Dan Grigore: România face figurație în lumea internațională

Dan Grigore, unul dintre cei mai valoroși pianiști ai lumii, vorbește despre aventura sa în România și în afara ei, dar și despre figurația pe care o face țara noastră în lumea internațională, în exclusivitate pentru Q Magazine.

Născut la 6 august 1943, în Bucureşti, Dan Grigore a început să studieze pianul şi teoria muzicală la vârsta de 6 ani, cu Eugenia Ionescu. Continuă studiul cu profesorii lui Dinu Lipatti, Florica Musicescu (arta pianistică) şi academicianul Mihail Jora (armonie şi compoziţie), înrudit cu George Enescu.

„Dan Grigore este un talent excepțional care nu suferă comparație cu tot ce trece drept mare talent în România.” (Mihail Jora)

Fost bursier la Viena şi Sankt Petersburg şi dublu laureat al Concursului George Enescu, a suportat cu demnitate marginalizarea la care a fost supus în anii dictaturii comuniste. Şi-a luat revanşa abia după 1990, când a susținut concerte pe cele mai mari scene ale lumii.

În 1996 a concertat alături de Orchestra Filarmonică din München, sub bagheta celebrului dirijor Sergiu Celibidache, la München. Acestea au fost ultimele concerte ale marelui dirijor, care l-a apreciat foarte mult, Dan Grigore fiind singurul pianist român cu care acesta a colaborat.

Cu Sergiu Celibidache, după prima repetiție la München, 29 mai 1996

„Excepțional! Tu nu ești un al doilea Michelangeli. Tu ești primul Dan Grigore! Ești printre cei mai mari din lume!” (Sergiu Celibidache)

Din 1967 este profesor de pian, iar din 2000, prorector de onoare al Universității de Muzică București. A susținut masterclass-uri și conferințe la Birmingham, Tokyo și Sorrento.

 „Mărturisesc că am fost leneș, în ultima perioadă, n-am mai studiat, mi-am luat o vacanță, binemeritată, de altfel, după o serie de concerte la Radio și la Filarmonică. Pregătesc un recital pentru toamnă, dar nu vreau să dezvălui mai mult acum.”, spune maestrul Dan Grigore pentru Q Magazine.

Împreună cu dirijorul american Lawrence Foster, la Ateneul Român

Crescut în zodia muzicii enesciene

„Am avut norocul că am crescut într-o educație muzicală de tip clasic, am fost hrănit de mic cu muzica grea, așa cum i se spunea atunci, muzica cultă: Bach, Mozart, Beethoven, Brahms. Am studiat muzica românească și am debutat cu muzica lui Enescu. Și astăzi cânt Enescu din China până în SUA, cu acceași dragoste și sfială cu care am început.”

Satisfacție

„Cel mai mai mare premiu pe care l-am primit vreodată este constatarea lui Sergiu Celibidache, care mi-a spus în cabină, înaintea unui recital, că se aștepta să fiu bun, dar nici chiar atât. El se afla într-o continuă mirare pentru că eram la nivelul la care eram, în condițiile în care mi-au fost puse atâtea piedici.

Cel mai mare compliment pe care mi l-a făcut a fost emaptia pe care a avut-o față de mine, față de ce se întâmpla în România, față de artiștii și cultura română, ca și cum trăia, alături de mine, tot ce mi s-a întâmplat.

Am rămas dator cu lucuri nespuse, neîncercate. Tinerii caută să plece cât mai departe de România, dar trebuie să știe că nu toate școlile din străinătate sunt mine de aur. Important este să ai mentori, norocul unor mentori care să te investească cu încredere, așa cum am avut eu.”

Cu Angela Gheorghiu, în concert la Ateneul Român

Suferință

„Dezvoltarea uluitoare a tehnologiei, faptul că avem acces la atâtea informații, banalizeză și aplatizează formarea noastră, o înscrie pe o orbită orizontală. Oamenii vin astăzi la concerte să se relaxeze, nu să se emoționeze, să se îmbogățească, bogățiile s-au mutat exclusiv în sfera materialului. Materialismul dialectic a învins și este păcat. Nichita Stănescu spunea că frumosul este o duminică a binelui, o sărbătoare a binelui. Pe cale de consecință, cultivând frumosul, cultivăm binele din noi.

Sufăr când văd cum publicul intră în sălile de concerte ca la cinematograf, cu ceva de ronțăit, cu băuturi. Sala de concert este privită ca o sală de promenadă. Societatea, în ansamblu, suferă, nu numai în România se întâmplă lucrurile așa, ci și în străinătate. Doar că la noi, totul este mai vizibil.”

După 28 de ani de libertate…

„De-a lungul anilor, am admirat câțiva politicieni, dar mi-a lipsit calitatea de om de stat. Regele Mihai putea să joace un rol mult mai mare în evoluția României din ultimii 28 de ani.

Astăzi, om de stat mi se pare președintele Iohannis, prin anumite gesturi, atitudini și poziții adoptate pe plan internațional. Aceste câștiguri, aduse pe plan extern, au fost urmate, intern, de piedici, strâmbe și contramăsuri menite să diminueze șansele demersurilor președintelui. În acest război hibrid, ar trebui reinstituite pedepsele pentru actele de înaltă de trădare. Revolta mea este cauzată de faptul că România se află într-un moment în care își poate juca atuurile și se comportă astfel…”

Am făcut din aventura mea tot ce am putut mai bine, nu am ce să-mi reproșez. Îmi pare rău că nu am putut să-mi servesc mai mult țara pentru că țara mi-a refuzat turnee, burse, călătorii de documentare. Cred că o țară trebuie să-și pună în față valorile, din păcate, noi facem figurație în lumea internațională pentru că România nu știe să-și folosească atuurile.