturi de idei și cuvinte, în timp ce gândesc câte povești de viață aduce pandemia asta la mine, într-un Centru de Voluntariat. Sigur, probabil că ceilalți voluntari nu ajung la astfel de mărturisiri cu cei sunați, pentru că între mine și ei diferența o face profesia de jurnalist. Realizez că toți acești oameni pe care Dumnezeu mi-i „scoate în cale” sunt tot atâtea povești care trebuie scrise pentru alții, cărora să le dea speranță și putere în aceste zile în care suntem cu toții condamnați la „închisoare”.
„Omul s-a uitat în Dosarul meu, s-a uitat lung la mine și apoi mi-a spus Puteți pleca! Gheorghe Zagoneanu îl chema. Revoluția l-a prins la Brașov, era general deja, fusese și secretar de stat în Ministerul de Interne.
Nu vă mai spun, că, în Germania, George luase o mașină, la mâna a doua, așa era pe atunci, toți băieții își luau mașină. Nu s-a gândit că niciunul dintre noi doi nu avea permis.
Și ce credeți c-am făcut? M-am dus, am făcut școala de șoferi, fără să îi spun nimic, am luat permisul de conducere, apoi m-am dus la Pașapoarte în audiență, și apoi i-am dat telefon și i-am spus Pe data de sunt la Frankfurt! Mi-am luat bilet de avion!
Când ne-am întors din Germania, m-am dus împreună cu soțul meu să-i mulțumim Comandantului. Am vrut să îi dăm ceva, o mică atenție, da’ ce să îi dai?că era așa rigid, ți-era și frică. Dar să vedeți cum e viața, stați să vă povestesc!
Într-o zi, cred că la vreun an după, o văd pe soția unui coleg de trupă de-al lui George, al un magazin, cu Comandantul. Și am întrebat-o apoi: Tu erai cu un tip care e comandat la Pașapoarte! Și ea-mi spune: Da, e oltean de-al meu. Sunt prietenă cu soția lui. Ți-o prezint!
Și, doamna Floriana, ce credeți? Mi-a prezentat-o și a devenit prietena mea pe viață, până a murit. Și să vedeți că nimic nu e întâmplător pe lume, că de-asta vă spun că Dumnezeu m-a iubit!
În grupul lor, era un solist la Operă, un tip Irimescu, care era turnător. Mi-a făcut mie reclamație că George a aranjat să fugim în străinătate.
Toată viața era o luptă.
Dacă nu l-aș fi avut pe Generalul Zagoneanu, nemernicul ăla ne închidea toate drumurile, n-am mai fi plecat vreodată din țară, nici eu și nici soțul meu.

Am mai fost în Franța, în Suedia, Israel, în Germania de multe ori, pe unde prindea el contracte. Faptul că plecam ne încărca bateriile, nu material, dar mental. Puteai să suporți mai ușor constrângerile acelui regim.
Am avut și încercări, și boli, când aveam 30 de ani, m-am îmbolnăvit, de la bani, am luat un microb și mi-am nenorocit bronhiile. George a dormit cu mine în spital și-atunci, eu cum să nu am grijă de el?
Nu mai vede, de generescență maculară, nu mai aude. El zice că eu sunt bâlbâită când vorbesc, nu că nu aude el bine, cu toate aparatele pe care i le-am luat.
Acum vreo doi ani a fost bolnav, că nu se dădea jos din pat. Și vă spun, el e un om voinic așa, și eu sunt mititică. Mă chinuiam cu el să îl duc la baie, să-l spăl. Și eu am fost așa, mai pudică, toată viața și acum am trăit să-l spăl pe soțul meu. Și vă spun sincer: îl așezasem pe marginea căzii și-l spălam și-l ștergeam și îi spuneam: Georgică, după ce-am făcut-o și pe asta, mie să nu-mi mori, auzi?! C-atâta te-am lustruit!
Și s-a făcut bine să știți. Acum e pe pe picioarele lui, ce să vă spun, se îmbracă frumos și în casă, se dă cu lavandă!”, îmi povestește interlocutoarea mea care nu pare învinsă nici de pandemia provocată de coronavirus.
„E greu și va fi greu, dar trebuie să luptăm, nu mă las! Sunt un om optimist în general, dar va dura. Noi suntem la coada Europei,nu avem ajutor,nu ne sprijină nimeni,dacă am avea o mână forte la conducerea țării ar fi altceva pentru că avem agricultură foarte bună și am putea profita de asta, ar trebui să ne ajutăm singuri. Va fi greu și cu economia.”.

Simt deznădejdea în glasul Mariei Dragomir și încerc să o întorc anticipând că la vară vor merge la căsuța despre care mi-a povestit că o au la Băile Tușnad.
„Da, avem acolo o priveliște superbă. Vă spun, când mă trezesc dimineața. Și eu mă scol devreme, pe la 6, și mă duc în bucătărie, deschid geamul, fac cafeaua și când văd priveliștea aia parcă îmi dă viață. A venit ursoaica cu doi pui odată, s-au urcat într-un brad să se joace și unul n-a știut să mai coboare. Și ursoaica a plecat doar cu unul. Și apoi s-au întors din drum și cel care coborâse s-a urcat înapoi și l-a învățat și pe celălalt cum să coboare și așa au reușit. Vă spun, a fost impresionant.
La Băile Tușnad este cel mai ozonat aer din Europa. Evreii au vrut să cumpere acolo. În timpul Elenei Udrea s-a făcut o bază de tratament foarte modernă. Noi n-aveam baie în casă, până am reușit să tragem de la un puț și ani de zile ne-am spălat numai cu apă minerală.
N-am avut copii, soțul meu a avut un accident și nu a mai putut face copii și timpurile nu erau ca acum, că m-aș fi dus, aș fi făcut fertilizare in vitro, făceam eu ceva, dar am renunțat la absolut tot pentru el.
Să știți că acum ne e destul de greu, pentru că la bătrânețe oamenii se schimbă, boala îl schimbă pe om, vede că e neputincios, că nu poate și se transformă. Eu îi spun mereu soțului meu: George, nu fi rău! Să sperăm că ne vom păstra bunătatea și încrederea, mai ales în aceste zile!”.
Discuția mea a fost cu mult mai lungă. Am reluat-o și a doua zi, de acasă.
Ne-am găsit cunoștințe comune pe strada pe care locuiește familia Dragomir, mi-a povestit despre alte multe investiții sufletești în oameni și dezamăgirile venite odată cu ele, despre faptul că deși sunt bătrâni sunt înconjurați de prieteni tineri, despre cum dragostea învinge totul.
Cu mașina la Fundeni
Și iar sun, și iar întreb, și iar completez fișe. Ore întregi în fiecare zi.
Dan Tudorache mai trece uneori pe la noi și ne întreabă ce mai vor oamenii în afară de alimente, ce altceva le mai lipsește.
Ne roagă să notăm tot ca să poată înțelege ce trebuie să organizeze.
Din apel în apel dau peste domnul Dinică, șef al Protocolului de la Ministerul Afacerilor Externe, o viață. Practic, nu știu de ce nu își deschide o școală de protocol pentru că a organizat sute de vizite la nivel înalt, summit-uri și conferințe internaționale. Nu are nevoie de alimente, dar mă roagă să semnalez dezinsecția în blocul său. Îl întreb pe primar, verificăm s-a făcut în urmă cu două zile, se va face din nou a doua zi.
Domnul Cristea Dumitrache are 74 de ani și soția cam tot atât. Sunt singuri și nu au copii. Vrea pachetul de la primărie și după ce completez fișa și îi spun că probabil miercuri sau joi vor veni cei de la livrări să i-l aducă, mă întreabă cu o candoare pe care o am și acum în urechi: „Auziți, dar eu miercuri nu o să fiu acasă, că mă duc la Fundeni! Credeți că poate să primească soția pachetul sau trebuie să fiu eu, neapărat?”.
Fiecare pachet este însoțit de un proces verbal cu datele destinatarului și cu semnătura acestuia care certifică primirea, pentru că procurorii DNA abia așteaptă să mai aresteze vreun primar PSD. Ce contează că el a vrut să ajute bătrâni singuri și bolnavi?! Important e să avem dosare penale, nu omenie!
Îl liniștesc că poate să îl primească și soția și îl întreb mirată de ce se duce miercuri la Fundeni? „Păi, știți, eu sunt operat, adică nu am vezică biliară, am o pungă în loc și cam o dată la două luni trebuie să merg la spital să-mi schimbe furtunele. Și am sunat la Fundeni și mi-au spus să iau trimitere de la medicul de familie și am luat”. Domnul Dumitrache mă „trezește la realitate”: mai sunt atâtea alte boli și drame pe lângă virusul ăsta pandemic.
„Păi și cu ce mergeți până la Fundeni? Că e la capătul pământului. Mergeți la Profesorul Sinescu?”, îl întreb eu.
„Păi cu tramvaiul până la doamna Ghica și de acolo iau autobuzul! Da, la domnul doctor Sinescu. Pe mine m-a operat doctorul Baston, dar e în echipa Profesorului!”, îmi spune bătrânul.
Îl și văd pe bietul om, la 74 de ani, prin mijloacele de transport în comun, traversând Bucureștiul. Îi spun să stea acasă că miercuri dimineața îi trimit eu o mașină să îl ia și să îl ducă.
„Și îl sun și pe domnul Sinescu-pe care îl iubesc! (Și eu îl iubesc, îmi replică domnul Dumtrache) și îl rog ca atunci când ajungeți miercuri să nu stați prea mult pe hol acolo, că sunt sute de oameni la el, e o nebunie acolo în fiecare dimineață, veniți din toată țara, și să vă dea pe mâna cuiva care să schimbe repede furtunele și să vă și întoarceți acasă. O să rog eu șoferul care va veni să vă aștepte!”.
Omul aproape că nu mă crede. L-am sunat să îi trimit un pachet cu alimente gratis și acum îi trimit și mașină să îl ducă la spital, și-l mai sun și pe Profesor să nu stea pe holuri ore-n șir. Și mă întreabă mefient și nedisimulat:„Vorbiți serios? Chiar îmi trimiteți mașină?”.

Era duminică. Am completat alte zeci și zeci și zeci de Note telefonice procesate de angajații primăriei și trimise spre cumpărare. Marți seara, verific cu directorul adjunct Răzvan Munteanu că mâine dimineață merge o mașină la dl Dumitrache.
Făcusem adnotarea specială pe fișa lui, dar o dădusem la procesat. Nu îmi notasem numărul, dar îi reținusem numele, și povestea, și miercurea de Fundeni.
Verificăm, dăm telefoane, căutăm printre fișe și tabele, primarul însuși cere să fie informat că s-a rezolvat problema și într-un final, primesc telefon pe la 22 și confirmarea că a doua zi dimineață merge cineva la dl Dumitrache să îl ia.
Așa a apărut în tot acest „cerc” Raluca, de la „Neamunit”, un ONG cu care colaborează uneori Primăria Sectorului 1.
Cele 8 principii ale unui neamunit sunt Unitate, Memorie, Tradiție, Moralitate, Dragoste, Solidaritate, Demnitate, Regenerare, ne spune crezul care definște Asociația și pandemia asta pare să ne găsească, dar mai ales să ne unească pe toți.
La ora 9, o voce cristalină și adolescentă îmi spune bună dimineața:„ Doamna Floriana, sunt Raluca, de la Neamunit. Să știți că l-am luat pe domnul Dumitrache, e în mașină cu mine și în 10 minute cred că ajungem la Fundeni.”.
Lăsasem vorbă de cu seara să mă sune cine-l va lua pe bătrân, ca să știu când îl avertizez pe Profesor.
Îl sun. Am și norocul să îmi răspundă. Îmi dau seama după zgomotul de fundal ce e prin jurul lui și fără să îi mai înșir povestea îl rog direct: „Jos la triaj este un domn de 74 de ani, Cristea Dumitrache, operat de un rezident de-al dvs. Vine sus să îi schimbați punga, furtunele, nu mă pricep exact. Rugăminta mea este, dacă se poate, să nu stea ore-n șir pe hol că îl așteaptă o mașină să îl ducă înapoi acasă.”. Profesorul Sinescu îmi promite că se ocupă. Bănuiește, probabil, că e ori bunicul meu, ori vreo rudă de familie. Ce să îi mai spun că nici nu-l cunosc pe om?
În drumul de întoarcere, Raluca îl întreabă una alta. Dialogul este fabulos, dar am decis să îl cenzurez. Las doar câteva minute din el, aici.

Între timp, a doua zi, a sosit și pachetul cu alimente. Dar ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost faptul că mașina elegantă cu care a fost dus domnul Cristea la spital este una din cele două donate de Ion Țiriac ONG ului „Neamunit”. Ca un cerc invizibil, un om bogat și un om sărac s-au îmbrățișat într-o lecție de generozitate.
Și iar dau telefoane. O doamnă îmi spune emoționată: „Nu pot să cred! Chiar dumneavoastră sunteți? Floriana Jucan, de la televizor?”. Zâmbesc. Eu sunt Floriana Jucan de la Q Magazine, dar oamenii sunt sublimi în asocierile lor. Îi iubesc. Îmi spune că mă admiră și să apar mai des.
Alt domn, îmi mulțumește pentru inițiativă, o declină pentru că se ocupă el de mama sa bătrână și bolnavă, dar profită de ocazie să mă întrebe de ce nu mai apar la televizor. Este întrebarea care mi se pune cel mai des, oriunde, oricând.
Mă flatează dorul și nevoia oamenilor de mine, pe de altă parte cred că folosesc mai util timpul învățând ceva în plus, citind, muncind la birou, lucrând la proiectele de comunicare cu Ana, stând alături de mama mea pe care cine știe cât o s-o mai am, călătorind, iubind, rugându-mă…decât la televizor unde sunt atât de mulți narcisiști!

O bătrânică îmi spune că nu îi trebuie pachet, că are patru copii și toți au grijă de ea, să nu îi lipsească nimic, dar mă roagă să îi transmit neapărat sănătate și complimente „lu’ doamna Firea!”. Degeaba îi spun eu că „noi aici suntem de la Primăria Sectorului „, domnul Tudorache, doamna Clotilde…”. „Clo cine?”, mă întreabă femeia nedumerită.„Nu știu maică, eu pe doamna Firea o știu! Să îi spuneți sănătate din partea mea!”. (Gabi, dacă citești rândurile astea, să știi că ți-am transmis!).
Unii îmi spun că îi ajută foarte mult Centrul Caraiman, alții îmi evocă excursiile în care au fost astă-vară, organizate tot de primăria sectorului.
Mai toate convorbirile se încheie cu „Doamne ajută!” și cu „doar în Domnul ne e nădejdea!”. Mai ales în timpul tragediilor, oamenii Îl caută și Îl roagă pe Dumnezeu. Mulți Îl și găsesc.
Voluntariatul acesta m-a ajutat nu doar să fac bine unor oameni bătrâni, ci mai ales să-mi facă ei mie bine, prin exemplele pe care mi le-au dat de speranță și bunătate.
















































