De ce nu alegem Festivalul Enescu ca brand de țară

Suntem, fără doar și poate, prea copleșiți de absurdul în care trăim de ceva vreme încoace, ca să ne mai amintim absurdul care a însoțit desemnarea așa-zisului „brand de țară”, în mandatul de ministru al Turismului al Elenei Udrea. Proces desfășurat în acompaniament de artificii, cu „studii de fezabilitate” și „licitații”, cu „case de creație” și „agenții de PR”, dar la capătul căruia ne-am ales cu o… ridicolă frunzuliță. Plagiată, pe deasupra. Numai că, spre deosebire de concursul pentru logo-ul Bucureștilor (altă tichie de mărgăritar!), acest plagiat a rămas și este și azi „” al României.

Nu există multe obiecte mai banale și ceva mai puțin caracteristice, pentru orice țară (nu numai pentru România), decât o frunză. Nemaivorbind că, întrucât ne aflăm în proces de infringement, în cadrul UE, din cauza administrării defectuoase a gunoaielor la scara întregii țări, nimeni în lume nu ne asociază cu natura neprihănită și cu pionieratul ecologic. Frunzulița e o simplă butaforie scump plătită din banul public. Și, în același timp, un simptom.

Căci alegerea unui simbol spune ceva profund despre tine însuți, despre valorile tale și despre reperele după care îți conduci viața. Iar faptul că, deși mulți au fost scandalizați de plagiatul scump plătit și de calitatea artistică mediocră a „brandului”, nimeni nu s-a arătat scandalizat de conținutul acestui simbol, spune multe nu numai despre Elena Udrea și regimul care a produs-o, ci și despre sistemul de valori al societății românești. Pe care nu-l mai percepem ca atare, ascuns pudic în spatele unei adevărate păduri de false valori, adoptate mimetic și slugarnic de cei care astfel cred că se „modernizează” România.

CULTURA ROMÂNĂ, MAI BUNĂ DECÂT STATUL ROMÂN

O fericită întâmplare face ca, din doi în doi ani, luna septembrie să însemne, în viața publică a României, Festivalul Internațional „George Enescu”. Unul dintre cele mai mari 3-4 festivaluri muzicale din lume, care arată lumii o altă Românie decât cea a ridicolei frunzulițe.

Cultura este domeniul în care, în epoca modernă, cel puțin noi, românii, am performat. Am spus-o adesea (și nu sunt singurul): cultura română, deocamdată, este mai bună decât statul român. Am realizat destule și în știință (alt domeniu de excelență, de care am uitat), în industrie și în sport, dar cultura rămâne domeniul în care suntem pe deplin sincroni și compatibili cu națiunile cele mai dezvoltate.

De ce, când în spațiul public românesc se vorbește despre Festivalul „George Enescu” – și cu ecouri în lume – singurele teme sunt „lipsa sălii de concert” și a „partiturilor originale”? Evident, Bucureștii au nevoie de o sală de concerte demnă de secolul XXI și n-ar strica să avem și o birocrație de secol XXI, care să permită rezolvarea problemelor într-un timp rezonabil. Același lucru și despre partituri, lucrurile sunt pe drumul cel bun.

Dar trecând peste aceste aspecte, nu interesează calitatea actului cultural? Munca celor implicați? De ce nu alegem ca brand de țară un simbol cultural, cum poate fi Festivalul „Enescu”?

Răspunsul e simplu de dat, chiar dacă e dur: din incultură. Pentru că am promovat și promovăm, în funcții publice și în spațiul public (de la ziariști la miniștri), oameni inculți. Spațiul public românesc se configurează în absența culturii.

Sună amar, dar e adevărul adevărat. Simbolurile liber alese ne trădează valorile. Deși suntem capabili să producem valori culturale, ne identificăm singuri cu iarba verde, cu grătarul și manelele aferente.

Să ne mai mirăm că nu ne ia nimeni în serios?