Ce au în comun profesorii de şcoală români şi traficanţii de droguri din Chicago?

Freakonomics, o carte publicată în 2005 de un economist şi un jurnalist din Statele Unite, explică, între multe alte lucruri, de ce traficanţii de droguri trăiesc cel mai adesea împreună cu mamele lor. Nu pentru că mamele îi ascund de poliţie, cum am putea crede, ci pentru că cei mai mulţi dintre traficanţi sunt săraci şi nu îşi permit să locuiască singuri. De ce aleg atunci o profesie dificilă, cu prestigiu social scăzut şi cu riscuri mult mai mari decât orice profesie legală? Motivul principal este că profesia le oferă şansa, foarte redusă de altfel, să ajungă la vârf, unde salariul este de câteva zeci de ori mai mare.

Cartea a fost tradusă în peste 40 de limbi, inclusiv română, având peste şapte milioane de copii vândute. A contribuit la succesul ei, formidabil pentru o carte de economie, faptul că poveştile pitoreşti pe care le descrie sunt parte a unor categorii mai largi de fenomene sociale. Nu doar traficanţii trăiesc cu părinţii lor, ci şi mulţi dintre tinerii care au ales profesii cu o distribuţie inegală a veniturilor, din societăţi dintre cele mai diverse.

România este un candidat bun pentru situaţii de acest tip, întrucât a devenit în ultimii ani una dintre cele mai inegale societăţi din Uniunea Europeană.

Raportul dintre veniturile primilor 20% şi ale ultimilor 20% este cel mai ridicat din UE, iar coeficientul Gini, un alt indicator standard al inegalităţii, este între primele trei. Nu doar că diferenţele de venituri sunt tot mai mari între profesii diferite, dar avem nivele al inegalităţii în interiorul aceloraşi profesii rar întâlnite în alte ţări. Este vizibil pentru aproape toată lumea cazul medicilor de la noi, cu diferenţe uriaşe de venituri între rezidenţi şi medicii care conduc spitale. La fel şi cel al profesorilor din universităţi, unde cei din vârful piramidei au venituri de peste zece ori mai mare decât cei aflaţi la începutul carierei.

Mai puţin cunoscută, şi aproape deloc discutată, este însă situaţia profesorilor de şcoală.

România este un caz cu totul aparte între ţările din UE atât prin valoarea mică a salariului minim în educaţie, cât şi prin raportul mare dintre salariul maxim şi cel minim: 3 la 1, faţă de aproximativ 1.5 la 1 în celelalte ţări europene.

De ce ar fi o problemă o distribuţie a salariilor atât de inegală? Pentru că este inechitabilă şi ineficientă. Nu avem niciun fel de date care să arate că profesorii cu salariile cele mai mari sunt de trei ori mai eficienţi decât cei cu salariile cele mai mici. Dimpotrivă, avem date care arată că şcolile cu elevii cel mai uşor de educat, întrucât au părinţi care le plătesc meditatori când au nevoie, au şi profesorii cel mai bine plătiţi, în timp ce profesorilor cu salarii mici le sunt rezervate cel mai adesea şcolile dificile.

Se discută tot mai mult despre faptul că elevii români sunt printre cei mai slabi din Europa la testările PISA, singurul instrument ce permite comparaţii între peste 70 de ţări din lume. Se discută, în sfârşit, despre faptul că avem o rată abandonului şcolar ridicat şi singura din UE aflată în creştere. Nu se discută însă despre un alt fapt extrem de grav: peste 25% dintre şcolile din România au cel puţin un profesor care nu este calificat pentru a preda. S-a ajuns aici pentru că perspectiva unui salariu de trei ori mai mare la final de carieră nu este suficientă pentru un tânăr căruia i se oferă acum doar cu câteva procente mai mult decât salariul minim pe economie.

Imaginaţi-vă că sunteţi la spital pentru o intervenţie chirurgicală, iar persoana care vă operează vă spune: „Nu am studiat medicină, sunt însă soţia preotului spitalului şi eu operez aici de zece ani, de când a plecat ultimul chirurg”. Ar fi de neacceptat, scandalos! Acceptăm însă ca peste un sfert dintre elevii români să fie educaţi de profesori nepregătiţi. Ne-am obişnuit să acceptăm lucruri strâmbe şi reacţionăm rar, şi doar în cazuri spectaculoase: Colectiv, Hexifarma, Schweighofer. 

Din păcate, problema resurselor prea puţine din educaţie, alocate inechitabil şi ineficient, nu mobilizează nici acum protestatari sau votanţi. O să ne coste.