Dinu Săraru s-a stins din viață. Interviul testament pentru Q Magazine: Rana nu s-a închis nici azi și nu se va închide niciodată!

Scriitorul Dinu Săraru a murit în această după amiază, la Spitalul Universitar din capitală. A fost înconjurat de soția sa, Viviana, și de fiicele sale, Ruxandra și Alexandra.

• Criză de personal în construcții și instalații
• Coiful de la Coțofenești și brățările dacice se întorc acasă
• Simina Tănăsescu: Digitalizarea excesivă este un pericol
• După 25 de ani, Burj Al Arab intră în renovare
• De la americani vine lumina…verde! Bogdan Ivan anunță redeschiderea Rafinăriei Petrotel deținută de ruși

Dinu Săraru își dorea foarte mult să apuce să scrie „Cronica Sărarilor”, o cronică de familie cu povești uluitoare, fascinante și care oricând ar putea fi subiecte pentru scenarii de film. Își dădea seama că efortul pentru un astfel de proiect este imens, însă nu a vrut să renunțe. Era convins că mai are timp de o carte, că timpul ar mai avea răbdare cu el. De ani buni trăia „în întuneric”, nu mai vedea decât umbre. Îl deranja enorm această ruptură de mediul său. Spiritul îi era însă intact, memoria – fabuloasă, mintea – de o luciditate extraordinară. Toate acestea l-au ajutat să „vadă” simțind realitatea din jurul său. Era conectat la viața politică și culturală. Nimic nu scăpa atenției sale.

Cu puțin timp înainte de a se stinge din viață îmi spunea cu emoție că abia așteaptă să „citească” (soția îi citea cărțile, articolele etc) ultimul roman al lui Marques, scriitorul său preferat, „Ne vedem în luna august”.

„-S-o citești și tu! Apoi o comentăm, facem analiză serioasă!”, îmi spunea.

Drum lin printre stele, Maestre!

În 2021, chiar când împlinea 89 de ani, i-am luat un interviu pe care l-am numit amândoi „testamentar” și pe care îl redau mai jos:

UN INTERVIU „TESTAMENTAR”

Despre Dinu Săraru s-au spus multe: și mai bune, și mai rele. Adevărată sau nu, mitologia apărută  în jurul scriitorului i-a creat o aură pe care, oricât ar dori unii, e greu să o distrugi. Nimeni nu-i va putea nega vreodată contribuția pe care a avut-o de-a lungul timpului în evoluția și dezvoltarea teatrului românesc într-o perioadă în care părea că nimic nu se dezvoltă. Cultura și patriotismul au fost pentru Dinu Săraru principalele coordonate ale existenței sale. Așa l-am perceput acum trei decenii, când l-am cunoscut, așa a rămas până în ziua de astăzi.

Sunteți un om de cultură, în sensul clasic al sintagmei, sunteți un fin observator al vieții culturale, politice de la noi. Cum sunt vremurile în care trăim?

Trăim o epocă nefericită, minată de pandemie, ca un tăvălug nimicitor. Cu atât mai nefericită, cu cât România plătește azi un dramatic tribut prin lipsa de maturitate politică a unei societăți decăzute din rangul de popor la situația unei populații imature, guvernate  de o clasă politicianistă, jalnică, lipsită de demnitate. Țara-cu o istorie până nu demult aflată în slujba orgoliului identității naționale și demnității naționale-e astăzi mulțumită cu imaginea unui spațiu geografic, amintind de Marques, agresiv râvnit.

Globalismul se va putea insinua în ADN-ul românului?

Globalismul care a fost inventat pentru călcarea brutală și vulgarizatoare sub șenilele lui a identității naționale, spirituale și a orgoliului demnității a și pătruns în acest ADN. Va dura foarte mult procesul de redresare morală a societății românești pentru că astăzi, încă, nu se întrezărește la orizont o personalitate atât de puternică încât să amintească de apostolii identității  și mândriei naționale, ai virtuților care ne consacraseră un popor cu Istorie.

Ați militat mult pentru civilizația rurală prin Fundația „Niște Țărani” . Ați reușit să faceți ceea v-ați propus: să apărați valorile fundamentale?

„Fundația Națională pentru Civilizație rurală” a fost creată tocmai pentru a ne salva rădăcinile, a le cultiva și a le racorda la exigențele civilizației contemporane. În acest sens, aș vrea să amintesc Festivalul Internațional Eco Ethno Folk Film la care au participat, într-un sat din Oltenia de sub munte, 40 de cineaști de pe 5 continente. Premiile acestui festival au fost recunoscute internațional.  

SATUL ROMÂNESC NU MAI ESTE REZERVOR DE SĂNĂTATE MORALĂ, DE PATIMĂ IDENTITARĂ

Ați spus cândva că sunteți ultimul țăran din Slătioara, locul de care știu că sunteți foarte legat.

La Slătioara, ca în mai toate satele românești, numai cerul și stelele au rămas țărănești. Universul rural a fost răscolit și bulversat de influența nefericită a implementării capitalismului de Codrul Vlăsiei, încât, nu întâmplător, acest sat trimite la literatura lui Marques.  

Țăranii, pe care i-am descris eu, pe care i-am iubit și pe care i-am venerat, pe care i-am povestit în romanele mele, nu mai sunt.

Pot să spun că am avut șansa să mă aflu în mijlocul acestor țărani din Slătioara de la care am împrumutat  toate subiectele cărților mele. Și în trilogia țărănească, și în trilogia „Dragostea și Revoluția”, și în trilogia ciocoilor i-am descris pe cei pe care i-am cunoscut și în mijlocul cărora am trăit.

Am scris o nuvelă „Un fluture alb cu sânge pe aripi”, despre care Virgil Cândea, pe atunci vicepreşedinte al Academiei Române, aprecia într-o scrisoare că face parte din universul marquesian şi e capabilă să exprime întreaga spiritualitate românească. Scrisoarea însoţeşte astăzi editorial nuvela.  De curând, volumul în care apare nuvela, a fost premiat de  celebra publicaţie „Literatura și Arta”, condusă de academicianul Nicolae Dabija. 

Eu sunt ultimul țăran din Slătioara pentru că de vârsta mea, în Slătioara, mai sunt 3-4 bărbați care abia își mai amintesc că sunt țărani. Iată de ce cred că sunt îndreptățit să fiu purtătorul lor de cuvânt.

Pe lângă emigrarea  umilitoare spre Occident și părăsirea spațiului rural românesc, o clasă politicianistă nefericită a făcut ca interesele civilizației rurale românești identitare să nu mai facă parte din programele niciunui partid. Un   partid cu pretenții socialiste chiar,  a uitat identitatea lui și istoria lui, mândria cu care a cucerit după revoluție mase largi pe care nu a mai reușit să le reprezinte onorabil.

Satul românesc este astăzi pustiit spiritual, după părerea mea: ușile și ferestrele căminelor culturale sunt majoritar închise; în bibliotecile din satele românești nu a mai intrat de ani de zile nicio carte nouă, iar racordarea la civilizație a satului românesc se reduce doar la cultivarea televiziunii comerciale, facile și deznaționalizatoare. 

Foarte curând vom constata că satul românesc nu mai este rezervorul de sănătate morală, de patimă identitară și chiar de religiozitate. Biserica se află și ea, de la o vreme – cu excepția firească a campaniei de vaccinare -, într-un context lipsit de înțelegerea rolului ei de păstrătoare a identității naționale, care a mers până la scoaterea din biserică a slujbelor religioase și prin anularea pelerinajelor la marile sărbători religioase care cultivau identitatea națională și spirituală.

În buletin, numele cunoscutului scriitor este Constantin Grigore Săraru. De când e familia Săraru, de peste 275 de ani, există o tradiție: primul născut trebuie să fie botezat Constandin (sau Constantin). De aici, Dinu în cazul scriitorului. Asupra lui erau trecute toate privilegiile rangului boieresc. Numele Săraru a fost, la origini, o poreclă. Strămoșii lui Dinu Săraru au participat la evenimentele din 1821. Un străbunic al său, a fost chiar prieten de negustorie cu Tudor Vladimirescu.

Astăzi, lumea rurală este părăsită de patima pentru bucata de pământ pentru care a luptat în atâtea războaie de-a lungul veacurilor.

Universul rural este dominat de vânzarea pământului către investitorii străini, fapt pe care eu îl consider nu numai nedrept, dar și insultător la adresa identității naționale.

 Hectare întregi din Bărăgan, din Câmpia Dunării, din Ardeal, din Banat sunt proprietăți ale unor investitori străini, care au făcut din țăranii români lucrători pe moșii străine. Este îngrijorător.

Să ne amintim că acest proces al vânzării pământului românesc a început încă din primii ani de după așa zisa revoluție, când țăranii din Bărăgan veneau la târg cu actele de proprietate, vânzându-și pământul la prețuri absolut modice. 

Nicio țară din cele foste socialiste nu și-a vândut pământul cum l-a vândut oligarhia politicianistă românească, străină de  interesele naționale. 

Dacă s-ar face un studiu care să arate cât din suprafața acestei țări, cu munți, cu păduri, cu râuri, cu vii, câte hectare mai aparțin cu adevărat României, cred că rezultatul ar fi îngrijorător. 

Deznaționalizarea a fost un proces care continuă și astăzi cu și mai multă agresivitate, cu și mai multă forță de distrugere a unei identități naționale și spirituale absolut strălucitoare.

Nu cred că astăzi vreun lider politic își poate propune să izbăvească țara de vânzarea pământului ei. Nu cred. Spațiul cultural românesc este și el vitregit.

MAMEI CRED CĂ I-AM RĂMAS DATOR

Nu-mi aduc aminte ca dumneavoastră  să fi povestit ceva despre copilărie. Cum erau părinții? Care este amintirea cea mai prezentă din acei ani?

Sunt, cum bine se știe, fiul unui învățător de țară, care a avut șansa să îl aibă pe părintele său dascăl. Ar trebui să adaug la această șansă faptul că tatăl meu, ca să nu greșesc la școală și să nu mă deosebesc de fiii de țărani din Slătioara, m-a obligat să-i spun și acasă numai domnule învățător. Nu-mi amintesc, până la 9 ani, când a murit eroic pe front la Tiraspol, în august 1941, să-i fi spus tată. Era și acasă „domnul învățător”. 

Aceasta a fost educația mea. Am rămas cu amintirea unui bărbat care m-a învățat să înțeleg că doar de mine depinde  să răzbesc în viață, să nu fiu fiul cuiva care se duce înainte pentru că-l împing de acasă rudele, averea, moșia și așa mai departe. Deși eram nepotul boierului din Oltenia de sub munte, care construise școala și ridicase bisericile din sat, erou și el, al războiului de neatârnare, cu pieptul plin de decorații și fiul directorului școlii  eu nu am fost favorizat niciodată . Vă dau un exemplu: eu nu am știut  că voi fi printre premianți la sfârșitul clasei întâi. Fetele din clasele mari împleteau la noi acasă,  în pridvor, coronițele pentru premianți, iar eu nu știam că voi fi unul dintre aceștia. Nu am simțit vreodată că sunt protejat de altceva decât de datoria mea de a fi printre cei mai buni. Elevul Săraru trebuia să știe, să învețe.

Vă spuneam că tatăl meu a murit eroic în Cel De-al Doilea Război Mondial, la Tiraspol, și a fost înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central Ortodox din Chișinău. 

Regele Mihai m-a distins, la zece ani, cu o medalie acordată, cum se scrie în decret, fiului eroului Războiului de Reîntregire. De ziua Eroilor, la Slătioara, în fața monumentului Eroilor, un elev din clasele mari citea dintr-un catastif numele celor căzuți pe front. Lângă acel copil care citea eram eu, care trebuia să spun, după fiecare nume rostit, MORT PENTRU PATRIE. Lista eroilor începea cu tatăl meu. 

Nu vă imaginați ce am simțit după ce a fost rostit numele tatălui meu: locotenent Săraru C. Constantin și eu a trebuit să spun „mort pentru patrie”. Asta a fost și a rămas până astăzi cea mai puternică amintire a mea din copilărie.

Dar mama?

Mama a fost  ardeleancă, greco-catolică. Mă ducea marțea la Catedrala Catolică  „Sf. Anton” de la Râmnicu Vâlcea și duminica, peste drum, la Catedrala Ortodoxă. Am crescut în copilărie și la Slătioara. Acolo  mi-am făcut școala primară, iar liceul la Râmnicu Vâlcea, orașul în care de fapt m-am născut, orașul care între cele două războaie era un model de ecumenism. Erau absolut toate cultele reprezentate în oraș, inclusiv cultul mozaic, astfel încât universul moral în care m-am format m-a influențat puternic.  Dacă  stau să mă gândesc, vocația povestitorului o moștenesc de la mama mea.  Era într-adevăr extraordinar de înzestrată pentru povești și ei i-am rămas dator. Este pentru prima dată când vorbesc despre mama, știți?

Se știe că ați fost mentor pentru mulți oameni din viața culturală. Dumneavoastră ați avut vreunul?

Da. Mentorii mei, de la intrarea în radio , 13 noiembrie 1950, au fost trei: Alexandru Balaci, Mihnea Gheorghiu și Valentin Lipatti. Ei au fost din prima clipă cei pe lângă care m-am format, cu care am rămas prieten o viață întreagă și care au fost alături de mine în mai toate împrejurările, mai ales când eram în brațele succesului, pentru că au fost și clipe când, ca la români, trădarea nu m-a ocolit. Însă eu am avut puterea să rămân statornic devotamentului față de profesorii mei.  Despre povestea prieteniei mele cu acești mentori, care au fost pentru mine o școală, am vorbit în multe împrejurări și, mai ales, în Jurnalul unui personaj controversat.

În 1973, Dinu Săraru (pe atunci director în TVR) a fost ales vicepreședinte al celei de-a XIII-a ediții a Festivalului de Film de la Monte Carlo. În acel an, prințesa Grace de Monaco acordase Festivalului egida sa princiară. Cei „șapte magnifici” ai juriului erau: Amedeo Nazzari (actor italian), Robert Stack (președinte al juriului, cunoscut la acea vreme pentru rolul principal din serialul „Incoruptibilii”), Jeanne Fomina (directoare în Televiziunea Sovietică), Berkeley Smith (reprezentantul televiziunii britanice), Horst Bucholz (actor care l-a interpretat pe cel mai tânăr magnific din westernul „Cei șapte magnifici”), George Emmanuel Clancier (laureat al premiului Academiei Franceze pentru romanul „De-a pururi și o zi”).

FENOMENUL TEATRULUI DIN SĂRINDARI

Din ‘77 până în ‘90 ați făcut din Teatrul Mic un fenomen. Cum ați reușit?

Teatrul Mic a fost, după 30 de ani de critică teatrală, rezultatul unui blestem, al blestemului pe care-l ispășește un cronicar de teatru care dă lecții în dreapta și în stânga și care ajunge într-o zi în situația să pună în practică lecțiile pe care le-a dat. Așa am fost eu la Teatrul Mic, care a reprezentat imaginea mea despre teatru din cărțile de critică teatrală pe care le-am publicat înainte și din anii în care am creat Teatrul Național de Televiziune.

Sărindariul a reprezentat pentru mine șansa de a aborda fenomenul teatral din perspectivă europeană. Orgoliul meu a fost să fac din Teatrul Mic, Piccolo Teatro din Milano. Am construit un repertoriu care a reprezentat o noutate absolută pentru vremea aceea. Toți marii scriitori, europeni, americani, care s-au jucat pe scenele europene, au avut ecou în repertoriul Teatrului Mic. Am avut șansa unui regizor de excepție, Cătălina Buzoianu, plus încă doi regizori tineri, Silviu Purcărete și Cristian Hadji-Culea pe care i-am lansat eu. Am avut foarte mari probleme pentru că și repertoriul românesc a impus asemenea exigențe încât și scrierile lui D.R. Popescu, Romulus Guga, Theodor Mănescu, Paul Cornel Chitic au impus rezistența la atacurile unei cenzuri nemiloase.

Dar am câștigat de fiecare dată. Cred că cel mai mare spectacol care a marcat direcția nouă în tot teatrul românesc de pe scena din Sărindari a fost dramatizarea lui Bulgakov Maestrul și Margareta. Dramatizarea de la noi s-a petrecut cu 10 ani înainte ca romanul lui Bulgakov să fie reprezentat, la Moscova, pe scena Teatrului Taganka. Spectacolul, premiat la BITEF la Belgrad, a fost înregistrat de televiziuni europene și a putut fi vizionat în toată Europa. A fost vârful de lance al politicii Teatrului Mic. Ca și spectacolul Ivona, principesa Burgundiei, de Gombrowicz.

Teatrul Mic Foto Sorin Lupșa, Agerpres

Când rușii s-au hotărât să pună în scenă dramatizarea, la Taganka,  au trimis-o la București pe marea actriță de teatru și film a Rusiei, Alla Demidova, o frumusețe rară, însoțită de o suită întreagă.  Aceasta a venit îmbrăcată cu eleganță aristocratică  – schimba zilnic hainele de vizon și vulpi argintii. 

La sfârșitul spectacolului Demidova s-a urcat pe scenă, a îngenuncheat în fața Valeriei Seciu, care juca rolul Margaretei, și i-a sărutat mâna.

Erau zeci de vizionări, sute de discuții. Așa era cenzura în acea vreme. La acestea se adaugă Richard al III-lea, în regia lui Purcărete, care a fost unul dintre spectacolele direct denunțătoare ale dictaturii totalitare. A fost recunoscut și european, chiar și de Radio Europa Liberă.

Trebuie să vă spun că am avut un susținător al acestor spectacole: fiul dictatorului, Nicu Ceaușescu, pe care îl cunoșteam și pe care  l-am chemat să vadă generalele. Era un om tânăr, foarte cultivat și foarte curajos. Un alt susținător al spectacolului Richard al III-lea a fost Zoe Ceaușescu, care a fost trimisă să vadă spectacolul. A venit, a văzut și, la final, a îmbrățișat actorii pe scenă, așa cum a făcut și fratele ei. În aceste condiții, cenzura nu mai putea face nimic. Iată „compromisurile” pe care le-am făcut.

Rana nu s-a închis nici azi și nu se va închide niciodată. Din ziua de 8 ianuarie 1990 și până astăzi nu am mai călcat pe strada Sărindar.

DESPRE CURAJ ȘI FRICĂ

A fost însă un spectacol care m-a pus în situația de a rămâne singur. Am făcut O scrisoare pierdută, din  dorința de a concura cu ceea ce făcuse Sică Alexandrescu la „Național” și Liviu Ciulei la „Bulandra”. Spectacolul a fost un atac violent și virulent la adresa cuplului dictatorial. După premieră au urmat vizionări peste vizionări. Toată Securitatea statului, procuratura generală, administrația politică a statului era la teatru. Un activist de partid, foarte înzestrat, Nicolae Croitoru, secretarul pentru problemele de propagandă și cultură ale Capitalei, care avea o mare influență, a găsit soluția  salvatoare a spectacolului. Altfel, ar fi trebuit să fiu arestat.

Spectacolul a fost denunțat de unul dintre actorii importanți ai mișcării teatrale românești. Acesta a părăsit sala strigând Nu pot să particip la o asemenea blasfemie!  În aceeași seară i-a scris o scrisoare lui Ceaușescu, pe care a dus-o, noaptea, un regizor din teatru, altfel prieten cu mine, la Comitetul Central. A doua zi a început ancheta.

La premieră fuseseră aproape jumătate din membrii Guvernului. Au fost anchetați și ei, firește. A fost un spectacol care m-a marcat. Toți nervii pe care i-am avut în cei 13 ani de directorat nu m-au răvășit, nu m-au răscolit sufletește, nu m-au chinuit așa cum a făcut-o acest spectacol.

Spectacolul a fost apărat de un grup de intelectuali, într-o conferință de presă organizată de mine la Teatrul Mic, între care s-au aflat D.R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor, Răzvan Theodorescu și Alexandru Paleologu.  Ei trei au susținut spectacolul și m-au apărat și pe mine, atât în conferința din foaierul teatrului, cât și în scris. Au avut un curaj extraordinar.

Nu pot să nu le fiu recunoscător și, în același timp, să mărturisesc că au fost singurii care m-au felicitat și m-au apărat sincer, pe față, riscându-și libertatea. Am avut parte de strângeri de mână și de felicitări de la cei care urmau să fie în viitoarea echipă de așa ziși disidenți, cei care au călărit valurile Revoluției, neproducând nimic. 

Îmi amintesc că unul dintre  viitorii candidați la președinție, care văzuse de vreo 4 ori „Richard al III-lea”, a venit și mi-a spus Dă-i înainte! Dă-i înainte!, dar la ora la care se desfășura conferința de presă a lipsit. Cum au lipsit foarte mulți dintre cei la care nu mă așteptam. Spectacolele astea erau momente de atitudine cetățenească, scriitoricească, de o verticalitate extraordinară. Am alcătuit împreună cu Vartan Arachelian o carte, intitulată O scrisoare pierdută la Teatrul Mic, care se află în mijlocul memoriilor mele intitulate Jurnalul unui personaj controversat.

Ați suferit totuși o mare dezamăgire…              

Ar trebui să vă fac o mărturisire. Sigur că bucuria de a fi fost directorul Teatrului Mic, dar și dezamăgirea, sunt descrise în cartea mea Ura din ochii vulpii. Acolo am scris și am explicat  cum s-a putut face acest incendiar teatru și cum a devenit pentru mine  sursa unei mari dezamăgiri și cum am trăit în acei ani. În același timp, pe aripile marelui succes, Teatrul Mic a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, dar și cea mai tristă și dureroasă dezamăgire.

La sfârșitul celor 13 ani, directorul teatrului a fost dat afară de către actorii pe care i-a dus la glorie. Nu vă puteți imagina ce a însemnat pentru mine plecarea din teatru în urma unei ședințe în care am fost denunțat ca fiind dictator, răufăcătorul cel mai periculos din societatea românească.

Un actor, pe care l-am făcut vedetă, s-a ridicat și a cerut să vină miliția  să mă aresteze. M-am ridicat din prezidiu, m-am urcat pe scenă ca să părăsesc teatrul. Odată cu mine au plecat din teatru Ștefan Iordache și Carmen Galin.

Actrița Carmen Galin, premiera piesei de teatru „Diavolul şi Bunul Dumnezeu” la Teatrul Mic, 1981. Foto: Agerpres

Am ieșit în stradă. Era iarnă. Am traversat Cișmigiul. Eram înfrigurat și înfricoșat că nu am să mai ajung acasă. Din fericire, am ajuns. Mi-a fost îngrozitor de frică. Eu, care am riscat, am înfruntat canoanele regimului Ceaușescu, drumul prin zăpadă, prin Cișmigiu, aruncat afară din teatru. A fost unul din cele mai înfricoșatoare drumuri pe care le-am parcurs în viața mea.

Sigur,  după aceea, actorii care m-au dat afară au venit să-și ceară iertare, au făcut-o și public. Dar era prea târziu. Rana nu s-a închis nici azi și nu se va închide niciodată. Romanul Ura din ochii vulpiispune tot despre acest episod. Din ziua de 8 ianuarie 1990 și până astăzi nu am mai călcat pe strada Sărindar.

Și totuși am reușit să mă ridic în picioare.

NUMIREA LA TEATRUL NAȚIONAL M-A ÎNTINERIT. AVEAM 68 DE ANI

La începutul anilor 2000 ați devenit director al Teatrului Național…

Numirea aceasta m-a întinerit. Eu am devenit director al Teatrului Național la vârsta de 68 de ani. Ambiția mea a fost să fac ca Teatrul Național să fie nava amiral a teatrului românesc.

Trebuie să vă spun că și de la Teatrul Național mi-am dat demisia în plină glorie. Făcusem spectacolele care au cucerit publicul. Am refăcut cozile de la Teatrul Mic. Am fost al 44-lea director al Teatrului Național, ca steagurile lui Pristanda.

Am reușit să continui opera lui Liviu Rebreanu: să fac Muzeul Teatrului Național,  una dintre cele mai frumoase opere de construcție teatrală ale mele, naufragiată acum din cauza lipsei de interes.

Ioan Holender, directorul Operei din Viena, spunea că și-ar dori  să mă duc să fac un astfel de muzeu pentru teatrul și opera din Viena. A fost o reconstituire a Teatrului Național, unică în Europa, operă în același timp a marelui istoric al teatrului românesc Ionuț Niculescu.  O vară ploioasă și  indiferența  au făcut să fie inundat muzeul și să piară mărturii fundamentale care nu au mai putut fi refăcute, importante artefacte. E o mare pierdere. Nu a răspuns nimeni nici până în ziua de azi.

Am avut norocul ca în timpul direcției mele să se împlinească 150 de ani de la aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare. M-am ocupat  de desfășurarea acestei sărbători, astfel încât ea să devină sărbătoarea întregului teatru românesc. Șeful statului a decorat, în foaierul mare al Teatrului Național, actori din toate teatrele din țară. Iar eu am înmânat titlurile de societari și societari de onoare ai Teatrului Național.

Am convins autoritățile să accepte refacerea fațadei Teatrului Național, așa cum este astăzi. Eu am păstrat  cele trei săli: sala I.L. Caragiale (sala Mare) care ar fi trebuit redusă cu 300 de locuri, sala de experiment a devenit sala „Camil Petrescu”, sala Studio purta numele lui Liviu Rebreanu, cel mai mare director al Teatrului Național din secolul al XX-lea. Am reușit, de asemenea să fac o sală de poezie care să se cheme Marin Sorescu.

Am reușit să fac revista lui Heliade Rădulescu și continuată de Liviu Rebreanu (Gazeta Teatrului Național), care a însemnat și ea o contribuție la propășirea ideii de cultură teatrală. Am reluat conferințele Teatrului Național și am refăcut editorial biblioteca acestuia.

În sfârșit, am reușit să conving  ca spectacolul Apus de soare să redevină emblema teatrului.  Apoi, am contribuit la distribuția fascinantă a piesei  lui V.I. Popa, Take, Ianke și Cadâr. Tânăra generație a fost readusă la TNB de acest spectacol. Am readus pe scena teatrului, ca personaje, țăranii. A fost pusă în scenă o dramatizare a romanului meu Crimă pentru pământ cu Costel Constantin în rolul principal. 

Marea noastră actriță, Draga Olteanu Matei, și-a dorit mult să joace în acest spectacol. A jucat extraordinar pentru prima și ultima dată la Național, la cererea ei, un rol de dramă. Se ridicau toți cei 1300 de oameni din sală ca s-o aplaude. După plecarea mea, a fost scos de noua direcție din repertoriu, cu un spectacol înainte de a împlini 50 de reprezentații, pe care toți o doream o mare sărbătoare. 

La fel s-a întâmplat și cu Apus de soare și Take, Ianke și Cadâr. Noua direcție a scos de pe frontispiciu și numele lui Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Sorescu și IL Caragiale.

Am o mare durere în suflet după cele întâmplate. Teatrul Național ajunsese nava amiral a teatrului românesc, așa cum promisesem. Actorii și lucrătorii din Teatrul Național s-au adresat prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu, cerându-i să rămân la conducerea teatrului. Scrisoarea se găsește în Jurnalul unui personaj controversat.  

Am avut satisfacția, ca la Teatrul Mic, ca marii actori ai țării să-și exprime prețuirea față de anii petrecuți cu mine. Din păcate, la intrarea de la Teatrul Național nu mai sunt plăcile de marmură pe care erau trecuți directorii și societarii de onoare ai Teatrului Național. Era frumoasă intrarea în Teatrul  Național. Cineva a impus deznaționalizarea  primei scene a țării, dar  mă bucur că am trecut prin Teatrul Național.

Mă bucur și de faptul că în fața lui stă un grup statuar, Căruța cu paiațe, opera sculptorului Bolborea, inaugurat de mine împreună cu fostul ministru al Culturii, Răzvan Theodorescu.

De fapt, îl adusesem inițial pe Caragiale din Maria Rosetti, îl pusesem în fața teatrului. Primarul general de atunci, Traian Băsescu, a vrut neapărat să îl ia de acolo. M-a sunat  – eram la Slătioara – și m-a întrebat cine mi-a permis să mut statuia lui Caragiale în fața teatrului. I-am răspuns: Domnule  primar general, să știți că dreptul dumneavoastră  se manifestă numai în cazul clădirilor. Monumentele sunt aprobate de ministrul Culturii, de premier și de președintele țării. Mi-a trântit telefonul. Toate astea nu au contat pentru el.

Am reușit să determin, de asemenea, ca în fața hotelului Novotel să se construiască portalul identic cu cel al Teatrului Național, al Teatrului cel Mare din timpul lui Barbu Știrbei, să rămână mărturie despre marea clădire de atunci. Cu această ocazie, am cerut să se facă și o sală de teatru, măcar cu 100 de scaune, în care să se continue manifestările teatrale. Dar, din păcate sala este mai mică și nu s-a apelat niciodată la ea. Totuși, mult mai târziu , am reușit ca în această sală, luată cu asalt de un  public numeros , să lansez Jurnalul unui personaj controversat, la care a vorbit și președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop.   

Portalul stă mărturie faptului că pe acel loc s-a aflat cel mai frumos, cel mai curajos, cel mai inspirat lăcaș de cult al limbii și literaturii române din veacul al XIX-lea: Teatrul cel Mare.

Dinu Săraru a dezvelit o placă de marmură pe portalul Hotelului Novotel, care reproduce întocmai intrarea în clădirea Teatrului cel Mare, spre aducere aminte celor care au uitat și spre cunoștința celor care n-au știut  că  „aici este un loc sacru: a fost vatra în care s-a consacrat limba română cultă pentru toată România, pentru cultura română, pentru literatura română, pentru arta română”, 30 ianuarie 2019

În septembrie 2002, Dinu Săraru a primit de la cunoscutul actor Mel Gibson o scrisoare. Acesta îl ruga pe directorul Teatrului Național să o elibereze pentru o perioadă pe actrița Maia Morgenstern de angajamentele de la teatru. Mel Gibson urma să înceapă filmările la „Patimile lui Isus”. În finalul scrisorii, Mel Gibson a scris: „Recunoștința mea ar fi nesfârșită dacă mi s-ar realiza această dorință și vă asigur că ați putea să-mi cereți orice și eu aș muta munții din loc pentru a vă face pe plac.”

MARII ACTORI NU SE FORMEAZĂ LA JOASĂ ALTITUDINE

De ce noile generații de actori nu au forța pe care o aveau actorii de dinainte?

Este ușor de explicat. Întâi și întâi, școala de teatru din universitățile particulare a fost o școală de teatru improvizată. S-au făcut atâtea facultăți de teatru, câte universități. Unde vrei și unde nu vrei era o facultate de teatru. S-au scos, cu profesori oarecare, actori pe bandă rulantă. Din păcate, teatrul particular, susținut de actori improvizați și fără școală de teatru înaltă, a fost obligat la un repertoriu de bulevard, la roluri de joasă altitudine. Actorii mari nu pot deveni mari dacă nu joacă marele repertoriu.

Să înțeleg că doar teatrul clasic legitimează un actor?

Nu numai teatrul clasic, dar teatrul modern, contemporan, european sau american, are și el mari piese. Eu spun că numai marile roluri legitimează actorii mari. Actorii teatrelor improvizate sunt, în general, actori care nu au avut profesori, nu au avut maeștri. N-a apărut niciun actor mare. De pildă, la Teatrul Național a fost invitat să joace un actor pe care eu l-am considerat remarcabil: Marius Manole. Dacă nu ar fi jucat la Teatrul Național rolurile mari pe care le-a jucat nu ar fi fost nicicând mare. Din păcate, nici el nu a mai avut șansa rolurilor importante. A strălucit în tot ce a jucat, mai ales în spectacolele lui Chris Simion. Alt actor de talia lui nu a mai apărut.

Și la regie cum stăm?

Cam la fel. Vă dau un exemplu. Pădurea spânzuraților, spectacol al Naționalului, era însoțit de o prevenire: Spectacol nerecomandat minorilor sub 14 ani: scene care îi pot afecta emoțional, nuditate, scene cu conotație sexuală, durată care le depășește capacitatea de atenție. Din cauza efectelor stroboscopice și de lumină, de scurtă durată și intensitate, spectacolul nu este recomandat persoanelor cu fotosensibilitate și celor care suferă de epilepsie!

Să faci din celebrul roman al lui Rebreanu pretextul unui spectacol pornografic, în cel mai deplin înțeles al cuvântului, în anul în care, culmea, era omagiat actul Unirii mi se pare chiar insultător. Este cel mai prost moment pentru teatrul românesc. 

Marii actori nu numai că au ieșit la pensie, dar au ieșit și din viață. Cei care mai sunt încă în vigoare, trei sau patru, nu au mai jucat spectacole importante, s-au bagatelizat, se vorbește foarte puțin despre ei.

Aș vrea să rup acest șir de reproșuri și de dezamăgiri, vorbind despre un spectacol făcut la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea. Aici  s-a montat o piesă a unuia dintre cei mai importanți prozatori, dramaturgi și cineaști:  Crăciunul domnului președinte de Pascal Bruckner, în regia lui  Chris Simion. Rolul principal a fost interpretat de un actor foarte talentat, de 28 de ani, director al teatrului, Octavian Costin. La premieră a fost și Bruckner, cu care am stat îndelung de vorbă și care a fost foarte încântat de reprezentație.

A fost pentru mine un moment de mare satisfacție. Atunci, un tânăr spectator râmnicean mi-a spus: Cu spectacolul ăsta se schimbă fața întregului oraș. 

Despre Râmnicu Vâlcea, regizorul Sică Alexandrescu spunea că a fost cel mai bun oraș de teatru din perioada interbelică. O trupă excepțională are azi și Teatrul  Excelsior. Spectacolul, regizat de  Răzvan Mazilu, este, după părerea mea, un spectacol care amintește de Teatrul Mic.

Lumea culturală pare, în acest moment, dezbinată…

Înstrăinarea din societatea de astăzi nu putea să nu-și pună pecetea și asupra universului cultural. Era inevitabil.

România nu mai are de foarte mulți ani un proiect de țară în domeniul culturii…

Politicienii de azi nu au timp de teatru și nici de cultură.

În perioada postdecembristă, ecranizările după romanele românești de valoare au fost niște excepții…

Eu sunt onorat de faptul că după patru dintre romanele mele s-au făcut filme importante, care sunt difuzate și astăzi și se bucură de un real succes. Recent, au fost date Clipa, Ticăloșii – în regia excepțională a lui Șerban Marinescu, Vânătoarea de Vulpi, Toamna Roșie. Publicul le apreciază și azi. Cât despre ce se întâmplă în cinematografie, nu vreau să spun decât că sistemul este deficitar. Nici de cinematografie nu are timp lumea politică de azi.

Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie puternică. Se confirmă?

Este adevărat. Gândiți-vă că eu sunt căsătorit de 63 de ani cu aceeași soție. N-aș fi fost scriitorul și omul de teatru Dinu Săraru dacă nu aș fi avut-o lângă mine pe Viviana, soția mea. Ea a fost și a rămas punctul meu de echilibru.